Vasile Pușcaș – despre aderare, modernizare și marile întrebări la care guvernanții încă nu pot să răspundă.
Profesorul și istoricul Vasile Pușcaș, fost negociator-șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană, a acordat recent un amplu interviu revistei Ambasador, în care vorbește despre drumul României spre Uniunea Europeană, despre dificultățile negocierilor de aderare, dar și despre marile probleme ale prezentului: lipsa unui proiect de țară, fragilitatea instituțională, criza cercetării și nevoia redefinirii rolului României în noua Europă aflată sub presiune economică și geopolitică.
Dincolo de dimensiunea memorialistică, dialogul cu Vasile Pușcaș devine o reflecție lucidă asupra felului în care România a tratat integrarea europeană mai degrabă ca pe o destinație finală decât ca pe începutul unui proces profund de modernizare internă. Profesorul vorbește deschis despre dificultățile administrative ale negocierilor de aderare, despre „negocierile interne” purtate cu propriile instituții ale statului, dar și despre faptul că, după 2007, dezbaterea serioasă privind viitorul european al României aproape a dispărut din spațiul public.
Într-un context european marcat de crize energetice, reașezări geopolitice, competiție economică și presiuni asupra modelului clasic de dezvoltare al Uniunii Europene, ideile formulate de Vasile Pușcaș capătă o relevanță aparte. Profesorul, membru corespondent al Academiei Române, atrage atenția asupra faptului că simpla apartenență la Uniunea Europeană nu garantează automat dezvoltarea și că viitorul competitivității unei țări depinde, în realitate, de educație, cercetare, infrastructură intelectuală, capacitate administrativă și viziune strategică.
Vasile Pușcaș insistă și asupra nevoii unui veritabil Plan de Țară pentru România, construit în jurul industriei, tehnologiei, energiei, educației și cercetării, avertizând că statele care nu investesc în inteligență, inovare și elită profesională riscă să rămână la periferia marilor transformări economice și tehnologice ale lumii contemporane.
Economistul consideră că ideile formulate de profesorul Vasile Pușcaș merită readuse în dezbaterea actuală tocmai pentru că ele apar într-un moment în care România traversează o etapă de neliniște economică și de oboseală instituțională. După aproape două decenii de la aderarea la Uniunea Europeană, discursul despre Europa pare să se fi golit treptat de conținut strategic și să fi rămas, în multe privințe, captiv într-un limbaj administrativ, birocratic și tehnic, fără mari întrebări despre direcția de dezvoltare a societății românești.
Or, exact aici intervine miza reflecției lui Vasile Pușcaș. Pentru că fostul negociator-șef al aderării României la Uniunea Europeană vorbește despre integrarea europeană nu ca despre o ceremonie diplomatică încheiată în 2007, ci ca despre un proces care ar fi trebuit să transforme profund modul în care România își construiește economia, administrația, instituțiile și chiar cultura publică.
Din dialogul publicat de revista Ambasador reiese foarte limpede faptul că una dintre marile iluzii ale perioadei postaderare a fost convingerea că simpla intrare în Uniunea Europeană rezolvă automat problemele structurale ale României. În realitate, spune profesorul, aderarea reprezenta doar începutul unei etape infinit mai complicate: aceea a integrării reale într-un spațiu economic, instituțional și civilizațional extrem de competitiv.
Poate una dintre cele mai importante observații ale sale este aceea că o bună parte a negocierilor de aderare nu s-a purtat, de fapt, la Bruxelles, ci în interiorul României. În ministere, în instituții, în administrație, acolo unde trebuia schimbată nu doar legislația, ci și mentalitatea unei structuri de stat formate într-o cu totul altă logică decât cea europeană. În spatele fiecărui capitol de negociere se aflau instituții care trebuiau să învețe reguli noi, proceduri noi și, mai ales, o altă disciplină administrativă.
Privind retrospectiv, această observație explică poate mai bine decât multe analize de ce România continuă să aibă dificultăți în raport cu marile sale obiective de dezvoltare. Pentru că problemele decisive nu au fost niciodată exclusiv externe. Nu Bruxelles-ul a fost marele obstacol, ci slaba capacitate internă de organizare, continuitate și construcție strategică.
Interviul lui Vasile Pușcaș este interesant tocmai pentru că evită triumfalismul retrospectiv. Nu există în discursul său nostalgia festivistă a anilor aderării și nici reflexul autojustificator atât de prezent în spațiul public românesc. Dimpotrivă, există o luciditate rece, aproape melancolică, în felul în care vorbește despre șansa uriașă pe care România a avut-o și despre dificultatea de a transforma acel moment într-un proiect coerent de modernizare internă.
De altfel, una dintre ideile care traversează întregul dialog este aceea că România a tratat aderarea ca pe o destinație finală și nu ca pe începutul unei reconstrucții structurale. După 2007, spune indirect profesorul, dezbaterea despre Europa s-a redus tot mai mult la fonduri, proceduri și mecanisme administrative, în timp ce reflecția serioasă despre locul României în interiorul Uniunii Europene aproape a dispărut.
Această constatare este cu atât mai importantă astăzi, când Europa însăși traversează o perioadă de reașezare profundă. Uniunea Europeană a anilor 2020 nu mai seamănă aproape deloc cu cea în care România negocia aderarea. Optimismul globalizării, sentimentul unei expansiuni economice continue și ideea că integrarea europeană produce automat convergență și prosperitate au fost înlocuite treptat de o atmosferă mult mai tensionată, dominată de competiție geopolitică, presiune energetică, reindustrializare și lupta pentru tehnologie și resurse strategice.
În acest nou context, reflecțiile lui Vasile Pușcaș capătă o greutate aparte. Pentru că profesorul vorbește despre nevoia unei redefiniri strategice atât la nivel european, cât și la nivel românesc. Europa, sugerează el, se află într-un moment de răscruce, iar România pare încă insuficient pregătită pentru amploarea transformărilor care au început deja.
Poate tocmai de aceea una dintre cele mai puternice idei ale dialogului este legată de nevoia unui veritabil proiect de țară. Nu ca formulă retorică sau slogan electoral, ci ca încercare autentică de a defini direcția de dezvoltare a României într-o lume aflată într-o schimbare accelerată. Profesorul vorbește despre educație, cercetare, infrastructură intelectuală și competitivitate economică într-un mod care amintește de marile dezbateri despre modernizarea României din perioadele decisive ale istoriei sale moderne.
Există în discursul său o preocupare constantă pentru ideea de continuitate instituțională, pentru construcția pe termen lung și pentru rolul elitelor intelectuale într-o societate care pare tot mai dominată de fragmentare și improvizație. În fond, aceasta este una dintre marile teme care străbat întregul interviu: dificultatea României de a transforma momentele favorabile în proiecte durabile.
Critica profesorului la adresa modului în care statul român a tratat educația și cercetarea după aderarea la Uniunea Europeană este una severă, dar perfect argumentată. În viziunea sa, statele moderne au înțeles deja că adevărata competiție globală nu mai este doar economică în sens clasic, ci intelectuală și tehnologică. Iar țările care nu investesc în cercetare, inovare și formarea unei resurse umane de calitate riscă inevitabil să rămână într-o poziție periferică.
Observația este esențială pentru România de astăzi. După două decenii în care dezvoltarea a fost asociată aproape exclusiv cu expansiunea consumului și cu integrarea economică pasivă în piața europeană, devine tot mai evident că noua etapă economică va fi dominată de industrie, tehnologie, energie și competitivitate strategică. În acest sens, reflecția lui Vasile Pușcaș are și o dimensiune de avertisment: fără educație, cercetare și competență instituțională, România riscă să rămână dependentă economic și vulnerabilă într-o lume în care marile puteri investesc masiv în autonomie strategică și infrastructură tehnologică.
Interesant este și modul în care profesorul vorbește despre rolul Academiei Române și al universităților. Departe de imaginea ceremonială sau simbolică pe care aceste instituții o au adesea în discursul public, ele apar în reflecția sa ca actori esențiali ai modernizării societății. În fond, marile momente de dezvoltare ale României au fost legate întotdeauna de existența unor elite intelectuale active, capabile să producă idei, proiecte și direcții strategice.
Există aici și o critică implicită la adresa unei anumite forme de provincialism intelectual care persistă încă în spațiul românesc. Pentru că, spune indirect Vasile Pușcaș, apartenența la Uniunea Europeană nu înseamnă doar conformare administrativă, ci și participare intelectuală la definirea direcției europene. România nu poate rămâne permanent în poziția unui beneficiar pasiv al integrării, așteptând soluții exclusiv din exterior.
Această idee devine cu atât mai relevantă într-o perioadă în care însăși Europa își redefinește prioritățile. Reindustrializarea, securitatea energetică, autonomia tehnologică și competiția economică globală revin în centrul proiectului european. Or, România pare încă prinsă între reflexele unei economii dependente de consum și necesitatea unei reconstrucții productive și instituționale mult mai profunde.
În mod semnificativ, profesorul Vasile Pușcaș vorbește și despre antreprenoriatul românesc într-o cheie diferită de cea obișnuită. În viziunea sa, mediul privat a reprezentat una dintre componentele care au dus efectiv greul adaptării la piața europeană, într-o perioadă în care statul și administrația au rămas adesea în urma schimbărilor economice reale. Este o observație importantă, mai ales într-un context în care dezbaterea despre dezvoltarea României continuă să oscileze între un etatism steril și un liberalism superficial, fără o reflecție serioasă despre relația dintre economie, instituții și interes strategic.
Poate cea mai importantă impresie pe care o lasă acest dialog este aceea a unei lucidități fără resentiment. Vasile Pușcaș nu vorbește despre aderarea la Uniunea Europeană ca despre un proiect eșuat. Dimpotrivă. El vorbește despre una dintre marile șanse istorice ale României moderne. Dar tocmai de aceea critica sa este atât de puternică: pentru că vine din partea unuia dintre oamenii care au participat direct la construcția acelui moment și care vede foarte clar cât de multe dintre obiectivele profunde ale integrării au rămas incomplete.
În cele din urmă, reflecția profesorului poate fi citită și ca o invitație la maturizare strategică. România nu mai poate funcționa exclusiv prin improvizație, conjunctură și reacție întârziată la marile transformări internaționale. Noua etapă economică și geopolitică obligă statele europene să își redefinească modelele de dezvoltare, iar țările care nu reușesc să construiască proiecte coerente riscă să devină simple periferii administrative și economice.
Tocmai de aceea, ideile formulate de Vasile Pușcaș depășesc cadrul unei simple evocări istorice. Acestea ating una dintre întrebările decisive ale prezentului: dacă România mai este capabilă să transforme inteligența, educația, cercetarea și competența într-un proiect real de dezvoltare într-o Europă aflată ea însăși într-un proces de redefinire profundă.
