România crește precum China. Din punct de vedere macroeconomic, ne putem lăuda cu rezultate bune, chiar dacă am înregistrat un record al inflației din 2013 încoace. În pofida faptului că economia a rămas pe loc în primul trimestrul din 2018 față de cel anterior, România are în continuare una din cele mai mari creșteri din Uniunea Europeană. Dacă ne uităm pe statisticile economice, am putea deduce că lucrurile merg strună în țara noastră – șomajul este în scădere, numărul salariaților crește, iar evoluțiile salariilor brute sunt de-a dreptul fabuloase. E suficient să ne uităm la salariul minim – acesta a crescut la 1900 lei brut față de 1450 lei brut în 2017, o creștere pur și simplu spectaculoasă și care ne scoate din tandemul româno-bulgar, situându-ne dintr-o dată în rândul țărilor grupului Vișegrad sau al Țărilor Baltice, cu salarii minime de peste 400 de euro. În 2018, România va trece pentru prima dată în istoria sa pragul de 10.000 euro venit pe cap de locuitor; de asemenea, fiecare român are în termeni reali de două ori mai mult venit față de anul 2000, anul în care România a fost invitată să adere la Uniunea Europeană (UE), conform ultimului raport anual al Societății Academice din România
Dacă situația este atât de îmbucurătoare, logic ar fi ca suportul populației pentru guvernare să crească și gradul de satisfacție al cetățeanului să fie și el în creștere. Cu toate astea, mai multe sondaje ne arată că PSD-ul este în cădere liberă, pierzând 10-15 puncte procentuale față de 2016. Totodată, peste 70% din români consideră că țara se îndreaptă într-o direcție proastă. De la începutul anului, o ținem în greve și proteste, fie că e vorba de sectorul public, unde medicii amenință cu grevă generală, fie că vorbim de sectorul privat. Ce se întâmplă? Cum e posibil ca lucrurile să meargă strună și totuși sentimentul de nemulțumire să fie atât de persistent, dezaprobarea atât de răspândită?
Indiferent de rezultatele macro-economice, de care Guvernul este mai mult sau mai puțin responsabil, având în vedere că creșterea sau descreșterea economică la noi e dată mai ales de evoluțiile economice externe din UE și din regiune decât de deciziile interne, în primele luni ale anului 2018 am cules rezultatele politicilor întreprinse de Guvern în anul anterior. Legea salarizării unice în sectorul public, adoptată fără a întruni consensul sindicatelor, făcută doar ca să fie făcută, își demonstrează efectele, trezind nemulțumirea în rândul a numeroase categorii de bugetari. În pofida unor binevenite majorări salariale ale unor categorii, cum ar fi medicii, în loc să rezolve problema inechităților din sistemul public, noua lege pare să le fi înlocuit cu altele. Consecințele controversatei revoluții fiscale se fac si ele simțite. Conform unor date recente de la Ministerul Muncii și Justiției Sociale, o treime din contractele de muncă înregistrate nu au înregistrat măriri salariale în intervalul 1 ianuarie-31 martie. Doar 4.370.000 dintr-un 6.276.000 de contracte de muncă au fost majorate. Asta înseamnă că urmare a transferului contribuțiilor de la angajator la angajat, un mare număr de salariați, cărora nu li s-a majorat brutul, și-au văzut salariile nete diminuate. Degeaba a redus Guvernul impozitul de la 16% la 10% – în buzunarul multora scăderea nu s-a simțit. Acest efect, cumulat cu creșterea inflaționistă a prețurilor, face ca o parte din români să o ducă mai prost decât la finele anului trecut, având salarii mai mici și costuri mai mari. Acești români nu se văd în statisticile macro-economice cu care se mândrește Guvernul, dar cu siguranță ei sunt cei ce îngroașă rândurile nemulțumiților din sondajele de opinie și a celor a căror încredere în guvern sau partidul de la Guvernare scade.
Dincolo de consecințele recentelor acțiuni guvernamentale, la aproape trei decenii de la căderea regimului ceaușist, azi, la început de 2018, culegem mai mult decât oricând roadele modelului de dezvoltare pe care l-au susținut toate guvernele post-decembriste. Indiferent că la putere au fost partide de stânga sau de dreapta, diferența dintre politicile acestora a fost aproape insesizabilă. Aceste politici au constat în transformarea forței de muncă ieftine în principalul avantaj competitiv al României, un stat social rezidual, cu investiții minime în educație și sănătate și o preocupare exagerată pentru stabilitatea macro-economică. Rezultatele unor politici dezastruoase se văd, desigur, imediat – anual, zeci sau sute de mii de români au ales calea migrației, dar ele devin mai pregnante în timp, prin efectul cumulativ.
Astfel, se face că în 2018 România se confruntă cu un paradox ciudat – suntem o țară în care deficitul de forță de muncă coexistă cu surplusul de forță de muncă. Angajatorii se plâng că nu găsesc oameni pe care să îi angajeze și în același timp avem peste 300.000 de șomeri la care se adaugă aproape 2 milioane de lucrători pe cont propriu sau lucrători familiali neremunerați, majoritatea ocupați cu agricultura de subzistență. Sunt persoane ale căror venituri sunt extrem de mici, dar pentru care, una peste alta, nu e rentabil să își ia un loc de muncă pe salariu minim la câteva zeci de kilometri de casă și să renunțe la producția pe care o obțin din agricultura pe care o practică sau la ceea ce produc, pur și simplu, în propria gospodărie. În mediul rural, jumătate din cheltuielile pentru consumul alimentar reprezintă contravaloarea consumului din resurse proprii. Asta nu înseamnă că munca în agricultură sau în propriile gospodării nu îi condamnă la sărăcie lucie – acești oameni sunt foarte săraci – dar una peste alta nici acceptarea unui job pe salariul minim nu este rentabilă. Pentru mulți din ei, e mai avantajos să meargă 3 luni pe an la cules fructe sau tuns iarba în Spania, decât să muncească 12 luni în șir în România – în trei luni muncite în afară poți câștiga cât într-un singur an în țară.
Paradoxul românesc al coexistenței surplusului și deficitului de forță de muncă are o explicație simplă – suntem pe o piață liberă a forței de muncă, în care salariile românești concurează, iată, cu cele din Spania sau din Germania. Degeaba politicienii și ziariștii încearcă să transforme asistații sociali în țapi ispășitori – nu ei sunt responsabili pentru faptul că angajatorii nu mai găsesc forță de muncă. Pentru a înțelege cât de falsă este această explicație trebuie să ne gândim ca avem în total, 500 de mii de beneficiari de venit minim garantat (ajutor social), din care jumătate din beneficiari sunt copii. Din restul de 250.000, o bună parte sunt inapți de muncă. La asta se adaugă dimensiunea ridicol de mică a venitului minim garantat – 140 de lei pentru o persoană singură, ajungând până la 527 de lei pentru o familie formată din 5 persoane. Prin urmare, nu acolo trebuie căutată cauza deficitului de forță muncă, ci în modelul de dezvoltare asumat de toate guvernele României de după 89, care, în loc să mizeze pe investiții în educație de calitate și crearea unei forțe de muncă înalt calificate, a pariat pe costul redus al forței de muncă în crearea unui avantaj competitiv al României. Acest model a funcționat – cu prețul menținerii unui nivel de trai foarte scăzut – până când România a devenit membră a Uniunii Europene și s-a liberalizat circulația forței de muncă. Azi avem o convergență a prețurilor cu media UE de peste 50% și o convergență a salariilor de doar 20% – problema deficitului de forță de muncă e inevitabilă. Angajatorii au aplaudat această politică pentru că a fost convenabilă, dar problema e că cei mai mulți, în special investitorii autohtoni, au dezvoltate modele de afaceri bazate pe salarii mici. Azi, acești angajatori sunt în impas – unii din ei nu vor, dar alții pur și simplu nu pot crește salariile, pentru că îi omoară concurența. Nemulțumirea ambelor părți – și a celor care trebuie să își facă bagajul și să muncească fie și o lună sau două în afară, și a celor care stau acasă și trudesc în gospodărie, dar și a angajatorilor care nu găsesc forță de muncă – îngroașă rândurile celor 75% din români care cred că țara merge într-o direcție greșită. Și au dreptate să simtă așa. Guvernul actual nu are o soluție pentru această problemă și continuă să guverneze după rețeta business as usual, ignorând că România se află într-un impas și modelul de dezvoltare al țării trebuie regândit din temelii.
Business as usual e și felul în care se ignoră faptul că în anul de grație 2018, când avem creștere economică cât China, inegalitatea, măsurată prin indicele Gini, nu a scăzut defel față de anul 2007, când am intrat în Uniunea Europeană și se situează tot pe la 35. Nu doar că suntem una din cele mai sărace state din Uniunea Europeană, suntem și una din cele mai inegalitare. Paradigma asumată tacit în ultimele trei decenii – că prosperitatea câtorva se va revărsa, în timp, asupra tuturor – e invalidată de realitate. Prosperitatea celor puțini rămâne în buzunarele lor, în conturile din Elveția sau în paradisuri fiscale. Celor mulți le rămâne doar sărăcia sau un trai modest. Cei mai săraci 1% din români – respectiv aproape 200.000 – câștigau anul trecut nici mai mult nici mai puțin de 180 de euro anual! Nici cei mai săraci 10% – două milioane de persoane – nu o duc grozav, veniturile lor fiind de 972 euro anual, deci cam 80 de euro lunar. Până și vecinii noștri bulgari, care nu se laudă cu creșteri cât China, își tratează mai bine săracii – cei mai săraci 1% din bulgari câștigă aproape dublu decât cei mai săraci 1% din români, în timp ce cei 10% din bulgari câștigă cu 50% mai mult decât cei mai săraci români, respectiv 1400 de euro lunar. Faptul că o țară săracă ca Bulgaria, cu salarii mai mici chiar decât în România, ne întrece, arată că sărăcia nu este o fatalitate, nu este doar o problemă de lipsă de resurse, cât mai ales o problemă de alocare a resurselor și un rezultat al unor decizii politice greșite. Există nenumărate evidențe care arată clar că inegalitățile crase stagnează puternic procesul de eradicare a sărăciei. M. Ravallion ne arată că într-o țară cu o rată a sărăciei de 40% și cu o creștere economică anuală de 2% per capita, dar cu un nivel al inegalităților scăzut, sărăcia poate fi combătută în 10,5 ani; același proces va dura 57 de ani într-o țară cu un nivel înalt de inegalitate. Cu alte cuvinte, nu vom scăpa de blestemul sărăciei până nu vom avea politici economice și sociale bazate pe redistribuire și care urmăresc diminuarea inegalităților dintre bogați să săraci. Problema inegalităților și a sărăciei ce decurge de aici nu e pe masa guvernului, dar nici a opoziției. De ce ne miră atunci că încrederea în guvern scade, că cetățeanul simte că lucrurile se îndreaptă în direcția greșită, când creșterea economică nu duce la prosperitate mai mare sau echitate?
În fața tuturor acestor probleme, răspunsul guvernului e un non-răspuns. E business as usual – o guvernare improvizată, în care guvernul se fălește cu cutare sau cutare indicator macro-economic, ignorând problemele structurale ale țării. Probleme care nu pot fi rezolvate doar de creșterea economică. Drept reacție, Guvernul recurge la ceea ce au făcut dintotdeauna și alte guverne în situații similare – inventează false soluții la false probleme. De exemplu, un referendum pentru redefinirea familiei, ca și cum de la modul în care e definită familia în Constituție ni se trag problemele. Ca și cum majoritatea problemelor cu care se confruntă familia românească nu sunt din cauză că părinții sunt nevoiți să plece în străinătate și să își abandoneze copiii, că se destramă căsnicii din cauza migrației sau din cauza faptului că peste 70% din copiii acestei țări suferă de diverse forme de privațiuni materiale. Nu, principala problemă e că în Constituție nu scrie că o căsătorie e o uniune liber consimțită dintre bărbat și femeie și faptul că într-o bună zi, într-un viitor incert și cel mai probabil îndepărtat, cineva ar putea propune legalizarea căsătoriei între persoane de același sex.
E bine cunoscut că atunci când nemulțumirea și incertitudinea cresc, temele identitare reprezintă un refugiu numai bun pentru politicieni incapabili și votanți speriați. Din păcate, pseudo-soluțiile nu fac decât să adâncească problemele, cu rezultate adesea imprevizibile.
