_________________
prof. dr. Octav-Dan Paxino
ministru plenipotențiar, MAE
secretar de stat la MDRAPFE / MFE în perioada 2017-2019
Politica de Coeziune a Uniunii Europene reprezintă principalul pilon de susținere a investițiilor regionale și sectoriale în dezvoltarea economică, fiind un factor important pe parcursul ultimilor 20 de ani în sprijinirea regiunilor mai sărace de a concura pe piața europeană unică, având ca obiectiv să ajungă din urmă regiunile mai prospere.
Acest succes a atras atenția și a generat remarci favorabile, inclusiv din partea Organizației Națiunilor Unite și a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.
Câștigătorul Premiului Nobel pentru economie Michael Spence a declarat la Bruxelles încă din anul 2006, la închiderea Zilelor Porților Deschise că, citez:
„Europa are obligația să-și împărtășească experiența în ceea ce privește dezvoltarea regională cu celelalte regiuni ale lumii. Într-adevăr, am fost contactați de mai multe țări pentru a iniția un dialog privind politica regională”, am încheiat citatul. Scopul este de a promova schimbul de experiență și informații. Așa s-a întâmplat și în cazul Chinei, Rusiei și Braziliei, unde deja este în desfășurare un program de întâlniri la nivel înalt, seminare și cursuri de instruire.
Totodată, în acest domeniu, comisarul pentru politică regională, a semnat un nou acord cu Ucraina. Actualmente, interesul din afara Europei este atât de puternic acum, încât Directoratul General pentru Politică Regională are, pentru prima dată, o echipă specială (chiar dacă e mică) care gestionează dialogul privind politica regională cu țările din afara UE.
Recunoscând importantă politică și practică a acestei activități Parlamentul European, începând cu anul 2009, a alocat resurse financiare pentru un proiect pilot cu denumirea „Intensificarea cooperării regionale și locale prin promovarea politicii regionale a UE la scară mondială”. Acest fapt a permis Comisiei și în special Directoratului General pentru Politică Regională să organizeze noi acțiuni de cooperare, inclusiv conferințe internaționale, vizite de schimb de experiență, cursuri de instruire și materiale informative speciale, atât în limbile Uniunii Europene, cât și în alte limbi.
Astăzi, mai mult ca oricând, se pune întrebarea dacă politica regională a Uniunii Europene constituie o sursă de inspirație pentru țările terțe din afara UE.
În context, principalele acțiuni întreprinse evidențiază fundamentale care au fost elaborate pe parcursul ultimilor
20 de ani, care ar putea interesa regiunile și economiile emergente din afara UE.
***
Din perspectivă globală, deși Uniunea Europeană continuă să fie centrul unei „averi și forțe economice considerabile”, modelul de dezvoltare este foarte neomogen, astfel încât diferențele economice și sociale continuă să fie semnificative, în creștere după ultimele extinderi.
De exemplu, cele mai sărace regiuni înainte de 2004 erau aproximativ la nivelul de două treimi (67%) din produsul intern brut mediu pe cap de locuitor. După aderarea a zece state membre noi, cea mai săracă regiune era la nivel de mai puțin de o treime (28%) din media pe UE. La fel, 43% din produsul economic al UE este generat pe doar 14% din teritoriul UE – pentagonul geografic al producției cu valoare adăugată înaltă format de Londra (n.n. – în urma Brexitului nu va mai conta în matrice), Hamburg, München, Milano și Paris, care reprezintă locul de trai a circa o treime din populația UE. Luxemburg, cel mai bogat stat membru din perspectiva veniturilor pe cap de locuitor, este acum de șapte ori mai bogat decât cel mai sărac membru, România!!! (n.n. – după 13 ani de apartenență la UE, țara noastră a preluat lanterna roșie), iar la nivel regional diferențele sunt și mai mari.
Această situație nu este foarte diferită de modelele urmate în China și India, unde regiunea cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor are un nivel de șapte ori mai înalt decât cea mai puțin dezvoltată regiune.
În China, mai mult de 60% din PIB este generat în doar 4% din teritoriu.
Politica europeană de dezvoltare regională se bazează pe principiul politic conform căruia „țările și regiunile mai bogate trebuie să fie solidare cu cele mai sărace” și pe principiul economic că „nivelurile de producere mai mici din statele membre și regiunile mai sărace, sau din cele cu o rată înaltă a șomajului, reprezintă o pierdere de potențial și oportunitate pentru întreaga UE”.
Investițiile în infrastructura modernă și afaceri inovaționale, o mai bună educație și formare pentru persoanele din regiunile mai slabe deschid noi piețe de valoare și extind potențialul economic al tuturor statelor membre.
În același timp, Politica de Coeziune contribuie la consolidarea consensului din spatele realizărilor istorice ale Uniunii, în special crearea pieței unice și introducerea monedei unice, euro, care în prezent este folosită de către 19 state membre (n.n. – vor fi 21 de state membre, Bulgaria și Croația, începând cu anul 2023).
Dezvoltarea regională este un proces care necesită instituții necesare și eficiente, precum și o cooperare aprofundată între autorități publice, agenți economici și grupuri sociale la toate nivelurile.
Politica europeană regională are drept scop transformarea problemelor în oportunități, pe principiul „nicio regiune nu va fi lăsată în urmă”.
Una din principalele realizări ale dezvoltării regionale în Europa constă în modernizarea și dezvoltarea rețelei de transport.
Actualele rețele de transport asigură o mobilitate tot mai mare, eficientă și sigură, sporind accesul către toate regiunile.
Plasând aceste investiții în contextul eforturilor mai largi de promovare a dezvoltării și competitivității economice, scopul politicii regionale a UE este de a asigura ca aceste rețele să ofere regiunilor și șansa de a exporta, nu doar de a importa. Din acest motiv programele de dezvoltare ale Politicii de Coeziune sunt întotdeauna integrate. Alte evenimente revoluționare au fost programele de mediu, în care tehnologiile inovaționale și eficiente sunt valorificate în calitate de sursă de creștere economică, precum și de păstrare a naturii și prevenire a daunelor ecologice ireversibile.
Principiile dezvoltării regionale au fost testate pe parcursul a mai multor ani și au fost ajustate de multe ori pentru a oferi un set larg de politici, care abordează provocările sociale și economice și îndeplinesc obiectivele de mediu.
Succesul acestei politici se bazează pe parteneriatele din cadrul UE, planificare și bună guvernare. Dacă aceste principii sunt aplicate, programele de dezvoltare pot fi gestionate într-o modalitate descentralizată.
Această experiență actualmente, dar și în următoarele cadre financiare multianuale oferă baza pentru discuții cu alte părți/continente/state ale lumii, care se confruntă cu probleme similare.
Contextul dezvoltării regionale europene
Înțelegerea trecutului pentru a crea prezentul
Diferențele mari între state membre și regiuni au existat de la începutul procesului de integrare europeană și s-au agravat cu fiecare extindere.
În cadrul primelor modele de investiții regionale, resursele erau orientate spre proiecte majore de infrastructură, cum ar fi: rețelele de transport și facilitățile comunitare.
Angajamentul UE de a finanța proiecte la niveluri mai înalte decât regiunile reprezintă o demonstrație practică a solidarității în construirea Uniunii Europene.
Aceste proiecte au fost finanțate preponderent într-un cadru național și nu a existat o viziune la nivel de comunitate cu referire la problemele regionale și, de aceea, nu a existat de fapt nici o politică regională.
În prezent, a început să se recunoască faptul că politicile trebuie să fie de o natură cvasicuprinzătoare pentru a promova creșterea economică și oportunități de angajare durabile în regiunile mai puțin dezvoltate.
Infrastructura a rămas importantă în continuare, însă a existat și necesitatea de a investi în cercetare, inovații, digitalizare, instruire, dezvoltarea marketingului etc. Mai multe programe inovaționale au fost inițiate în acea perioadă. Aceasta a confirmat și angajamentul UE de a investi în resurse umane prin instruiri și înțelegerea schimbării cerințelor pe piața muncii în lumina dezvoltării tehnologice, a digitalizării.
Perioada ’90 a reprezentat începutul conștientizării tot mai mult a necesității de a combate consecințele ecologice ale creșterii economice.
Politica de Coeziune a trebuit să asigure interdependența/solidaritatea/unitatea dintre generațiile prezente și viitoare.
Politicile regionale trebuiau să asigure compatibilitatea creșterii producției și oportunităților de angajare cu protecția mediului ambiant și responsabilizarea directă a agenților economici și altor actori economici pentru daunele cauzate.
Astfel, principiul „poluatorul plătește” a fost inclus în legislație și în condițiile care reglementează oferirea sprijinului financiar în cadrul programelor regionale ale UE.
Anii ’90 au reprezentat epoca când, după o perioadă lungă de restructurări economice, disparitățile sociale între diferite grupuri de populație au devenit și mai evidente, cu efecte negative în special asupra grupurilor marginalizate. Pentru a nu submina obiectivul coeziunii a apărut necesitatea de a aborda problema excluderii sociale.
Drept rezultat, politica regională a fost ajustată pentru a recunoaște faptul că accesul neomogen la oportunități riscă să submineze procesul de creștere.
Factorii europeni de decizie politică au adoptat legislație menită să soluționeze problemele economice și sociale, cu scopul de a asigura o utilizare mai eficientă a resurselor financiare și a ajuta UE să facă față diversității largi de circumstanțe economice și sociale după extindere.
Programele integrate au generat creșterea și dezvoltarea unor abilități noi, încercând în același timp să implice comunitățile, să le protejeze și să le îmbunătățească mediul în care trăiesc și nivelul de trai.
Modelul actual și de viitor de dezvoltare regională integrată a UE
Imaginea generală
În prezent, politica regională europeană are trei direcții principale.
În primul rând, se pune accent pe promovarea convergenței economice pentru a ajuta regiunile mai puțin dezvoltate, reprezentate preponderent, dar nu și în exclusivitate, prin noile state membre, printre care, din păcate, este inclusă și România, să se apropie de țările mai prospere.
În al doilea rând, sunt aplicate varii măsuri menite să promoveze competitivitatea și ocuparea forței de muncă la nivel regional.
A treia categorie de politici are drept scop promovarea cooperării dintre regiuni și țări pentru a reduce „semnificația economică a hotarelor naționale”.
De asemenea, există trei surse principale de finanțare, care au fost create la diferite etape ale dezvoltării UE.
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) se axează mai întâi de toate asupra inițiativelor de promovare a creșterii economice, creare a oportunităților de angajare și dezvoltare a competitivității, inclusiv investiții în infrastructură.
Fondul de Coeziune se concentrează pe infrastructura de transport și de mediu, inclusiv pe sursele de energie regenerabilă.
În al treilea rând, finanțarea din Fondul Social European(+) este orientată spre investiții în capitalul uman din domeniul educației și formării profesionale. […]
Textul complet în cartea „ Să gândim dincolo de azi. Modelul economic românesc în Uniunea Europeană. România – Orizont 2040”.
