_________________
Academician IOAN-AUREL POP (foto)
președintele Academiei Române
A scrie despre modelul economic (social-economic) românesc este un act de curaj și un prilej de mari controverse. Unii vor spune că nici nu există un asemenea model și că, dacă nu există, nici nu poate să aibă rădăcini. Ne delimităm de asemenea atitudini de frondă, cu aspect de sfidare a realității. Dacă nu am fi avut modele de viață economică, aplicate mai bine sau mai rău, nu am fi ajuns să existăm ca popor și ca stat până astăzi, am fi pierit în neantul istoriei, ca atâtea popoare și state. Este clar că am avut un fel de a fi în economie, că ne-am gospodărit într-un fel au altul, ca să putem produce cele necesare vieții. Poporul român există ca popor deplin constituit, după coordonatele sale de astăzi, din Evul Mediu și a apărut în istorie în același timp cu celelalte popoare romanice.
Evul Mediu românesc, ca și cel general european, a durat circa un mileniu, de pe la anii 500-600 până pe la 1500-1600. Atunci s-au pus temeliile economiei moderne.
Lumea europeană și, ulterior, toată lumea „civilizată” s-au obișnuit, de la Renaștere încoace (de la anii 1400-1500), să trateze Evul Mediu cu dispreț, dar și cu multă superficialitate, care au crescut mereu în timp, pe măsură ce perioada respectivă devenea tot mai îndepărtată și părea tot mai obscură. Cine nu a auzit expresii de genul „Evul Mediu întunecat”, „barbarie medievală” „întuneric medieval”, „comportament ca-n Evul Mediu”? Disprețul este conținut chiar în nume: cei doi termeni alăturați înseamnă „perioada mijlocie”, în sensul unei paranteze neinteresante, neimportante și chiar jenante, situate între luminoasa Antichitate clasică (greco-romană), care a oferit modelul sau idealul de cultură și civilizație, pe de o parte, și Renaștere, care s-a străduit să reînvie cât mai bine acest model antic, pe de altă parte.
Dar, la o privire mai atentă, „reînvierea” a însemnat, în fapt, copiere sau imitație, iar atunci când imitația a fost depășită și abandonată, se trecea treptat spre cultura modernă. Deoarece artiștii, savanții, literații din secolele al V-lea – al XIV-lea – adică oamenii de cultură sau creatorii medievali –, cu foarte rare excepții, nu au imitat operele clasiciste greco-latine, au fost tratați cu dispreț, cu desconsiderare și au fost ignorați multă vreme, ei și operele lor. Firește, o biserică gotică nu seamănă cu un templu grec, dar nu pentru că oamenii Evului Mediu nu știau să facă temple grecești, cum s-a crezut o vreme, ci pentru că nu-i interesa acest lucru, pentru că aveau o altă sensibilitate, o altă concepție despre divinitate și despre creație. Dar ideea că între „lumea veche” și „lumea nouă” imitație a celei vechi se interpune una „mijlocie”, fără nicio personalitate, una întunecată, de tranziție, nepotrivită, ca un fel de accident al istoriei, și-a făcut loc treptat, s-a insinuat în unele scrieri, pentru ca apoi să se generalizeze. Eroarea provenea dintr-o concepție greșită, anume din judecarea epocilor trecute în funcție de valorile societății contemporane celui sau celor care făceau observațiile respective. Astfel, dacă studiem Evul Mediu în funcție de ideile considerate progresiste ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, adică în funcție de libertate, egalitate, frăție, concurență, capital, liberalism, individualism etc., atunci acea lume ne apare iremediabil înapoiată și neinteligibilă. Dar valorile Evului Mediu erau cu totul altele, ele bazându-se pe ierarhie, supunere, credință, privilegiu, onoare, comunități sau corporații etc. În consecință, orice analiză a lumii medievale trebuie să pornească de la aceste coordonate și nu de la altele. „Evul Mediu întunecat” este, fără îndoială, rodul unui clișeu născut din considerente anistorice, nepotrivite investigării trecutului.
Cel mai fascinant tablou însă pentru înțelegerea cadrului lumii revolute de-atunci este al vieții sociale și economice medievale. Marxismul, în contextul absolutizării „luptei de clasă”, plasa „exploatarea țăranilor dependenți de către feudali” în prim-plan, evidenția autarhia și „economia naturală închisă”, îngroșând șirul lung de dări pe care le-ar fi avut de prestat șerbii. Reacția aceasta critică, severă și cinică venea după ce Romantismul idealizase Evul Mediu, prezentându-l ca pe o societate mirifică de cavaleri și domnițe, de trubaduri și de iubire galantă, de turniruri și de lupte în numele Crucii etc. După căderea comunismului, în fostele țări dominate de ideologia marxistă s-au părăsit vechile lozinci legate de „feudalismul înapoiat”, de „lupta de clasă ca motor al istoriei” etc., dar nu s-a prea pus nimic constructiv în loc. Mecanismul funcționării vieții social-economice medievale este lăsat deoparte, este pus adesea între paranteze, ca și cum lumea de-atunci nu s-ar fi hrănit, nu ar fi avut nevoie de produse pentru consum și pentru vânzare, nu ar fi trăit în grupuri și nu ar fi interacționat.
Numai că lumea Evului Mediu – întinsă pe circa un mileniu – merită o soartă mai bună în mințile și în conștiințele noastre.
S-a crezut și s-a susținut un timp că această societate era bazată pe anarhie, pe un fel de mișcare haotică a oamenilor și pe o funcționare aleatorie a vieții, pe rivalități nesfârșite între nobilii mari și mici, între nobili și biserică, între regi (principi) și vasalii lor. Or, dimpotrivă, lumea medievală, deși nu se structurează pe forme și principii familiare nouă astăzi, nu se reazemă pe anarhie, ci pe ierarhie, ceea ce este cu totul altceva. Raporturile dintre oameni nu provin neapărat, în Evul Mediu, de la o autoritate administrativă centralizată, iar autoritatea care există nu rezidă, cum se întâmpla în lumea antică, în orașe. Esența societății feudale este ierarhia, înțeleasă ca o rețea de relații structurate pe drepturi și obligații reciproce. Aceste relații sunt numite, de obicei, vasalice sau feudo-vasalice și se traduc printr-o serie de aranjamente personale, concretizate în contractul vasalic, care include – în forma ideală – trei gesturi, ceremonii sau secvențe, anume omagiul, jurământul de credință și învestitura. Mai pe înțeles, prin contractul vasalic, un om liber și, de regulă, posesor de anumite bunuri devine omul altui om, tot liber și posesor de mai multe bunuri și mai puternic, pe baza unui acord bilateral, cu clauze specifice. Scopul contractului vasalic era protecția venită dinspre una din părți și ajutorul (militar) și sfatul, acordate de către cealaltă parte. Aspectul palpabil al contractului vasalic era învestitura, adică înzestrarea omului mai slab (numit vasal), din partea omului mai puternic (numit senior, suzeran) – sub a cărui protecție se punea cel mai slab –, cu o bucată de pământ populat, de mărime variabilă, numită convențional feud. Prima formă a feudului a fost beneficiul (beneficium), acordat viager. În schimbul acestei danii și al amintitei protecții, dăruitul era dator cu „ajutor și sfat” (auxilium et consilium). Conform unei linii de interpretare, chiar și țăranii erau un fel de vasali (situați la baza ierarhiei), fiindcă bucățile lor de pământ erau primite de la nobil (feudal), spre a fi lucrate, în anumite condiții, care includeau tot drepturi și obligații reciproce, între ele plasându-se, pentru multe secole, până spre finele Evului Mediu, și conservarea calității de oameni liberi a acestor țărani. Totuși, lumea seniorilor și vasalilor este formată din indivizi liberi, pe când țăranii șerbi se aflau în grade diferite de dependență față de stăpâni. Mai circulă credința despre sărăcia lucie a tuturor acestor țărani, care s-ar fi târât goi și flămânzi la picioarele stăpânilor lor, când, în fapt, mulți dintre ei (ne gândim inclusiv la iobagii din Transilvania) aveau câte opt perechi de boi, câte patru cai și câte 150 de porci. Aceasta nu înseamnă că nu existau țărani săraci în Evul Mediu. Existau mult mai mulți, ca proporție, decât în epocile următoare, dar, în general nu se murea de foame atât din pricina economiei prost organizate, cât din pricina calamităților naturale, de la incendii și inundații până la invazii de lăcuste și molime. Firește, schema teoretică schițată mai sus (despre relațiile de vasalitate) este ideală și nu se întâlnește în forme pure nici măcar în întreaga Franță, dar acolo unde se pot distinge caracteristicile sale de bază, societatea se numește, convențional, feudală (seniorială).
În ultimele decenii au apărut între istorici o serie de controverse care au condus la propuneri foarte serioase de regândire a întregului eșafodaj al societății medievale și de renunțare la denumirea de „societate feudală”. Până în prezent însă, nu am semnalat vreo abordare teoretică menită să răspundă mai bine nevoii de la defini, la nivel cât mai general posibil, mecanismul lumii medievale. Noile propuneri (formulate cu destulă vehemență), accentuând diferențele, nu au făcut decât să ofere concepte sau denumiri noi, adecvate unei anumite regiuni a Europei, dar nepotrivite pentru alte zone, uneori chiar din vecinătate. De aceea, în acest moment, cu toate rezervele, considerăm mai potrivită (atunci când este neapărat necesară), inclusiv pentru Europa Centrală și chiar pentru o parte a celei sud-estice, denumirea de lume feudală.
În acest context, lumea sau societatea feudală are câteva caracteristici peste care nu se poate trece: este o societate rurală și agrară (orașul este o excepție de la feudalism și, atunci când apare, cu dreptul de comună inclus, devine o armă de subminare a feudalismului); este o societate reglată de aranjamente personale care dau sens și formă pomenitei ierarhii; este o lume cu puternice tendințe comunitare, o lume în care, de regulă, grupul contează mult mai mult decât individul. Astfel, în centrul societății era atunci pământul, organizat sub forma moșiilor (posesiunilor), în mijlocul cărora se afla castelul (cetatea, conacul, locuința întărită a nobilului) – locul vital al domeniului și azilul natural al întregii populații a satului în caz de pericol. În alte zone ale posesiunilor erau satul, sesiile (loturile) date spre folosință țăranilor, locurile de folosință comună, lotul lucrat în regie proprie de stăpân etc.
Legat de spiritul comunitar al Evului Mediu, trebuie subliniată structura societății, așa cum era teoretizată de „ideologii” epocii respective și cum era percepută de „opinia publică”. Din acest punct de vedere, lumea era împărțită în trei grupuri mari, în trei comunități sau în trei corporații, anume cei care luptă (bellatores), cei care se roagă (oratores) și cei care lucrează sau produc hrana (laboratores). Conform viziunii de mai sus, societatea trebuia condusă de către reprezentanții acestor grupuri privilegiate, în armonie, fiindcă lumea era imaginată printr-un fel de întrepătrundere de sarcini, de completare reciprocă a îndatoririlor: războinicii erau cavalerii și nobilii, care luptau pentru sine și pentru celelalte două grupuri, rugătorii erau clericii (preoții și călugării), care se rugau pentru mântuirea lor și a întregii societăți, iar lucrătorii erau țăranii și artizanii în genere, care produceau hrana grupului lor și a celorlalte două. Natural, această „diviziune a muncii” în societate era ideală, prezentată de către anumiți gânditori, pentru un anumit teritoriu al Europei Occidentale și consemnată într-o perioadă de timp limitată. Noi nu avem instrumentele necesare pentru a măsura extensiunea și valabilitatea unei astfel de concepții și de percepții, dar le putem surprinde în țări variate și pe intervale de timp destul de mari. Astfel, în momentul în care aceste comunități au primit consacrare scrisă sub formă de privilegii, ele au început să se numească stări (status), adică forme sau componente ale puterii sau ale politicii (admițând că, pe scurt, politica înseamnă putere, dorință de putere, de exercitare a puterii). Începând cu Epoca Modernă, vorbim de trei puteri în stat, cea executivă, cea legislativă și cea judecătorească, fapt care presupune aplicarea principiului separației puterilor.
În Evul Mediu, nu exista principiul separației puterilor în funcție de cei care conduc (conform legilor), cei care fac legile și cei care sancționează încălcările legilor (judecă), dar exista un principiu al separației și al uniunii, în același timp, în funcție de cei care luptă, care se roagă și care muncesc. Aceste trei stări dădeau esența puterii, adică a funcționării statului. De altfel, în latina medievală, termenul stare (= status) este identic ca formă cu termenul (antic sau modern) de stat, deși, la romani, ordinea de stat era numită res publica.
Pe teritoriul locuit de români, în numeroasele lor țări medievale, structurile sociale erau altele decât în Occident, deși esența vieții era aceeași. Oamenii simpli aveau două preocupări esențiale: producerea celor necesare traiului de pe lumea asta care era „umbră și vis” și pregătirea pentru trecerea în lumea veșnică. Îndeplinirea acestor scopuri presupunea concentrarea oamenilor asupra a două realități, anume pământul și biserica. În acest cadru ne vom apleca asupra pământului. Se presupunea că orice om trebuia să aibă o bucată de pământ și zbaterea cea mare a oricui era să fie sau să ajungă proprietar (de fapt posesor) de pământ. Proprietarul absolut al pământului era – în concepția medievală – Dumnezeu, de aceea pământul (nu proprietatea) era considerat sfânt. Oamenii fără pământ erau, de regulă, străinii, prizonierii de război, robii. Oamenii locului aveau, în general, pământ (mai mult ori mai puțin). Pământul era folositor când rodea. Cea mai mare amenințare pentru rodirea pământului au fost, în cazul daco-romanilor și apoi al românilor, pentru vreo șapte-opt secole migratorii sau „barbarii”. Modul de trai al acestora se baza pe jaf și pradă, pentru că ei „nu arau și nu semănau”. Raziile lor periodice erau, de obicei, spre toamnă, când se strângea recolta. Mare parte din aceasta era confiscată, restul fiind lăsat localnicilor dintr-un motiv practic: ca să nu moară de foame spre a putea semăna, tot pentru „barbari”, în primăvara următoare. Urma o nouă razie, o nouă confiscare și așa mai departe. Ciclul acesta nu era întotdeauna liniar, neted și pașnic. Când localnicii se opuneau cedării tainului pretins, urmau violențe, incendieri, distrugeri, robiri și crime. În raporturile pașnice dintre autohtoni și migratori, și-a găsit rostul o categorie de fruntași locali care tratau cu liderii jefuitorilor și care erau, mulți dintre ei, conducătorii satelor, adică juzii (judecătorii) / cnejii, „oamenii buni și bătrâni”, ducii/voievozii, crainicii, vatamanii etc. Prin cedarea sub presiune a unei părți a producției, satele noastre au supraviețuit secole la rând. Nu au viețuit, ci au supraviețuit.
Altminteri, dincolo de aceste atacuri de jaf, viața în interiorul comunității se derula fără tulburare, după vechile tradiții romane, influențate de lumea romano-bizantină și de cutumele slave. Satul avea mecanismele instituționale necesare ca să funcționeze. „Funiile” sau „bătrânii” se trăgeau la sorți periodic (de aceea se chemau și „sorți” sau „soarte”), iar pădurile, pășunile, apele, morile etc. intrau în folosința comună. Primăvara, la semnul seniorilor (bătrânilor), se porneau plugurile sau aratrurile (termenul „plug” are origine controversată, dar „aratru” este cuvânt latin). „Pornirea plugurilor” se făcea concomitent de către toți sătenii și însemna trecerea la ciclul agricol de peste anul cel nou, care începea în vechime la 1 martie. La fel se proceda și cu culesul roadelor. Mai toate elementele lexicale din limba română legate de agricultură sunt de origine latină.
A fost, probabil, o perioadă de la finele mileniului I al erei creștine când, pe alocuri, românii au fost supuși slavilor, mai exact unei pături subțiri de slavi, de unde s-a păstrat și înțelesul social al etnonimului de român/rumân (rumân = supus). Ulterior, însă, după Evul Mediu, acest înțeles s-a pierdut. Cele mai grave confiscări de pământuri în defavoarea românilor s-au produs în Transilvania, mai ales după 1204, dar pe atunci nu din rațiuni etnice (naționale), ci confesionale. În 1204 (Cruciada a IV-a), Constantinopolul și Imperiul Roman de Răsărit (în mare parte) au fost cucerite de creștinii latini occidentali. Papa a cerut ca toți „schismaticii” să revină la „dreapta credință” a Apusului, urmând să fie iertați pentru „marea lor abatere”. Cei „încăpățânați”, însă, aveau să fie tratați nu drept „schismatici” (rupți de Roma), ci drept „eretici” (abătuți de la canoane, de la norme) și pedepsiți conform rânduielii de pedepsire a ereticilor: „darea spre jaf și pradă”. În acest fel, românilor din Transilvania, imediat după 1204 li se confiscă pământuri și li se iau drepturi. Toate izvoarele care-i pomenesc pe români în primele
3-4 decenii după 1204 conțin răpiri de țări, de pământuri, de mănăstiri, de eparhii, de libertăți. Nemulțumiți, românii s-au revoltat, dar cel mai adesea și-au reluat cu forța roadele muncii lor, fiind caracterizați, din această cauză, drept răufăcători și hoți. Astfel, s-a ajuns în Transilvania la o pătură de stăpâni străini confesional și etnic, situați peste masa de lucrători români. Românii au fost discriminați în Transilvania, la început, ca ortodocși și abia apoi și ca români. În Țările Române libere (extracarpatice) stăpânii și supușii erau de aceeași confesiune și etnie. Ciclul muncii a fost aici amenințat mai ales de atacurile externe ale ultimelor valuri migratoare și, cu precădere, de tătari și de otomani. Când presiunea acestora era foarte mare și pretențiile lor erau exagerate, domnii și boierii porneau lupta. Când românii erau să fie copleșiți de inamic, când atacurile amenințau să frângă ciclul muncii, ei cereau pace și nu așteptau să fie învinși pe câmpul de bătălie. Cu alte cuvinte, românii alternau concilierea (tratativele) cu rezistența (luptele). Un motiv al întreruperii războaielor prea lungi era ciclul acesta esențial al muncii (al cultivării plantelor și creșterii animalelor), care, dacă se oprea, periclita viața fizică a comunităților, conducând la foamete. Oprirea ciclului muncii periclita grav ciclul vieții. Prin acest sistem de alternare a concilierii cu rezistența s-a salvat economia locală și ființa statală.
Salvându-se ființa statală s-a putut conserva ființa poporului român, pentru că statul are menirea să organizeze și să conserve viața unui neam. Lupta neîntreruptă ar fi însemnat sinuciderea, iar strămoșii au știut să aplice soluții realiste și nu extreme.
De multe ori se vorbește cu ton acuzator despre discriminările din Evul Mediu și, mai ales, despre asuprirea femeii. În general, fetele nu aveau dreptul la moștenirea pământului, ci doar la „scule” (obiecte, bunuri mobile), dar nu pentru că erau fete, ci pentru că nu puteau să lupte. Relația medievală (feudală) dintre oameni și pământ (feud) presupunea participarea la război. Cu alte cuvinte, domnii (principii) și boierii (nobilii) mari dăruiau feude pentru ca cei dăruiți să aibă resurse ca să lupte (să-și procure cai, harnașamente, armuri, arme etc.). Or, femeile, conform moralei și mentalității medievale, nu puteau și nu aveau voie să lupte. Totuși, sunt și anumite excepții, cum a fost transformarea juridică a fetei în băiat („îmbăiețirea”) și îndreptățirea sa la moștenirea pământului. În acest caz, soțul femeii (ginerele din familie) îndeplinea obligațiile militare față de suzeran.
Altminteri, moșiile rămase fără moștenitori masculini erau preluate de domnie și donate acelor boieri care puteau să-și exercite obligația de „ajutor și sfat”. În Moldova, unde pământul era din belșug (mai ales după ce bărbații mureau în războaie, iar băieții erau luați robi de tătari), și femeile puteau moșteni pământul și deveni, la nevoie, capi de familie.
A fost o vreme, în comunitățile sătești, când unii feciori „se măritau”, adică intrau în gospodăria mireselor lor, fiindcă nu aveau averea necesară ca să-și primească soțiile în propriile case și pământuri. Dacă acești miri veneau din alte sate decât satele de baștină ale mireselor lor, ei erau numiți „nemernici”, deoarece „nemereau” în obștea fetelor. Fiind oameni străini fără pământ, dar cu noroc (primeau totul de-a gata, de la socri), termenul de „nemernic” a primit sens peiorativ. Un alt cuvânt cu o conotație economică este „stânjenirea”, care însemna la început măsurarea pământului și împărțirea sa prin haturi sau hotare. Când în comunitatea sătească a început măsurarea pământului cu stânjenul, s-a produs tulburarea vechii ordini a averii comune, încât verbul „a stânjeni” (= a măsura) a ajuns sinonim cu „a deranja”, „a jena”, a interveni într-o ordine veche și bună.
Marii noștri istorici, începând cu Nicolae Iorga, au subliniat importanța unui factor economic, anume drumurile comerciale, pentru un proces politic, adică formarea statelor medievale românești. Drumul comercial „de la varegi la greci”, care lega nordul Europei de sudul ei și care trecea pe Valea Nistrului și pe Valea Prutului, a ajutat mult la închegarea Moldovei ca voievodat medieval, iar drumul comercial care lega vestul Europei de Marea Neagră și de Marea Marmara a fost prioritar pentru structurarea Țării Românești. „Culoarul Brăilei”, care pornește din Țara Bârsei și ajunge până la vestita schelă dunăreană, ca segment dinspre finalul acestei vaste artere comerciale, a asigurat în parte prosperitatea tânărului voievodat sud-carpatin, introducându-l în circuitul continental.
Un alt exemplu ales vine să explice că o parte din faima proastă a domnului nostru Vlad Drăgulea (poreclit apoi Țepeș și Dracula) se datorează comerțului. Domnii Țării Românești acordaseră în repetate rânduri, cu începere din 1358, privilegii comerciale negustorilor sași brașoveni, iar între avantajele cuprinse în aceste documente se înscria și recunoașterea dreptului de depozit al Brașovului. Cu alte cuvinte, când negustorii munteni ajungeau cu mărfurile lor la Brașov, trebuiau să vândă en gros ceea ce aveau sașilor, care duceau apoi marfa mai departe în Transilvania și Ungaria, unde o valorificau en detail. Domnul amintit a recunoscut și el acest avantaj important al sașilor, dar a cerut reciprocitate, adică a voit să se recunoască dreptul de depozit și pentru orașele de sub munte din Țara Românească. Sașii nu s-au supus și au continuat să-și vândă singuri marfa în Țara Românească sau s-o treacă mai departe singuri la sud de Dunăre.
În aceste cazuri, Vlad Țepeș a aplicat corecții drastice negustorilor sași, ba a și năvălit cu oaste în Țara Bârsei, spre a-i convinge să se încadreze în noua regulă. Ca să răzbune aceste represalii – adesea sângeroase – sașii brașoveni au răspândit faima exagerată de ființă „setoasă de sânge” (atribuită domnului român), expresie pe care unii, tot în mod interesat, au vrut s-o interpreteze ad litteram sau în sens propriu. Mai mult, tot sașilor le datorează Vlad și supranumele de „Dracula”. Aceștia, datorită specificului limbii lor germane/germanice, nu puteau pronunța consoanele sonore ale limbii române, precum „g” și nici diftongul „ea”. Prin urmare, în pronunția lor, „Drăgulea” devenea „Dracula”. Cum știau limba română, de aici nu a mai fost decât un pas pentru a-l prezenta pe Vlad drept „drac” sau „diavol”. Natural, mai sunt și alți factori care au asigurat impunerea în Occident a poreclei lui Vlad Țepeș. În fine, mulți istorici ai economiei s-au întrebat de ce, cu o țară așa de generoasă în produse ale solului și subsolului, nu au ajuns românii să fie mari negustori și i-au lăsat pe alții să le valorifice mărfurile. Evident, cauzele acestei situații sunt complexe, dar o împrejurare istorică specială, ignorată adesea, explică bine această situație. În Transilvania, românii, inițial din motive confesionale (cum s-a văzut), fiind catalogați drept „schismatici”, au fost discriminați. De la o vreme încoace, „schismaticii” (adică creștinii rupți de Roma) au fost așezați în aceeași categorie cu ereticii, fapt care a motivat confiscarea pământurilor lor în favoarea supușilor catolici. Confiscarea bunurilor, mai exact a pământului, bogăția fundamentală în Evul Mediu, însemna condamnarea la sărăcie, la chinuri, la o viață nenorocită. Cum să produci bunuri pentru piață dacă pământul nu-ți mai aparținea? În Țara Românească și Moldova, pământurile au rămas în stăpânirea românilor, adică a boierilor și a țăranilor liberi (moșneni și răzeși). Chiar și țăranii supuși pe moșiile domnești, ale boierilor și ale mănăstirilor erau stimulați să producă și puteau să trăiască decent. De unde vine atunci dezinteresul pentru producția de piață? Dintr-o împrejurare păcătoasă, care începe cu jaful instituit de migratori (mai ales de valurile de pecenegi, cumani și tătari) și continuat la scară largă de turci. Tătarii au jefuit periodic – mai ales în Moldova – de la 1241 până la 1717, prădând recoltele și luând robi. Turcii au făcut la fel, mai ales în Câmpia Română, de la Vidin și Calafat până la Galați și Brăila, confiscând tot surplusul de producție. Când tributul către Poartă, mucarerurile, sumele pentru cumpărarea domniilor, monopolul comercial otoman etc. au ajuns la forme inimaginabile (155.000 de galbeni plătea Țara Românească drept tribut înainte de domnia lui Mihai Viteazul), producția a scăzut considerabil. De ce să mai produci dacă nu te puteai bucura deloc de roadele muncii tale? Orice surplus ajungea la stăpânii din țară și din afară. Lipsa de cointeresare a fost fatală pentru dezvoltarea spiritului concurențial, pentru competiție, pentru acumularea de capital etc. Și așa am ajuns să fim „săracă țară bogată” și să cultivăm proverbe de genul: „Munții noștri aur poartă, / Noi cerșim din poartă-în poartă”.
Firește, împrejurările s-au schimbat mult de-atunci, deși după jafurile otomane au venit și alte jafuri, poate chiar mai grele. Totuși, oficial suntem independenți de circa 150 de ani și se poate presupune că suntem stăpâni pe viața noastră. Cu toate acestea, handicapul istoric a rămas. Este tot mai clar faptul că acest handicap istoric schițat aici nu scuză lipsa noastră de performanță economică de-acum, dar explică multe. Cu toate acestea, strămoșii românilor au muncit și românii muncesc și fac să rodească acest pământ de mii de ani. Munca cea grea au făcut-o, de obicei, ei, românii, dar produsele pământului le-au împărțit mereu cu alții, de voie sau de nevoie. Suntem într-o perioadă de cumpănă, în care globalizarea și digitalizarea amenință să șteargă complet trecutul. Civilizația noastră tradițională s-a bazat pe modelul de viață răsăritean (bizantin) și pe lumea rurală. Ambele au intrat de mult în declin. Modelul social-economic răsăritean (autarhic, letargic, meditativ) – intrat în decadență încă din Evul Mediu – a fost copleșit de cel apusean, dinamic, concurențial, individualist, bazat pe profitul material. Noi am ajuns să fim situați, vreme de multe secole, în partea ineficientă a Europei, în partea perdantă și avidă de sincronizare cu Apusul. Dar să ne amintim de înaintașii care ne-au făcut posibilă viața noastră de astăzi – chiar și așa cum este ea, neadecvată globalizării – nu ne împiedică nimeni. Poate că vom reuși să învățăm câte ceva din tihna și înțelepciunea lor, din sensul viețuirii și supraviețuirii lor. Dacă strămoșii nu au murit cu toții și dacă mesajul lor a ajuns până la noi, înseamnă că nici Rovinele și nici Vasluiul nu au fost în zadar.
Lumea noastră rurală tradițională este aproape apusă. Nu ne mai gândim la țăranul român în spirit sămănătorist și poporanist, nici nu mai putem visa la sate idilice, cu fete care înfloresc altița și cu flăcăi osteniți de trasul la coasă când soarele se ridică de-o suliță pe cer. Azi satul este cu totul altul, chiar și pe-acolo pe unde el, aparent, mai există și nu s-a stins în ruină și uitare. Dar să ne amintim de sat, de cei care au dat viață satului și de marii intelectuali care au adus laudă țăranului român și care au făcut elogiul satului românesc nu poate să facă rău nimănui. „Nunta Zamfirei”, deși este una țărănească, pare împărătească, botezurile copiilor și prohodirile morților, fetele cu marame de borangic și cu părul mirosind a flori de primăvară, muierile vajnice care erau talpa casei și bărbații dedicați muncii tăcute, bunicii cu argint în plete și bunicile torcând fus după fus, senine și tăcute, suspinând din când în când, la amintirea vreunui gând din viețile lor trecute. Toți aceștia și toate acestea au fost și nu mai sunt, dar existența lor a fost la fel de reală ca și existența noastră. Ei au fost viață, iar viața, fie și cea trecută, tot viață rămâne. Dacă ajungem să știm și să prețuim ceea ce au făcut strămoșii nu devenim, probabil, mai deștepți și nici nu putem prevedea viitorul, dar putem dobândi o altă virtute, aceea ce a înțelege mai bine prezentul și de a ne adapta mai bine vieții prezente. Și dacă nu reușim cu toții să iubim acest pământ și acest popor și ne luăm, unii dintre noi, lumea în cap, măcar să nu urâm țara aceasta și oamenii ei. Nicio țară și niciun popor de pe lumea asta nu merită și nu trebuie să trezească ură, ci ambiția de a construi. Avem șansa, cu tot handicapul nostru istoric și cu toate tarele contemporane, să fim arhitecții edificiului României de mâine în context european, în acord cu un proiect european, din care nu poate lipsi modelul românesc.
Bibliografie
Barbu, Daniel, Bysance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Âge, Bucarest, 1998. Berend, Nora, At the Gate of Christiendom: Jews, Muslims and ‚Pagans’ in Medieval Hungary, c.1000-c.1300, Cambridge, 2001. Brătianu, Gheorghe I., Originile și formarea unității românești, ediție de I. Toderașcu, Iași, 1998 (cu ediții în limbi străine).
Brown, Elizabeth A.R., The Tyranny of a Construct: Feudalism and Historians of Medieval Europe, în vol. „Debating the Middle Ages: Issues and Readings”, ediție de Lester K. Little, Barbara H. Rosenwein, Oxford, 1998.
Fine jr., John V.A., The Late Medieval Balkans. A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest, Ann Arbor, 1994.
Holban, Maria (coord.), Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1968. Holban, Maria, Din cronica relațiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, București, 1981.
Meteș, Ștefan, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, ediția a II-a, București, 1977.
Moga, Ioan, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age, Sibiu, 1944.
Musset, Lucien, Les invasions: le second assauld contre l’Europe chrétienne (VIIe–XIe siècles), Paris, 1965.
Obolensky, Dimitri, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe, 500-1453, New York, 1971. Pall, Francisc, Romanians of Transylvania in the Middle Ages, Cluj-Napoca, 1993.
Papacostea, Șerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată și Imperiul Mongol, București, 1993
Pop, Ioan-Aurel, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI, București, 1998
Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, București, 1967
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, ediție nouă cu adăugiri și precizări, București, 1984.
Russu, Ioan I., Românii și secuii, ediție de I. Opriș, București, 1990.
Spinei, Victor, Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români și turanici, Iași, 1985.
