De un an, o stafie bântuie spațiul public internațional. Ea poartă numele de „Marea Resetare”, un concept promovat începând cu 2020 de către Forumul Economic de la Davos (WEF). Este un concept care, ulterior, a devenit subiectul preferat al teoriilor conspirației.
Bulgărele a început să fie rostogolit în această direcție de grupurile politice și de media apropiate fostului președinte Trump, care au încercat să scadă astfel popularitatea președintelui Biden, adeptul promovării unor schimbări fundamentale la nivel global. Odată rostogolit, bulgărele conspiraționist nu a făcut decât să fie amplificat și adaptat de mișcările ideologice din ambele extreme.
Problema nu este succesul marilor schimbări, ci eșecul lor
O evaluare, pe care o consider realistă, a teoriilor conspiraționiste legate de „Marea Resetare” o dă Naomi Klein, o reputată jurnalistă și activistă, în publicația „The Intercept”. Teoriile conspiraționiste „pretind că expun ceva ce de fapt nimeni nu a încercat să ascundă vreodată, ceva care în cea mai mare parte nu se întâmplă, ceva din care o parte chiar ar trebui să se întâmple”.
Până la urmă, dacă ne uităm la istoria conferințelor de la Davos, actuala „Mare Resetare” se încadrează în titlurile pompoase și obiectivele mărețe cu care acest eveniment ne-a obișnuit. În acest sens, jurnalista ne amintește despre „Shaping the Post-Crisis World” (2009), „Rethink, Redesign, Rebuild” (2010), „The Great Transformation” (2012) sau „Creating a Shared Future in a Fractured World” (2018).
Și în pofida tuturor acestor titluri spectaculoase, urmările nu au fost câtuși de puțin pe măsură, ba dimpotrivă, ocazional, societatea s-a mișcat în direcții opuse celei preconizate. Chiar dacă sute de milioane de oameni au fost scoși din sărăcie, polarizarea economică la nivel global s-a accentuat, bogăția unei elite minoritare continuând să crească într-un ritm mult mai rapid decât a restului populației. Companiile, mânate exclusiv de criteriul profitabilității, s-au îndreptat spre piețele cele mai mari și către forța de muncă cea mai ieftină, lăsând în urmă o clasă de mijloc occidentală mai săracă și mai alienată, o adâncire a tensiunilor sociale și a frustrărilor.
În același timp, societatea umană a făcut progrese mai degrabă modeste în direcția protecției mediului și limitării încălzirii planetei, în condițiile în care abordările la nivel global nu au fost unitare, lovindu-se de interesele specifice fiecărei țări sau grup economic. Indiferența SUA din această perioadă a fost un factor agravant. În același timp, revoluția tehnologică prin care trecem a dus la schimbări rapide, care au luat societatea prin surprindere, făcând-o să aibă mai degrabă un comportament reactiv decât proactiv.
Problema este că, dacă abordările noastre, ca civilizație, vor rămâne neschimbate, și rezultatele vor rămâne aceleași. Nu poți avea rezultate noi cu abordări vechi. Deci, dacă vrem să fim capabili să facem față provocărilor în mișcare rapidă din zona economică, socială, de mediu sau tehnologică, e nevoie de o regândire a modelului după care operăm ca societate.
Și atunci de ce „Marea Resetare” este o sursă importantă de stress, sau chiar spaimă, pentru mulți oameni?
Reacția umană la marile schimbări nu trebuie subestimată
Cred că este vorba despre o reacție umană naturală în fața unor schimbări anunțate de decidenți ca fiind inevitabile, reacție amplificată în sens negativ și de un context nefavorabil. Teoria managementului schimbării explică faptul că negarea și furia preced explorarea și acceptarea ca etape naturale ale reacției umane la schimbare. În același timp, cu cât profunzimea ei și viteza sunt mai mari, cu atât și rezistența publicului va fi mai mare. În plus, perspectiva schimbărilor într-un context marcat de multă impredictibilitate sau de un nivel ridicat de anxietate nu face decât să amplifice reacțiile negative.
Toate aceste trăsături se regăsesc sub umbrela schimbărilor pe care liderii mondiali le propun în contextul „Marii resetări”. Iar cine are răbdarea să se documenteze la prima mână, la rece, în legătură cu ele, va constata că sunt fie direcții în care economia începuse să se miște, fie concepte despre care se vorbea de mai multă vreme și care au revenit cu forță în spațiul public în contextul pandemiei.
Însă marea problemă cu care se confruntă elitele mondiale în acest moment este lipsa de încredere. Din nou teoria schimbării ne spune că aceasta este mult mai ușor de finalizat atunci când subiecții schimbării percep existența unui leadership puternic, pe care îl creditează cu încrederea lor pentru a-i duce în direcția preconizată. Din păcate, nu este cazul elitelor care conduc cele mai puternice țări ale lumii, ele reușind în ultimele decenii să se decupleze de la agenda populației, ignorând prioritățile economice ale acesteia.
Totodată, deciziile nepopulare și stângăciile din perioada pandemiei, percepția că măsurile anticriză îi favorizează tot pe cei bogați nu au făcut decât să adâncească prăpastia dintre lideri și populație, săpând la temelia încrederii. Or, încrederea în lideri este ingredientul esențial pentru angajarea și finalizarea cu succes a unui proces profund de schimbare. Fără încredere, rezistența la schimbare va fi enormă și, indiferent cât de corecte sau îndreptățite ar fi proiectele, vor continua să fie privite cu suspiciune maximă.
În goana după senzațional întrebările
cu adevărat importante sunt omise
Care sunt proiectele „suspecte” care ar trebui să ne definească viitorul?
Sustenabilitate din perspectiva mediului natural prin accelerarea decarbonizării economiilor, utilizând stimulentele fiscale și investiții țintite.
Promovarea unor sisteme economice care să asigure o distribuție mai corectă a bogăției, precum și responsabilitatea socială și economică față de generațiile următoare.
Utilizarea tehnologiei într-un mod etic, în scopul satisfacerii nevoilor tuturor categoriilor sociale.
Sprijin pentru recalificare, astfel încât oamenii să fie pregătiți pentru noua piață a muncii, cu mult diferită față de cea pe care o știm.
Companii care să aibă ca prioritate valoarea pentru toți partenerii (stakeholders), nu doar pentru acționari (shareholders).
Un sistem de sănătate accesibil tuturor, pregătit pentru a face față pandemiilor viitoare, care vor fi favorizate de creșterea densității urbane și de schimbările climatice.
O coordonare guvernamentală la nivel global pentru o abordare mai eficientă a provocărilor cu care se confruntă omenirea.
Având în vedere complexitatea acestor obiective, riscul major nu este că ele se vor îndeplini, ci că sunt prea idealiste și că vom eșua în atingerea lor. Întrebări cu adevărat importante vizează cu totul alte direcții decât cele sugerate de conspiraționiști.
Cum facem să renunțăm la fetișul numit „creșterea PIB” și să acceptăm să ne asumăm noi criterii de măsurare a prosperității economice a populației?
Cum facem ca mediul economic privat să renunțe să se închine exclusiv zeului „profitului net” și să își asume criterii de performanță societale?
Și, până la urmă, aceste proiecte vor fi realizate în pofida corporațiilor, sau împreună cu ele?
Care este rolul pe care ar trebui să și-l asume guvernele? Rolul lor în perioade de criză s-a dovedit esențial, dar cât de în regulă sunt rețetele lor de socializare a pierderilor mediului privat și de privatizare a profiturilor lor? Mai multă implicare guvernamentală nu va însemna mai multă ineficiență și birocrație? Cât de dăunătoare și reversibilă mai este recenta comuniune dintre guverne și băncile centrale, în condițiile în care banii creați au ajuns tot în buzunarele celor bogați?
Ce vom face cu perdanții revoluției digitale? În condițiile în care muncile necalificate vor fi primele (dar nu singurele!) victime ale digitalizării, cum păstrăm țesătura socială a societății? Cum asigurăm egalitatea de șanse, pe măsură ce educația va avea un rol polarizator din ce în ce mai important? Ce vom face cu cei incapabili să se reinventeze pentru a face față oportunităților în continuă schimbare de pe piața muncii? Cum evităm în acest context o polarizare economică extremă și riscul consecințelor politice asociate?
Și lista acestor întrebări teribil de importante, aproape existențiale pentru unii, ar putea continua. Iar vestea proastă este că ele privesc și România. O căutare pe Google a termenului „Marea Resetare” în română va da prilejul să constatați perspectiva dominant conspiraționistă în care acest subiect este tratat în spațiul public, ocazional chiar și de către analiști altminteri respectabili.
România nu poate sub nicio formă să rateze momentul renașterii sale
Faptul că modul în care capitalismul ar trebui regândit este catalogat la noi ca o abordare socialistă sau comunistă este el însuși o sechelă a ideologiei de tristă amintire: cine critica sistemul comunist era un dușman al orânduirii și al poporului. După același calapod, cine pune astăzi problema modificării sistemului capitalist este etichetat ca având vederi socialiste. Spre deosebire de comunism, societatea liberal-capitalistă are exact acest avantaj pe care orânduirea comunistă nu l-a avut niciodată: să se autoevalueze permanent și să ofere libertatea discutării oportunității reinventării sale.
România nu trebuie să își refuze această discuție, nu trebuie să refuze să fie parte la schimbările care se anunță. Ar fi o mare greșeală pentru noi să privim lucrurile astfel. Ultima și probabil cea decisivă.
Să fim realiști. Cu România sau fără România, schimbările la nivel global vor continua, iar asta ne va obliga să alegem între două variante: să profităm la maximum de valul schimbării sau să îl ignorăm, pentru ca apoi să dăm vina pe alții pentru căderea noastră în irelevanță, inventând dușmani externi.
Dezavantajul României este că pleacă în această călătorie dintr-o poziție foarte vulnerabilă și în criză de timp. Problema de fond este faptul că nu există experiența implementării unui plan de dezvoltare națională. În ultimele trei decenii, dezvoltarea României a fost pur și simplu aleatoare. Oportunitățile de care au beneficiat investitorii nu au fost create cu bună știință de guverne, ci au fost „naturale”. Astfel, am sfârșit cu discrepanțe economice și de bunăstare notabile, de tip Transilvania – Moldova sau București – restul țării.
În actualul context, o astfel de abordare nu are nicio șansă de reușită. O dezvoltare haotică ne va duce într-un punct mort. Și asta din două motive esențiale. În primul rând, schimbările deceniului care va urma vor avea ca fundament esențial inteligența umană, forța de muncă înalt calificată orientate spre schimbările tehnologice. Nu avem nicio șansă să pășim în viitor cu zeci de mii de oameni care fac componente pentru motoare cu ardere internă sau care lucrează în agricultură. Or, o astfel de resursă umană este de neconceput în lipsa unui sistem educațional puternic și ancorat în realitate, capabil să maximizeze utilizarea resursei de inteligență a românilor.
Însă, atenție, aceasta va fi condiția necesară, nu și suficientă pentru a fi parte a schimbării. Lupta pentru forța de muncă înalt calificată va fi internațională, motiv pentru care o țară cu un sistem educațional puternic, dar fără capacitate de a reține apoi absolvenții, ar echivala cu o gaură neagră pentru banii publici. Iar pentru asta, două lucruri vor conta. În primul rând, un mediu profesional care să le ofere provocări, proiecte interesante și dezvoltare personală și care le va permite să câștige bine. În al doilea rând, va conta calitatea infrastructurii rutiere, de comunicații, sanitare etc. de care vor beneficia acești experți în România.
Al doilea motiv pentru care o strategie națională coordonată va fi imperios necesară este legat de finanțarea ei și de oportunitatea accesării pachetului UE de redresare economică de 100 de miliarde de euro. Banii vor trebui dirijați în direcții care să sprijine consolidarea României în trei sectoare pe care le consider critice în contextul schimbărilor globale: hrana, deci agricultura; infrastructura, ca element esențial pentru calitatea mediului de afaceri și a nivelului de trai; educația și dezvoltarea industriilor viitorului.
Însă prima problemă a României este aceeași ca a multor țări dezvoltate: lipsa încrederii în decidenți. Deci punctul zero al oricărui demers de reinventare a țării de aici ar trebui să plece. Iar asta nu e ușor, mai ales când cei vizați par să nu conștientizeze acest lucru.
(material publicat într-o forma editată cu titlul „Marea Resetare” în Cronicile Curs de guvernare nr. 91/februarie 2021)
