De ani de zile, suntem în mod constant bombardați cu avertismente legate de noua eră în care a intrat omenirea. Și nimeni nu face economie de epitete sau metafore: o nouă ordine internațională, mișcări de „plăci tectonice”, redesenarea polilor de putere, războiul pentru resurse și altele similare. Privind la toate aceste declarații ale liderilor de opinie din România, nu pot să nu constat un anumit spirit pasiv/contemplativ care le-a caracterizat de-a lungul timpului. Căci astfel de schimbări, care își pun amprenta asupra unei civilizații, nu apar peste noapte. Ele au nevoie de ani, uneori decenii, pentru a produce efecte, motiv pentru care pregătirea pentru noile provocări se face tot cu ani sau decenii înainte. Cel puțin asta fac țările care își propun să rămână relevante, să aibă un cuvânt important de spus în economia și politica globală.
În anticiparea nevoii masive de materii prime generate de dezvoltarea economică și de obiectivul de a deveni o putere regională, asaltul Chinei asupra Africii nu a început anul trecut, ci de cel puțin 15 ani ca urmare a planificării și viziunii pe termen lung pentru dezvoltarea țării. Apetitul în creștere al SUA și UE pentru explorarea meteoriților sau a altor planete are și el la origine anticiparea momentului, peste decenii, când Pământul va fi secătuit de resurse minerale sau ele se vor afla sub controlul unor puteri concurente. Tot în aceste evaluări și planificări pe termen lung putem include și reactivarea interesului pentru Luna, inclusiv prin participarea unor noi actori noi precum India, în condițiile în care rivalul său geopolitic, China, a luat startul securizării de resurse mult mai devreme.
Bineînțeles că lista ar putea continua cu exemple legate de investițiile în dezvoltarea și stăpânirea inteligenței artificiale sau de programele de evaluare și limitare a impactului schimbărilor climatice. Ideea este că toate aceste inițiative au la bază evaluări făcute pe termen lung și, apoi, programe menite să atingă aceste obiective în decenii.
Nu am cunoștință ca România să fi avut în ultimii
30 de ani un astfel de program pe termen lung pe care să-l urmeze cu sfințenie pentru a-l duce integral la bun sfârșit. De cele mai multe ori, astfel de proiecte pe termen lung nu au existat, în lipsa unei viziuni, iar atunci când au existat au eșuat sau au fost îndeplinite doar parțial.
Unii ar putea da ca exemplu intrarea în UE. Dar, să fim sinceri, România a intrat în UE fără a fi cu adevărat pregătită, căznindu-se ulterior să se ridice la nivelul standardelor Uniunii în urma semnificativelor presiuni externe. Eșecurile repetate de a respecta un parcurs de aderare la zona euro dau măsura exactă a incapacității de a urma în mod consecvent un program riguros, ale cărui obiective sunt parametrizate și nu fac obiectul unor interpretări și decizii subiective.
Principalele axe rutiere care urmau să traverseze România erau cunoscute de aproape două decenii. Statutul României de extremitate a NATO nu a apărut anul trecut. Și totuși, infrastructura rutieră și portuară a fost dezvoltată cu o lentoare teribilă. Enclavizarea și subdezvoltarea Moldovei vizibile de 20 de ani încoace nu au generat nicio tresărire și cu atât mai puțin un program de dezvoltare pe termen lung.
Lista e lungă și motivul pentru care amintesc toate aceste eșecuri este că astăzi suntem martorii unor acțiuni programatice care se pot constitui în elementele constitutive ale unui program pe termen lung însă cu o destinație tristă: creșterea polarizării sociale.
Sunt multe elemente care duc în această direcție. Unele sunt „naturale”, iar altele sunt generate de decizii eronate, care nu fac decât să amplifice consecințele primelor.
Îmbătrânirea rapidă a populației și inversarea piramidei vârstelor prin apropierea „decrețeilor” de vârsta pensionării este una din cauze. Explicația este cât se poate de simplă. Evaluări făcute de CFA România sau provenind din zona academică evaluează că, la pensionare, veniturile stabile ale românilor vor scădea cu aproximativ 60%. Cu o astfel de scădere și fără o cultură a economisirii, „decrețeii” se vor deplasa în zona inferioară a scării sociale alimentând o polarizare a societății.
Pensiile private obligatorii (Pilonul 2), lansate acum 15 ani, erau gândite să compenseze acest șoc demografic și bugetar prin furnizarea unei surse de venituri complementare la sistemul public de pensii. Din păcate, și pensiile private obligatorii au fost un program pe termen lung aplicat cu jumătate de măsură, în condițiile în care contribuțiile populației au crescut extrem de lent pentru a ajunge la doar jumătate din cât era planificat.
Însă, polarizarea socială, adusă oricum de un sistem public care va fi sub o presiune imensă peste 8-10 ani, va fi și mai mult amplificată de deciziile recente de a exclude largi categorii profesionale de la contribuția la pensia lor privată pentru a beneficia de câștiguri salariale pe termen scurt. Explicația rezidă în faptul că toți participanții la Pilonul 2 au o contribuție mai mică la pensia publică, diferența fiind cei 3,75% din salariul brut cu care contribuie la pensia privată. Cei din construcții, industria alimentară și, mai nou, IT, au primit „cadou” contribuția la P2, rămânând doar cu contribuția diminuată la pensia publică. Asta va face ca actualul „cadou” să ducă la o diminuare a veniturilor lor la pensionare, în condițiile în care primele două sectoare oricum sunt sectoare cu salarizări, și în consecință pensii, mai degrabă modeste. Deci un nou impuls dat polarizării sociale.
Însă lucrurile nu se opresc aici. Un rol important in garantarea viitoarei polarizării sociale îl reprezinta managementul fiscal și aici am în vedere mai multe aspecte.
În primul rând, merită remarcat faptul că, spre deosebire de alte țări, în România, regimul fiscal nu încurajează în niciun fel economisirea pe termen lung. Unele produse financiare beneficiază de deductibilități fiscale derizorii (de ex. asigurările de sănătate, pensiile facultative), iar altele nu au deloc așa ceva (de ex. creditele ipotecare, asigurările de viață, pensiile ocupaționale). Mai mult, recent s-a pus problema impozitării până și a dobânzilor la titlurile de stat. Verbal, românii sunt încurajați să economisească, practic însă, măsurile fiscale nu îi stimulează. Fără economii, situația lor economică la bătrânețe se va înrăutăți inevitabil.
În al doilea rând, eșecul colectării taxelor și impozitelor din cauza evaziunii fiscale a dus și va duce la îmbogățirea celor care au instrumentele necesare pentru a nu-și îndeplini obligațiile față de stat. În același timp, lipsa resurselor bugetare pentru furnizarea de servicii publice celor din ce în ce mai mulți cu venituri scăzute va face ca aceștia să fie obligați să accepte servicii publice mai proaste sau să se îndrepte spre sectorul privat. De exemplu, cei în vârstă să aleagă între servicii medicale slabe sau să își asume costurile aferente sectorului privat și scăderea nivelului lor de trai.
Iar dacă toate aceste categorii vor alimenta „sudul” polarizării sociale, cine va alimenta „nordul”? Pe de o parte, cei care au operat în sectorul privat în calitate de salariați sau antreprenori și care au avut veniturile și înțelepciunea necesare pentru a face economii/investiții de natură să le asigure un trai decent la pensie.
O altă categorie va fi reprezentată de toți cei care s-au bucurat de poziții privilegiate în sectorul public. Și aici mă gândesc la cei care au avut competențe căutate, precum medicii, mă gândesc la cei cu competențe limitate dar doriți de sistemul public din alte motive sau la cei care beneficiază de o discriminare pozitivă prin prisma legislației de pensionare.
Cei din urmă vor fi o categorie care va cunoaște o creștere rapidă, în condițiile în care nu doar legislația îi face imuni la scăderea de 60% de care va „beneficia” restul populației la pensionare, dar vârstă mică la care se retrag din activitate va face ca numărul lor să crească susținut în următoarele decenii, alimentând „nordul” polarizării sociale. Din păcate, această „imunizare” va fi realizată pe seama bugetul public, și așa tensionat de numărul în creștere al pensionarilor „obișnuiți”.
Dincolo de aspectele etice, care nu ar trebui deloc ignorate, polarizarea socială în creștere riscă să aducă tensiuni sociale în creștere și polarizarea politică extremă.
Deci, de data aceasta, chiar ar fi de dorit ca acest „plan” pe termen lung să eșueze printr-o schimbare majoră de direcție.
