Mai poate România să ajungă o țară ca afară?

Date:

România trece printr-o perioadă de criză morală, politică, socială, în curând și economică. Modelul economic și pactul social nu mai funcționează. Această frustrare generalizată se traduce la noi prin emigrația masivă. Nu suntem singurii în această situație – atât Statele Unite (prin alegerea lui Trump), cât și Uniunea Europeană trec prin frământări similare (Brexit, mișcarea „Gilets jaunes”, mișcări separatiste în Catalonia, guverne populiste și iliberale în Ungaria, Polonia, Italia).
Motivul principal este lipsa de direcție – simțim că modelul economic și politic existent nu mai livrează, însă nu putem articula un „plan de țară” pentru următorii 20-40 ani care să ne dea speranță. Întrebarea fundamentală este – suntem „condamnați” să rămânem una din cele mai sărace țări din UE sau există o șansă realistă să ajungem la nivelul țărilor dezvoltate din vest? Și dacă da – cum? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să începem să analizăm la rece situația economică în care ne aflăm acum (comparată cu istoria noastră) și să învățăm din modelele altor țări care au reușit sau nu să se dezvolte accelerat pe termen lung.
Situația României în 2019: sistemul feudal și european coexistă, dar sunt în conflict
Perioada începând cu 2000 (preaderare și integrare în UE) a adus cel mai mare succes economic pe care România l-a avut din 1870 până acum. Niciodată înainte nu am depășit 50% din nivelul economic al țărilor dezvoltate din vest. Niciodată nu am crescut economic atât de repede. Istoria noastră economică înainte de anul 2000 arată un declin constant – după primul război mondial am fost constant sub Rusia/Turcia sau Balcani.


50% din nivelul Europei este însă puțin – și ar trebui să ne îngrijoreze slăbiciunea economiei pe o perioadă atât de lungă, deși am trecut prin modele politice și economice structural diferite (de la monarhia interbelică la sistemul comunist). Slăbiciunea istorică are două surse:

  • Populația rurală a fost și este mult prea mare – am avut și avem cel mai mare procent de locuitori la sate din Europa (și unul din cele mai mari din lume).
  • De la Marea Unire, statul român a fost și este organizat pe un model feudal, extractiv și opresiv. Instituțiile sunt organizate pentru a consolida puterea centrală și pentru a extrage resurse (prin corupție generalizată) – nu pentru a susține dezvoltarea independentă a companiilor și cetățenilor. Economia statului a fost dintotdeauna feudală: șefii locali (boierii interbelici, șefii județeni ai PCR, baronii actuali) controlau resursele locale și „cotizau” la centru pentru protecție. Sistemul a fost și este protejat de niște „stâlpi” puternici: represiunea (Jandarmeria și Siguranța în perioada interbelică, Securitatea în perioada comunistă, Jandarmeria și serviciile după 1989), biserica, propaganda naționalistă (cu vârful de lance istoric în Academia Română și presa controlată).

Începând cu perioada de preaderare, acest sistem rural feudal și-a pierdut parțial puterea – prin intrarea masivă a capitalului străin și intrarea în piața comună. Creșterea economică rapidă din ultimii ani este de fapt explicată de înlocuirea (parțială) a sistemului feudal cu un sistem european:

  •  Urbanizarea se accelerează. Cifrele arată că marile orașe din România cresc cu 100.000 de locuitori / an. Orașele mici și satele se depopulează însă accelerat – viteza migrației din aceste zone este printre cele mai mari din lume – în special către orașe din UE, dar și către orașe din România.
  • Economia este deja majoritar europeană. Multinaționalele contribuie cu peste 50% din totalul veniturilor firmelor din România și angajează direct 1,4 milioane de oameni. Capitalul românesc de succes este activ în afara influenței statului (UiPath, Bitdefender, Dedeman, Banca Transilvania, RCS/RDS). O mare parte a IMM-urilor lucrează pentru clienți europeni și multinaționale.

1 2Marea vulnerabilitate a sistemului de stat feudal este ineficiența: nu poate livra nimic palpabil (doar salarii la stat mărite „din pix”). Pentru a se „finanța”, nivelul de corupție de care are nevoie este mult prea mare și vizibil. Rezultatele sistemului sunt șocante – doar trei exemple:

  •  Costul corupției este de 2.500-3.000 RON/lună/angajat. Pentru a o finanța, statul taxează munca cu cea mai mare rată din UE (pe venituri sub 1.000 EUR).
  •  Statul investește cu mult mai mult decât media din UE, cu rezultate zero. De exemplu, investim aproape 3% din PIB pentru infrastructura de transport față de 1,8% media UE. Situația este șocantă: investim doar 10% în autostrăzi și dăm 90% din resurse către proiecte mici, rurale, de unde se poate fura cel mai mult (prin sistemul PNDL / „Tel-Drumuri”).
  •  Cheltuim cu mult peste media europeană în administrația publică și în sistemul de represiune (MAI) și cu mult sub aceasta în educație și sănătate.
    Conflictul existent pe scena politică, atacurile împotriva multinaționalelor și împotriva UE sunt de fapt expresia disperării sistemului de stat feudal la pierderea puterii. Tragedia actuală este nu numai că statul nu s-a reformat, ci că s-a radicalizat în apărarea unui sistem care nu mai are relevanță nici pentru economie, nici pentru majoritatea cetățenilor.

Poate România să ajungă o țară dezvoltată?

În teoria economică, există un capitol numit „middle-income trap”. Care spune că majoritatea țărilor sărace, după ce ajung la un PIB mai ridicat (dar mult sub cel al țărilor dezvoltate), se opresc. Din două motive: instituții care nu evoluează și rămân „extractive” (corupție și incompetență) și pierderea competitivității (salariile au crescut prea mult și companiile încep să își mute producția către țări mai ieftine).
Pentru a înțelege dacă avem vreo șansă să ieșim din această capcană, trebuie să ne uităm la modelele de convergență din Europa. În anii ᾽70, Spania, Grecia și Irlanda erau toate la aproximativ același nivel de convergență pe care îl are România acum (50-60% din PIB-ul per capita al țărilor dezvoltate din vest). Atunci ei erau la
30 de ani de al doilea război mondial, noi suntem acum la 30 de ani de la Revoluție. Evoluția lor a fost însă profund diferită – Grecia a stagnat, Spania a crescut dar nu a reușit convergența completă, Irlanda a devenit mult mai bogată decât media țărilor din vest. Cazul Irlandei este cu atât mai excepțional cu cât, în istoria lor, ei au fost una din cele mai sărace țări din Europa (crize alimentare care au decimat populația, valuri uriașe de emigrare, în special spre Statele Unite).
Diferențele de strategie economică dintre Irlanda și Grecia sunt fundamentale:

  •  Grecia a ales să își mențină un aparat de stat supradimensionat și plătit în exces. Corupția a rămas generalizată. Investițiile în infrastructură au fost supradimensionate și în mare parte finanțate prin datorii și PPP-uri. Salariile la stat și investițiile ineficiente au fost finanțate prin taxe mari și supraîndatorare – rezultatul fiind colapsul dramatic la care am asistat în ultimii ani.
  •  Irlanda a decis să aibă un aparat de stat redus și eficient pentru a oferi taxe mici pe muncă și capital. A atras capital străin cu valoare adăugată mare, prin facilități agresive în zona de IT și pentru head office-uri (toate marile companii americane își au centralele europene în Irlanda). A investit în educație. Și a avut un pact între sindicate, patronat și stat pentru creșterea rapidă a salariilor în mediul privat.

Traiectoria noastră la început de 2019 este îngrijorător de similară cu cea a Greciei. Avem însă trei avantaje: capitalul străin este mult mai prezent la noi decât este în Grecia, majoritatea populației își dorește un model european și nu unul grecesc sau o menținere a structurii feudale și nivelul datoriei publice este încă mic.

Ce ar trebui făcut?

În primul rând, este esențial să avem ca direcție politică integrarea europeană și modernizarea. Avem alegeri în 2019 și 2020 – dacă acum nu votăm și nu reușim să aducem la guvernare oameni și partide care să lupte pentru modelul european, nu o să mai avem șanse, sistemul feudal va distruge totul în încă patru ani pentru a-și menține puterea.
În al doilea rând, planul de reformă trebuie să fie radical. Centrele de putere și corupție ale sistemului feudal trebuie eliminate:

  • descentralizarea resurselor financiare (și eliminarea PNDL).
  • depolitizarea totală a birocrației, educației, sănătății și justiției.
  • un război total împotriva corupției – cel puțin la nivelul programului Mani Pulite din Italia din anii ᾽90.
  • Outsourcingul către sectorul privat al controlului resurselor: de exemplu eliminarea CNAS; contribuțiile pentru sănătate și cheltuirea lor să fie alocate asigurătorilor – cum se întâmplă în majoritatea statelor dezvoltate.

În al treilea rând, o reformă fundamentală a Codului fiscal: o reducere masivă a taxelor pe muncă (pentru a crește salariile nete fără ca firmele să își piardă competitivitatea) și încurajarea IMM-urilor, a investițiilor productive, a exportului și a atragerii de capital „smart”. Trebuie să fim mai competitivi fiscal decât Irlanda (și Olanda) pentru a ne dezvolta.
În ultimul rând, să folosim mediul privat pentru a ne dezvolta sistemele publice. De exemplu:

  •  educație: introducerea parcursului profesional prin care formarea elevilor este făcută în mare parte în cadrul firmelor private – elevii primind salariu și cazare pentru munca prestată (modelul german/elvețian); facilități fiscale pentru educația profesională continuă.
  •  cercetare și dezvoltare: facilitarea colaborării între firmele private și universități / centre de cercetare – sumele plătite rămân în mare parte la echipele de profesori și cercetători (universitatea nu poate bloca sau controla proiectele/fondurile) și nu sunt taxate de stat.
  • Sistemul bancar: suport pentru finanțarea IMM-urilor, prin facilități de contragarantare și simplificarea procedurilor atât la nivelul statului, cât și al băncilor.
Andrei Caramitru
Andrei Caramitru

Distribuie:

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate