Funcțiile statului-națiune (SN) modern în economie

Noțiunea de modernitate a unui stat-națiune pornește de la premisa responsabilității pe care orice stat o are în introducerea celor mai noi metode de promovare a progresului tehnologic și științific în economie și societate, a managementului public și de protejare a intereselor naționale, independenței, suveranității și integrității teritoriale, în concordanță cu prevederile internaționale în vigoare, ale constituției și ale altor angajamente interstatale prin acorduri, convenții, contracte și alte documente de acest fel.

Statul-națiune, în general, îndeplinește două mari categorii de funcții, pe cât de complexe și variate, pe atât de importante și în continuă diversificare și intensificare. Este vorba de funcțiile interne și externe ale statului-națiune care se află într-o relație biunivocă, sinergică și de interpotențare, sau în anumite cazuri, de compromis și contrapunere.

Funcțiile interne se referă la politici, instrumente, mecanisme și pârghii și parteneriate public-privat, public-public și privat-privat în domeniile economic și social prin intervenții specifice care să ofere autonomie funcțională a întreprinderilor, instituționalizarea relațiilor de afaceri, acordarea de sprijin și asistență sectorului privat, crearea de noi întreprinderi de stat, crearea unui cadru instituțional-juridic care să permită funcționarea economiei pe principiile sănătoase ale beneficiilor, profitului și externalităților pozitive „pentru toți”, convergent cu criteriile și principiile dezvoltării durabile în evoluția și perfecționările de reprezentanții majorității statelor lumii la Summitul Pământului din 1992 (Rio de Janeiro), 2002 (Johannesburg) și 2015 la Adunarea Generală ONU la care a fost adoptată Agenda 2030 cu cele 17 obiective preluate de toate țările participante în strategiile naționale pentru dezvoltarea durabilă.

Mai concret, din experiența practică acumulată până în prezent, statul-națiune intervine în următoarele situații când:

• afacerile au sau tind să aibă o poziție de monopol soluționată prin reglementări antimonopol sau antitrust, în scopul asigurării terenului liber pentru manifestarea concurenței de piață instituționalizată;
• o serie de domenii și activități socialmente necesare nu sunt atractive pentru inițiative private, mai ales când acestea nu produc direct profit, cum ar fi, de exemplu, societatea publică, transportul public și rețeaua de drumuri, muzee, parcuri, biblioteci, diferite infrastructuri e-guvernare, e-commerce, e-education, împădurire, protecția calității factorilor de mediu etc.;
• este nevoie de protecția unor persoane cu situație economică și socială precară sau cărora le sunt încălcate drepturile legitime sau care sunt în imposibilitatea de a se apăra;
• se află în pericol sănătatea populației, ca urmare a calității necorespunzătoare standardelor la bunurile și serviciile publice/private furnizate populației sau este deteriorată calitatea factorilor de mediu prin modele de producție și consum neprietenoase mediului, capitalului cultural;
• anumite dezechilibre ale sectorului financiar-monetar tind să amenințe stabilitatea necesară și suficientă a acestora sau atunci când polarizarea socială, discrepanța dintre cei cu venituri mari și foarte mari și cei cu venituri mici și foarte mici tind să genereze tensiuni, conflicte și explozii sociale, utilizând în aceste cazuri politici monetare, fiscale (îndeosebi impozitarea progresivă) sau oferind direct servicii sociale gratuite persoanelor sărace, cu nivel de trai scăzut, aici rolul finanțelor publice fiind implicat din plin, orice eroare de decizie costând enorm, mai ales dacă se săvârșește la niveluri ierarhice superioare, întrucât, pierderile se manifestă în plan macroeconomic pe întreaga economie și pe termenele scurt, mediu și lung, riscând să ia proporțiile crescânde ale „bulgărelui de zăpadă” (snowball sau boule de neige);
• au loc catastrofe naturale de genul cutremurelor, inundațiilor, pandemiilor, secetelor, înghețurilor, incendiile etc. și toate solicitările populației sunt îndreptate de urgență către instituțiile statului-națiune a cărui activitate în regim de urgență trebuie să soluționeze problemele pierderilor umane, materiale, de capital cultural, etc. Un exemplu recent îl constituie criza generată de pandemia de COVID-19, care în anul 2020 și la începutul anului 2021 a lovit puternic o serie de activități cum ar fi comerțul, turismul, transportul, sănătatea, educația, multe industrii prelucrătoare datorită impunerii carantinelor, instituirii stării de urgență, telemuncă etc. Încercarea prin care trece în prezent omenirea, determinată de răspândirea coronavirusului, este cu atât mai dificilă cu cât încă nu se cunosc cauzele, cele mai eficace metode de protecție, combatere și anihilare, existând încă multe aspecte de suspiciune, neclarificate sau speculate în mod nepermis;
• programarea și planificarea în contextul implementării unor strategii, planuri de acțiune reprezintă o consacrare sine-qua-non a funcțiilor și intervenției statului pe toate fazele de elaborare, cercetare, elaborare, implementare și monitorizare și control; nu este vorba de planificare imperativă, rigidă și, adesea, fără fundamentare specifică regimului economiei socialiste, ci de planificarea capitalistă indicativă, mai bogată și adecvată în ceea ce privește metodele și tehnicile utilizate, comparativ cu cele ale regimurilor socialiste.

Statul-națiune stabilește ținte, priorități, planuri de măsuri și politici care, din păcate, nu sunt urmărite, monitorizate din punctul de vedere al implementării în principal ca urmare a schimbărilor frecvente de mandate politice și ale instituțiilor publice care modifică formal instituțiile și încadrările pe funcții de răspundere, bulversând o perioadă de timp consecvența și continuitatea necesară implementării anumitor strategii și programe.

În prezent, Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, 2030, Strategia pentru Digitalizarea României, programul operațional cu finanțare europeană nerambursabilă 2021-2027 reprezintă programe de anvergură care presupun eforturi continue, susținute de investiții publice menite să redreseze economia și societatea românească și să-i asigure creșterea rezilienței la șocurile interne și externe.

Alt domeniu al intervenției statului este cel al activităților sociale directe,prestări de servicii către populația săracă, sub pragul sărăciei, oferind fonduri pentru persoane sărace și bolnave, șomaj, gratuitate pentru asistență medicală, pentru locuințe, facilități pentru șomeri, bătrâni, copii fără părinți etc.

Funcția externă a statului-națiune, deși unii teoreticieni susțin că aceasta, ca de altfel și alte componente ale funcțiilor interne, s-a diminuat transformându-se din stat productiv, controlor și reglementator în cea de stat protector, promotor și furnizor.

În opinia noastră, funcția externă a statului-națiune, de concepere și implementare a relațiilor acestuia cu alte state are un potențial în creștere care trebuie utilizat la cele mai eficiente și înalte cote, în special în cadrul UE și al NATO. Făcând parte din aceste organizații internaționale, ca stat membru cu drepturi externe de manifestare a suveranității și protecției României, suntem de părere că promovarea intereselor naționale, economice, sociale, tehnologice, ambientale și geopolitice, își extinde sfera de acțiune și poate beneficia de oportunități suplimentare pe care le oferă pentru a valoriza, desigur printr-un nivel profesional și abilități superioare, potențialul existent.

Nu de mai mică importanță sunt relațiile României cu țările extra-UE-27 și NATO care, de asemenea, constituie un spațiu insuficient valorizat în plan economic și social, având în vedere posibilitățile care se deschid pentru digitalizare, schimburile de bunuri și servicii pe filiera unor lanțuri valorice internaționale care în prezent au fost întrerupte, zdruncinate de COVID-19, dar care se recompun cu noi deschideri și oportunități.

Analizând mai profund funcțiile statului-națiune, considerăm că tezele potrivit cărora națiunile, care sunt indisolubil legate de stat, sunt pe cale de dispariție, mai degrabă neglijează faptul că internaționalizarea și globalizarea sunt fenomene și procese care au acționat în principal prin „facilitatorul” progres tehnologic, unele încă din antichitate, fără să se opună funcționării statelor-națiune, ba dimpotrivă, servindu-se de acestea pentru a valorifica în comun rezultatele cercetărilor științifice, pe baze de beneficii reciproce, în interiorul fruntariilor naționale. De altfel, și termenul de internaționalizare presupune intrinsec obiectivul „național”, astfel că nu ne putem imagina cu ce ar putea fi înlocuite categoriile de state, națiuni și internațional, pe termenele scurt, mediu și lung?! Chiar în cazul în care analizăm globalizarea și mondializarea, ca fenomene și procese obiective care nu infirmă existența națiunilor și organizarea statală a acestora, care s-au format, consolidat și au funcționat de milenii în forme și structuri modificate în sensul creșterii importanței lor economico-sociale, în paralel cu creșterea gradului de complexitate și diversificare economico-socială.

În perimetrul „science fiction” se pot imagina tot felul de opinii ale dispariției statelor-națiune, pe diferite orizonturi de timp, dar dacă ar fi să analizăm concret, practic modul în care acestea vor dispărea, când, cum și unde se va întâmpla acest lucru, am deveni tributari unui mod simplist și utopic de a soluționa problemele și provocările actuale și de viitor previzibil ale omenirii și societății umane globale. Nu problema dispariției granițelor și a națiunilor constituie priorități actuale pentru omenire ci acele fenomene și procese ale antropocenului generate de adâncirea decalajelor economico-sociale, tehnologice și ambientale, intra și inter țări, de fenomenele meteo extreme, de pandemii, de unele efecte necunoscute suficient ale impactului unor tehnologii disruptive.

A face predicții pentru ce se va întâmpla la nivel de secole și milenii nu este lipsit de interes, dar mai util și interesant este să dăm răspuns și soluții la provocările actuale și de perspectivă apropiată ale căror efecte și energii negative se observă cu „ochiul liber” și ne facem ori că nu înțelegem ori că nu ne-a ajuns cuțitul la os ca să ne doară atât de tare, încât să coborâm cu picioarele pe pământ și să acționăm în termenii pragmatici, cu înțelepciune și eficiență sub presiune. Să nu ne mai gândim peste secole, ci să vedem cum se înscriu pe traiectoria deceniului 2020-2030, care este declarat Deceniul Digitalizării.

Națiunile și popoarele nu dispar, ci mai degrabă dispar imperiile și dorințele trecerii forțate de la multicentrism la monocentrism, fără a ține seama că globalizarea și mondializarea au, ca celule de bază, statele-națiune care cooperează între ele în mod obiectiv bazate pe decantări principiale mai mult sau mai puțin stabile în timp, reciproc convenite și respectate cu o anumită marjă de toleranță, în concordanță cu criteriul „win-win” unanim acceptat.

Digitalizarea nu poate fi introdusă în economie decât pe baza unei structuri digitale care deservește o parte importantă a agenților economici și a populației și care este, de regulă, un bun public și are relații strânse cu domenii care aparțin categoriei de bunuri publice cum ar fi e-education, e-government, e-health, e-cyber security, e-public safety, smart cities, platforme digitale de monitorizare a pacienților la distanța, securitatea și siguranța statelor.

Câteva argumente retrospective și
prospective în sprijinul existenței statului-națiune

Principiile și originile guvernelor sunt pe întreg parcursul istoriei legate de statul-națiune care în timp s-a transformat, s-a îmbunătățit, căpătând un rol tot mai important pe măsură ce a crescut gradul de complexitate și diversificare a economiilor naționale.

Principiile de bază ale tuturor guvernelor, în forme mai mult sau mai puțin specifice, modificate, acordă o atenție specială suveranității naționale, independenței și integrității teritoriale, separării puterilor în stat etc.

Regulile politicii statelor-națiune, în forme distincte se întâlnesc la toate statele-națiune și se referă la democrație, constituționalism și capitalism.

Revoluția franceză 1789 a reprezentant declanșarea unei plăci turnante în istoria Europei moderne trecându-se de la forma de organizare monarhică a statelor la cea de stat-națiune, prin care se înțelege că: statul devine un guvern independent și suveran care își exercită controlul asupra unui anumit teritoriu spațial ca zonă delimitată de granițe, în mod uzual clar definite și recunoscute internațional de alte state. Statele-națiune sunt legate de anumite teritorii pe care le apără și le controlează, au o birocrație națională formată de guvern (sistem legal, educațional, unități guvernamentale ierarhice), asigură controlul legitim recurgând la forțe în interiorul teritoriului său și sunt mandatate să reprezinte națiunea în cadrul granițelor prin simboluri, educație și interese naționale etc.

Națiunea reprezintă un grup de populație care se consideră drept o unitate coerentă și coezivă care are la bază o serie de criterii sociale, economice, juridice și culturale, istorice, statornicite de-a lungul mileniilor și secolelor. Din punct de vedere social, națiunile reprezintă unități construite, nu date de către natură. Existența, definiția și membrii unei națiuni se pot schimba dramatic în funcție de anumite circumstanțe dar, de regulă, posa identitară națională, ca fenomen economico-social, de secole și milenii a rezistat în pofida aflării lor sub o dominație sau alta a unui imperiu sau stat. Setarea unei conștiințe naționale la o colectivitate umană, de mărime necesară și suficientă, nu poate fi cu ușurință ștearsă în timp, din varii motive de natură obiectivă și subiectivă. Numeroase exemple de națiuni care au rezistat milenii, mai mult sau mai puțin latent, pot fi date, chiar dacă o anumită perioadă de timp au fost cucerite și încorporate în imperii sau alte forme statale multietnice.

De-a lungul secolelor și mileniilor, istoria omenirii a cunoscut mai multe imperii (persan, babilonian, roman, bizantin, otoman, austro-ungar, sovietic etc.). Astfel, Imperiul Otoman și-a manifestat dominația în zona mediterană din 1299 până în 1922, ajungând să dețină provincii, state vasele și tributare, în suprafața de 5,2 mln. km² în anul 1683. Istoricii împart evoluția Imperiului Otoman în următoarele etape:

• Origine: 950-1299
• Ascensiune: 1299-1453
• Apogeu: 1453-1683
• Stagnare: 1828-1908
• Disoluție: 1908-1922.

Populația Imperiului Otoman a cunoscut următoarea evoluție a populației:

Evoluții pe etape mai mult sau mai puțin asemănătoare au avut și celelalte imperii care au schimbat hărțile politice ale lumii, desigur nu pentru totdeauna dar uneori pentru perioade destul de lungi.

O analiză atentă a evoluției istorice a imperiilor și altor forme de dominație a popoarelor și națiunilor, conduce la următoarele constatări:

• cauzele decăderii și colapsului imperiilor s-a datorat, pe de o parte, fermentului conștiinței naționale care dintotdeauna a militat pentru libertate, drepturi egale, suveranitate și autodeterminare și, pe de alta, ca urmare a incapacității acestor imperii de a mai putea face față administrării, controlului și impunerii anumitor politici de la centru, adesea înrobitoare, înguste, discriminatorii și incapabile de a mai promova eficient progresul științific și tehnologic, dar mai ales social;
• este interesant de observat că durata în timp a imperiilor s-a scurtat sensibil, de la milenii și sute de ani, la decenii (Imperiul Austro-Ungar 1867-1918 și Uniunea Sovietică 1922-1991);
• dezmembrarea imperiilor, de regulă, s-a soldat cu formarea unui număr relativ mare de state-națiune, îndeosebi după căderea Imperiului Otoman, a sistemului de imperii coloniale (Anul Africii 1960), colapsul Uniunii Sovietice (1991) sau cu reîntregirea altor state;
• mai semnificativ pentru istoria modernă și contemporană, mi se pare faptul că, de la 53 de state-națiune membre fondatoare ale Ligii Națiunilor în anul 1945, în prezent, ONU are 193 de state-națiune, ceea ce dovedește, fără putința de tăgadă, că nici națiunile și nici granițele „nu vor dispărea”, cum se mai vehiculează idei în acest sens, datorită globalizării, internaționalizării, digitalizării etc.;
• experiența practică, din zilele noastre, a arătat că, indiferent de manifestarea unor forme de cooperare între state (ca, de exemplu, UE, OECD, ASEAN, ONU, FMI, Banca Mondială etc.), statele de tip westfalian continuă să existe cu rolul unor celule de bază solide în intensificarea colaborării „inter-naționale” după o serie de obiective și principii democratice convenite.

O scurtă trecere în revistă a statului-națiune, după A. Pick, vizează următoarele etape:

• Precursorii Statului-Națiune care au cuprins statele personale, teocratice, oligarhice, state orașe, imperii teritoriale, comerciale, state militare;
• Etapele dezvoltării Statelor-Națiune au vizat consolidarea statului personal sau imperial, transferul de legitimitate Națiunii și stabilirea legitimității constituțională;
• Dezvoltarea Statelor-Națiune individuale, secolele 15-18, care se referă în primul rând la Elveția, Olanda, Anglia, SUA, Franța;
• Secolul al 19-lea: Suedia, Spania, Norvegia, Portugalia, Grecia, Belgia, Ungaria, Danemarca, România, Italia, Canada, Japonia, Germania, Islanda, Bulgaria, Costa Rica;
• Perioada 1900-1933: Austria, Finlanda, Iran, Argentina, Rusia, Uruguay, Republica Cehă, Polonia, Statele Baltice, Mongolia, Irlanda, Turcia, Tailanda, Mexico, Columbia;
• Perioada 1934-1966: Filipine, Chile, Panama, Ecuador, Malta, Jamaica, Albania, Austria, Macedonia, Brazilia, Iordania, Malaezia, Noua Zeelandă, India, Sri Lanka, Indonezia, China, Israel, Bolivia, Egipt, Maroc, Vietnam, Peru, Tunisia, Venezuela, Coreea, Ghana, Botswana, Algeria, Kenya, Singapore;
• Perioada 1967-1999: Mauritius, Nigeria, Honduras, Bangladesh, Pakistan, Cipru, Guatemala, Uganda, Paraguay, Nicaragua, Namibia, Africa de Sud, Azerbaidjan, Armenia, Slovenia, Croația, Etiopia, Ucraina, Cambodgia, Nepal, Zambia, Mali, Gabon, Slovacia, El Salvador, Eritreea, Malawi, Tanzania, Cuba, Republica Dominicană, Haiti;
• Perioada după anul 2000: Senegal, Sierra Leone, Georgia, Siberia, Maldive, Irak, Liban, Muntenegru, Serbia, Sudan, Coasta de Fildeș;
• State nonnațiune: Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Burma, Kazahstan, Libia, Madagascar, Coreea de Nord, Arabia Saudită, Somalia, Siria, Yemen, Zimbabwe.

Criza COVID-19 – factor al creșterii intervenției statului-națiune în economie și societate

Rolul de protector, distribuitor și reglementator al statului-națiune, indiferent de forma sa și nivelul de dezvoltare, în cazul pandemiei declanșate de coronavirus, s-a impus în mod legal și cu implicare prin măsuri de combatere a efectelor negative ale crizei în domeniile economic, social, ambiental și tehnologic, în condițiile acordării de prioritate sectorului sănătate.

Combaterea pandemiei a constituit un obiectiv comun pentru toate statele ceea ce a presupus și o colaborare a acestora în planul strategiilor, programelor și măsurilor specifice convenite pentru a preveni transmiterea virusului și contaminarea populației și a trata persoanele afectate în diferite stadii de infectare cu virusul respectiv.

Măsurile de urgență întreprinse de statele-națiune pentru combaterea pandemiei, pe lângă cele din domeniul specific medical, au vizat și alte sectoare și activități pentru a preveni și/sau diminua efectele economico-sociale ale crizei care a afectat nivelul producției, al turismului, transportului, comerțului exterior, structura lanțurilor valorice internaționale ale cererii și ofertei.

Este interesant de reținut faptul că s-a renunțat de urgență, chiar până la închiderea granițelor, la unele principii fundamentale, convenite între țări în cadrul unor grupări integraționiste ca de exemplu UE, privind liberalizarea schimburilor internaționale, libera circulație a persoanelor, relaxarea unor prevederi privind ajutoarele de stat sau alte exigențe referitoare la echilibrele financiare.

Statul ca agent economic sui-generis a cărui principală menire este producția de bunuri și servicii publice și crearea cadrului instituțional-legal pentru bunăstarea populației are o dimensiune apreciabilă a intervenției sale în ceea ce privește proporția cheltuielilor guvernelor față de PIB. 

Textul complet în cartea „ Să gândim dincolo de azi. Modelul economic românesc în Uniunea Europeană. România – Orizont 2040”.