Câteodată, un vers este mai explicit decât un manual de economie.
Poate fi și cazul celebrei poezii a lui Octavian Goga care în cuvinte simple explică ce se întâmplă atunci când o țară nu reușește să-și utilizeze resursele în scopul propriei dezvoltări și bunăstări.
Evident, Octavian Goga a reușit să prezinte emoțional efectul incapacității utilizării propriilor noastre resurse, dar realitatea românească pe parcursul a mai mult de două secole ar trebui să ne treacă de la emoția artistică la o profundă stare de îngrijorare și de teamă pentru viitor.
Studii extrem de competente[1]demonstrează că incapacitatea românilor de a-și folosi resursele în propriul interes este o constantă a istoriei economiei noastre care apare ca o explicație importantă a decalajelor de dezvoltare pe care le-am avut și le avem față de economia europeană, de la Unirea Principatelor până în prezent.
Problema nu este însă specifică doar României. În ultimii zeci de ani disputele dintre pozițiile globaliste și suveraniste la nivel mondial au transformat problematica resurselor și a utilizării lor în principii ideologice.
Ideologi apropiați de suveranism consideră problema utilizării resurselor naționale în contextul actualului model neoliberal al economiei globale ca fiind de importanță capitală din punctul de vedere al rezolvării la nivel global al inegalităților, considerate ca fiind responsabile pentru accentuarea și accelerarea procesului de deteriorare a condițiilor de viață a cca 90% din populația globului.[2]
Teoria economică este preocupată însă de mult timp de descifrarea cauzelor și condițiilor care pot duce la fenomenul incapacității utilizării resurselor naționale în interesul direct al dezvoltării națiunii respective. De la teoria avantajului comparativ până la cea a colonialismului economic, analizele au adus în fața decidenților politici explicații dar și propuneri de politici despre și în direcția obținerii unei valorificări optimale a resurselor proprii.[3]
Actualmente, se consideră că paradigma unei astfel de valorificări se poate explica prin „asigurarea unui mix de factori politici, instituțional-organizatorici, tehnici, educaționali și ecologici care să asigure sustenabilitatea procesului de trecere de la faza 1: «potențialul material de resurse» la faza 2: «potențialul economic de resurse» și, în final la faza 3: «potențialul de resurse în termeni de dezvoltare economică».[4]
Este important de arătat baza de la care pleacă paradigma mai sus citată. Ea este constituită de o nouă definire a conceptului de „resurse”, așa cum apare în cele mai recente studii pe acest subiect.
„Definirea conceptului de resursă pornește de la o combinație de abordări economice (instituționale și teritoriale) și ecologice (luând în considerare serviciile ecosistemice) ale sustenabilității și face parte dintr-o perspectivă relațională și constructivistă.
Se definește o resursă ca un proces de conectare a unui obiect – fie elemente tangibile, fie imateriale ale mediului natural și/sau uman (materii prime de origine naturală, cum ar fi apa, solul, pădurea, minereul), construite (infrastructură) sau sociale și culturale (know-how, cunoaștere) – și un sistem de producție economic, cultural sau ecologic care produce bunuri și (eco)servicii pentru a satisface nevoile mai mult sau mai puțin vitale ale ființelor umane sau ale altor tipuri de ființe vii (în cazul serviciilor ecosistemice).
Resursele sunt, prin urmare, construcții sociale prin faptul că rezultă din existența unui proces de cuplare între un obiect și un sistem de producție care implică «identificarea unui obiect ca un potențial input la producerea unui bun sau serviciu». Transformarea unui obiect într-o resursă depinde, prin urmare, de mobilizarea sa (sau nu) de către un sistem productiv. Această mobilizare este întotdeauna relativă la un perimetru determinat spațial (local, regional, național, internațional), teritoriul funcționând ca o matrice de definire și exploatare a resursei. Resursa este considerată ca un sistem în care obiectele sunt create, distruse, identificate ca fiind utile și puse în aplicare în contextul producției de bunuri și servicii. Aceste procese diferite sunt legate într-o buclă care constituie o rețea independentă. Aceasta este bucla operațională. Dacă este întreruptă, atunci resursa dispare. De exemplu, atunci când o resursă este supraexploatată, presiunea exercitată de sistemul de producție împiedică procesul de creare să aibă loc. Bucla poate fi ruptă în cele din urmă dacă obiectul nu se mai poate reconstitui.”[5]
Conceptul de resurse, așa după cum este definit mai sus, acordă un loc important drepturilor de proprietate în analiza gestionării sistemelor de resurse. Mai precis, se subliniază importanța analizării drepturilor deținute de diferite grupuri de utilizatori pentru înțelegerea modalităților mai mult sau mai puțin durabile de gestionare și exploatare a sistemelor de resurse. Deși drepturile de proprietate sunt esențiale pentru înțelegerea proceselor de gestionare a resurselor naturale, abordările recent ale regimurilor de proprietate încearcă să depășească unele dintre limitările teoriei drepturilor de proprietate în special prin luarea în considerare a faptului că costurile de tranzacție nu pot fi evitate în lumea reală.
Un alt element important al noului concept îl reprezintă sustenabilitatea utilizărilor sistemelor de resurse. În această perspectivă, utilizarea unei resurse este considerată durabilă în cazul în care furnizarea de bunuri și servicii se poate face din mobilizarea exclusivă a „fructelor” (randamentului) autoreproduse de sistemul de resurse, adică fără a lua unități de resurse din stoc, necesare pentru producția de „fructe” (și, prin urmare, bunuri și servicii) necesare pentru satisfacerea nevoilor generațiilor viitoare.
Samuel Furfary – president of the European Society of engineers and industrialist – consideră în „The Changing World of Energy and Geopolitical Challenges. Vol. I” (2017) că prin acest „nou” concept al resurselor se creează posibilitatea unor clarificări, dar și a unor eliminări de mituri și „legende politice” în ceea ce privește analiza modului în care resursele sunt utilizate în lumea modernă. Astfel, s-ar elimina confuzia des întâlnită în studii de țară și rapoarte ale unor prestigioase instituții financiare internaționale datorată neînțelegerii diferenței dintre potențial material de resurse și potențial economic de resurse în sensul în care un potențial existent și cunoscut (zăcământ, rezervă subterană etc.) nu poate fi considerat „bogăție sau tezaur național” atâta timp cât nu există în mod concret și real niciun cadru și nicio condiție legală, instituțională, tehnică, financiară ș.a.m.d. pentru exploatare. De asemenea, prin considerarea resurselor ca fiind „construcții sociale” s-ar elimina mitul „incapacității tehnice de exploatare” prin care se justifică deseori neînceperea exploatării sau concesionarea acesteia unor deținători de tehnică necesară exploatării. (ex.: extragerea gazului de la mari adâncimi). Nu tehnica este esențială în valorificarea resurselor, ci crearea unui cadru complex de strategie a dezvoltării (juridic, fiscal, managerial și instituțional) capabil să asigure procesul sustenabil de cuplare între un obiect/resursă și un sistem de producție.
Doar tehnica, fără existența unui astfel de cadru, nu poate asigura valorificarea eficientă și sustenabilă a resurselor.
Este interesant și util să analizăm situația actuală a utilizării resurselor pe care le deține România prin prisma acestui nou concept de resurse, devenite construcții sociale.
Laitmotivul marii majorități a analizelor pe tema resurselor românești din ultimii ani este următorul: „Mai tot ce se află valoros pe teritoriul României nu mai este, în realitate, al nostru”.
Imaginea creată este a unei țări „devalizate” de străinătate în care nimic nu poate fi mai real și corect decât versurile lui Octavian Goga: avem aur, dar cerșim.
Potrivit informațiilor din cele două licențe de exploatare a aurului valabile la această dată, eliberate însă pentru companii străine, România are zăcăminte certe de 310 tone de aur și 1.321 tone de argint. La prețul de azi al celor două metale rare, rezervele încă neexploatate de aur ale României doar din cele două zăcăminte valorează 11 miliarde de euro, iar cele de argint încă 566 de milioane de euro.
Subiectul gazelor din subsolul României este actual prin discuțiile privind Legea offshore, cea care ar urma să reglementeze exploatarea uriașelor zăcăminte descoperite în Marea Neagră. La cele 200 de miliarde de metri cubi de gaze descoperite în Marea Neagră trebuie să adăugăm și zăcământul de 30 de miliarde de metri cubi descoperit recent în județul Buzău și pe care statul român ar urma să-l exploateze din 2020 sau 2021. La prețul de azi al pieței, cele 230 de miliarde de metri cubi de gaze valorează 92 de miliarde de euro. Fără doar și poate, mare parte din această sumă se va regăsi în conturile altor entități decât statul român, dar aceasta este o altă discuție.
Potrivit autorităților, țara noastră are anul acesta zăcăminte de 34 de milioane de tone de petrol, cu o valoare totală de 15,6 miliarde de euro. Aceștia sunt însă bani îngropați, pentru că exploatarea țițeiului acesta nu mai este rentabilă.
Dacă despre petrol știm sigur că îl avem, chiar dacă nu mai are rost să săpăm după el, altfel stau lucrurile cu gazele de șist. Potrivit unor calcule, România ar avea rezerve de 1.444 de miliarde de metri cubi de gaze, ceea ce ne-ar clasa pe locul trei în Europa. Sunt însă doar presupuneri pur teoretice, nedemonstrate, deocamdată, nici de americanii care au încercat să exploreze aceste potențiale resurse pe teritoriul nostru. Dacă s-ar dovedi reale, aceste gaze de șist ar valora nu mai puțin de 577 de miliarde de euro, la prețul de azi al pieței.
România are rezerve colosale de cărbuni, dar și acesta este un subiect aproape închis, întrucât, pe de-o parte, legislația europeană nu ne mai permite folosirea acestuia din considerente de protecție a mediului, iar pe de altă parte exploatarea „aurului negru” ar deveni mult prea scumpă pentru a fi mai rentabilă din punct de vedere economic. Chiar și așa, ne putem mândri cu niște cifre uluitoare: rezervele dovedite ale Companiei Lignitului Oltenia sunt de 20 de miliarde de tone, cu o valoare de piață de 400 de miliarde de euro, în timp ce zăcămintele de huilă se ridică la 900 de milioane de tone, în valoare de 47,7 miliarde de euro.
O coincidență face ca tot la 900 de milioane de tone să fie estimată și rezerva națională de cupru a României, cu o valoare de piață de 51,7 miliarde de euro. Potrivit informațiilor oficiale, țara noastră adăpostește în subteran circa 90 de minereuri polimetalice, extrem de apreciate pentru că reprezintă, practic, un cocktail de metale, precum molibden, cobalt, crom, nichel, galiu, titan, vanadiu și arseniu. La prețurile de astăzi ale pieței, zăcămintele polimetalice ale României valorează peste 30 de miliarde de euro. Tot din informațiile oficiale aflăm că țara noastră mai are încă 97 de milioane de tone de minereuri de aluminiu, cu o valoare teoretică de piață de 194 de miliarde de euro. România deține printre cele mai mari zăcăminte dovedite din lume de sare. Cele peste 12 miliarde de tone de sare valorează la această oră cel puțin 240 de miliarde de euro. Resursele noastre sunt atât de mari, încât numai Salina Praid ar asigura necesarul de sare al planetei pentru 400 de ani.
O discuție aparte o reprezintă și pădurile din România. Din cele 6,4 milioane de hectare de păduri, statul deține mai puțin de jumătate, restul fiind retrocedate foștilor proprietari. Valoarea pădurilor variază în funcție de o multitudine de factori, iar singurele cifre oficiale vehiculate nu sunt deloc apropiate. Astfel, Curtea de Conturi aproxima că statul român a retrocedat în perioada 1990 – 2010 păduri în valoare de 10 miliarde de euro, ceea ce ar însemna o valoare „rotunjită” de
20 de miliarde de euro. Pe de altă parte, pădurarii calculau că numai din anul 2008 până în 2016 s-au furat păduri în valoare de 36 de miliarde de euro.
Și terenurile agricole din România valorează ceva. Și încă mult. O aproximare grosieră a celor 13 milioane de teren arabil ne duce la o valoare de 25 de miliarde de euro. Prețurile variază de la județ la județ, cele mai ieftine terenuri fiind în Dolj, Olt sau Vaslui, în timp ce zona Bucureștiului le are pe cele mai scumpe. Nu suficient de scumpe, din moment ce mai bine de 40% din totalul terenurilor agricole din România au ajuns deja în proprietatea străinilor. Repetăm, practic, veșnica poveste națională, pe care o găsim de la aur la gaze și de la cupru la păduri, adică resursele naturale ale României care au fost oferite de români străinilor.[6]
România ocupă locul cinci în Europa în ceea ce privește resursele subsolului, dar nu poate depăși penultimul sau ultimul loc în ierarhia dezvoltării europene, având în 2020 o productivitate a resurselor naturale mai redusă decât Bulgaria, situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană, conform datelor publicate de Eurostat în iulie 2021.
Cum s-ar putea explica acest paradox al unei țări incapabile să-și valorifice resursele până la un nivel al dezvoltării, dacă nu superior, măcar egal cu cel al nivelului de dotare cu resurse?
Nu este doar un paradox românesc.
Acest „paradox al dezvoltării” preocupă multe alte țări și națiuni care își pun în prezent întrebarea dacă este posibil să traducem rezervele de petrol, cărbune, diamante, uraniu sau alte resurse naturale în prosperitate națională.
Se știe că cu cât instituțiile naționale ale unei țări funcționează mai bine – inclusiv un stat de drept puternic, niveluri scăzute de corupție și o guvernare eficientă –, cu atât mai mult țara va beneficia de resursele sale naturale.
Cu toate acestea, rămân multe de înțeles cu privire la impactul descoperirilor de resurse naturale asupra inegalității.
Mulți cercetători interesați de studii de dezvoltare s-au întrebat dacă resursele naturale sunt benefice pe termen lung pentru creșterea economică. În ciuda celor aproape trei decenii de cercetare empirică, nu s-a ajuns la un consens.
Ca urmare a acestei lipse de consens, următoarele întrebări rămân actuale: Care este impactul tipic al resurselor naturale asupra creșterii economice? De ce sunt atât de diferite rezultatele studiilor?
Există factori relevanți din punct de vedere politic de importanță sistematică în ceea ce privește modul în care resursele naturale influențează dezvoltarea economică?
Aproape 40% din cercetările empirice indică un impact negativ (denumit în mod obișnuit „blestemul resurselor naturale”); 40% nu găsesc niciun impact; iar 20% indică un impact pozitiv al resurselor naturale asupra creșterii economice.[7]
Raportul „resurse dezvoltare” rămâne un teren de studiu pentru cercetarea economică. Apar noi direcții de cercetare care solicită timp, finanțare și mai ales voință politică deoarece proprietatea și utilizarea resurselor sunt factori care nu pot face abstracție de interese și orientări politice la nivel regional și global. Conform opiniilor exprimate în cadrul conferinței internaționale New Horizons for the World Economy (Les Rencontres Economiques in Singapore – 14/03/2019) aceste direcții ar putea fi: controlul calității instituțiilor naționale însărcinate cu gestionarea resurselor; controlul nivelului activității de investiții în explorarea și exploatarea resurselor; diferențierea prin studii de prognoză dintre dependență de resurse și abundență de resurse; distincția între diferite tipuri de resurse naturale în funcție de evoluția indicelui de raritate.
Putem concluziona spunând că în ultimele două sau trei decenii cercetarea economică a dovedit un real interes pentru descifrarea raportului real de interdependență sau cauzalitate dintre resurse și dezvoltare, ceea ce ar putea aduce un echilibru și în abordarea politică a acestui raport, abordare care în multe cazuri se apleacă prea mult spre explicații populiste și patriotarde.
[1] Bogdan Murgescu: „România și Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” Polirom 2010.
[2] Thomas Piketty: „The Economics of Inequality” BelknapPress. 2015; Brian Nolan: „Atkison’s Inequality: What Can Be Done?” RFS. 2017; Abhijit Benerjee and Esther Duflo: „Repenser la pauvrete” Poche. 2014.
[3] Vezi: Jean Herve Lorenzi: „La grande rupture” CE.2019. Dezbaterea organizată la Aix en Provence sub conducerea laureatului Premiului Nobel Jean Tirol: „Et demain, quel capitalisme?” 2020.
[4] Eric Orsenna de l’Academie française: „Un monde des ressources rares”. Le Cercle des economistes. Tempus-Perrin. 2007.
[5] Kébir L., 2010, „Pour une approche institutionnelle et territoriale des ressources”, in Maillefert M., Petit O., Rousseau S. (Ed.), Ressources, patrimoine, territoires et développement durable (pp. 69-86), Bruxelles, Peter Lang; Stephene Nahrach, Jean David Gerber: „Toward a resourcial approach to sustenable development”. Open Edition 2014.
[6] Andreea Crăciun: „Cât valorează, în realitate, România. Suntem de 10 ori mai bogaţi decât scrie în toate statisticile oficiale”, 01 dec 2018 / DCNews.
[7] Thomas Havranek: „Natural Resources and Economic Growth: A Meta-Analysis”. EconPapers 2016.
