În paginile care urmează ne propunem să prezentăm succint prefacerile fundamentale care au avut loc în economia României pe parcursul celor 100 de ani care s-au scurs de la împlinirea idealurilor de veacuri ale tuturor românilor: realizarea, la 1 decembrie 1918, a României Mari. Importanța unei asemenea prezentări rezidă în faptul că economia unei țări oferă baza materială pentru inițierea, desfășurarea și consolidarea marilor schimbări politice și sociale din viața oricărei națiuni.
1. Considerente introductive
Formarea statului român modern prin unirea din ianuarie 1859 dintre Țara Românească și Moldova a imprimat întregii economii a Principatelor Unite un nou curs, în consonanță cu tendințele generale de expansiune și diversificare a relațiilor de producție capitaliste prevalente pe plan internațional. A avut loc, astfel, o extindere – atât din punct de vedere cantitativ/geografic, cât și calitativ/structural – a pieței interne, ceea ce a condus la creșterea producției agricole și industriale și la amplificarea volumului și diversificarea vectorilor specifici circulației mărfurilor. În acest din urmă sens, s-a remarcat o înlocuire accelerată a vechilor forme predominante de comerț cu instrumente moderne de desfășurare a schimburilor, aliniate practicii internaționale.
O cerință esențială pentru asigurarea funcționării pieței extinse moderne a constituit-o realizarea unei „arhitecturi” instituționale adecvate, care să permită trecerea de la economia medievală la cea capitalistă. Un moment extrem de important în acest cadru de preocupări l-a constituit adoptarea și promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a Legii administrative de organizare a comunelor urbane și rurale – prin care, între altele, satul/comuna dobândea personalitate juridică, ieșind astfel definitiv de sub autoritatea boierilor –, precum și a Legii rurale – care se referea, în principal, la împroprietărirea țăranilor, statuând totodată o serie de principii de drept public privind libertatea persoanelor și a circulației bunurilor și stipulând în mod expres dreptul de proprietate privată asupra pământului.
O altă influență importantă asupra formării și funcționării pieței în România au avut-o reglementările referitoare la crearea în 1867 a sistemului monetar național bazat pe monedă unică, leul, divizat în 100 de bani, cu acoperire în argint și aur[1]. În 1880 ia ființă Banca Națională a României (BNR), ca unică instituție de emisiune monetară. În afara emisiunii monetare, BNR a pus bazele unui sistem de creditare modern, precum și, concomitent, ale unei întregi rețele de bănci de diverse dimensiuni, menite să furnizeze, prin credite comerciale, capitalul circulant necesar în industrie, agricultură și comerț[2].
Tot în plan instituțional se cuvin menționate, între altele: crearea în 1886 a camerelor de comerț și industrie (reunite ulterior în Uniunea Camerelor de Comerț și Industrie, cu sediul la București); reglementarea folosirii mărcilor de fabrică și de comerț (1879); instituirea registrului de comerț (1884); înființarea bursei de măfuri și valori (1882) etc.[3].
Toate aceste progrese certe, împreună cu dezvoltarea transporturilor și a comunicațiilor, au permis amplificarea legăturilor între piețele locale, ceea ce a condus la omogenizarea, consolidarea și expansiunea pieței naționale de bunuri și servicii a României[4].
Iată, așadar, că în deceniile care au urmat Unirii din 1859 (așa-numita „Mică Unire”) România a înregistrat progrese economice remarcabile: dintr-o țară înapoiată, cu o economie preponderent rurală, ea s-a transformat rapid într-un stat relativ dezvoltat pentru perioada respectivă, cu o infrastructură în marcantă expansiune (3.500 km căi ferate, poduri și alte lucrări genistice complexe), cu o importantă industrie extractivă, participant semnificativ la fluxurile de export-import continentale (România devenind, astfel, a noua putere comercială europeană). Iar toate aceste progrese nu ar fi fost posibile fără Mica Unire. Căci în absența acesteia nu ar fi fost posibilă extinderea spectaculoasă a pieței interne a noului stat (135.000 kmp, 7,35 milioane locuitori la nivelul anului 1913), piață caracterizată printr-un grad destul de ridicat de omogenitate.
În consecință, în preajma declanșării Primului Război Mondial (1914) economia României prospera, excedentele plăților externe erau însemnate, iar gradul de îndatorare externă era neglijabil.
Intrarea României în război – motivată de aspirațiile pentru întregirea neamului înlăuntrul acelorași granițe – și imensul efort depus în acest context au lovit însă năprasnic economia țării. Pe lângă imensele pierderi de vieți omenești (peste 800.000 soldați și circa 275.000 civili), cele 16 luni de participare la conflagrație au însemnat pierderi materiale evaluate la 72 miliarde lei-aur. Astfel, industria a fost distrusă în proporție de 60%, infrastructura feroviară în proporție de 30%, iar pagubele suferite de sondele petroliere, de porturile fluviale, precum și de producția agricolă au fost incomensurabile[5].
2. Punctul de pornire: o economie distrusă
Realizarea Marii Uniri spre finele anului 1918 a consfințit întruparea voinței de unitate a tuturor românilor. Ea însă a devenit efectivă mai târziu, abia în 1921, o serie întreagă de evenimente întârziind înfăptuirea acestui sfânt ideal, dintre acestea detașându-se încheierea, în iunie 1920, a Tratatului de la Trianon (care statua, o dată pentru totdeauna, unirea Transilvaniei cu România).
Eforturile umane și materiale imense făcute de România pentru participarea la primul Război Mondial au afectat puternic economia țării, aceasta căzând cu mult sub nivelul atins înainte de conflagrație. Astfel, pe lângă pierderile efective umane și materiale deja menționate, se cuvine să arătăm că prosperitatea României din 1913 – care se sprijinea pe excedente foarte mari ale balanței comerciale, acompaniate de lipsa datoriei externe – se transformase în ruina capacităților economice, precum și în dependență accentuată față de importuri și de mijloace financiare externe[6]. Dramatismul situației este ilustrat de faptul că indicatorul sintetic cel mai reprezentativ pentru starea economiei – PIB/locuitor – la scara României Mari era, în 1920, cu 28% mai mic decât cel realizat în 1914 în Regatul României[7].
Toate aceste extraordinare pagube, la care s-au adăugat datoriile rezultate în urma războiului (însumând circa 40% din PIB), au constituit jertfa poporului român pentru a putea viețui înlăuntrul aceluiaș stat, România Mare!
Unirea din 1918 a deschis însă perspective favorabile pentru economia românească. Aceasta, datorită sporirii de 2,2-2,5 ori a potențialului de resurse umane și materiale, de forțe de producție, precum și de transport și comerț. Astfel, în timp ce suprafața țării a crescut cu 213% (de la 137.903 la 295.049 kmp), populația s-a dublat (de la 7,22 la 14,67 milioane locuitori), iar lungimea totală a căilor ferate a cunoscut o creștere de 255% (de la 4.155 la 10.583 km).
Chiar dacă economia țării continua să fie preponderent agrară, potențialul industrial a înregistrat modificări cantitative și calitativ-structurale semnificative. Pe baza resurselor de cărbuni, minereuri feroase și neferoase și a celor de gaz metan din Transilvania – care s-au adăugat celor de petrol, sare și cărbuni din Vechiul Regat – s-au creat premisele pentru dezvoltarea industriei extractive, precum și a siderurgiei și metalurgiei. A crescut, de asemenea, capacitatea industriei prelucrătoare a României Mari: numărul total al întreprinderilor – cu 247%, la 2.747 unități; personalul angajat – cu 248%, la 157.423 persoane; valoarea producției obținute – cu aproape 190%, de la 6.190 la 11.712 milioane lei[8].
Prin urmare, unirea a condus la întărirea potențialului de dezvoltare economică a țării, a creat condițiile necesare pentru valorificarea la scară națională a resurselor solului și subsolului și a stimulat rolul industriei în ansamblul economiei naționale. Procesul refacerii economice a fost însă frânat de dificultățile întâmpinate în integrarea celor trei provincii românești într-o structură economică unică. Dificultățile respective aveau să fie depășite abia în 1923, când economia s-a refăcut după loviturile dure primite în timpul și imediat după primul Război Mondial și a reintrat într-o perioadă relativ lungă de dezvoltare și prosperitate[9].
3. Perioada interbelică. Adaptare și dezvoltare economică
3.1. Integrarea provinciilor românești într-o structură economică unitară
Decalajele economico-sociale majore dintre provinciile alcătuitoare ale României Mari a făcut necesară inițierea unor măsuri hotărâte vizând asimilarea tuturor structurilor economice într-un sistem unic, care să funcționeze după aceleași principii și cu aceleași mecanisme. Dat fiind faptul că acest proces a fost deosebit de complex, repunerea pe linia de plutire a economiei a avut loc abia în 1923, între altele grație activității susținute în sfera industrială și în cea bancară, prin sporirea numărului societăților comerciale și a capitalului investit.
Încadrarea organică a provinciilor românești în economia națională a permis puternica lor dezvoltare ulterioară, fapt confirmat de Trasilvania, care, astfel, își recăpăta rolul ei istoric major în propășirea neamului[10].
Din păcate, progresul rapid al economiei a fost de scurtă durată, echilibrul economic atins cu atâtea eforturi fiind serios zdruncinat de marea criză globală declanșată în 1929.
3.2. Înfăptuirea reformei agrare. Evoluții în agricultură
Îndelung așteptată de către țărani, reforma agrară – prima înfăptuită după Marea Unire – a avut loc în 1921. Ea a urmărit un dublu scop: pe de o parte, să impulsioneze dezvoltarea relațiilor de producție capitaliste în agricultura românească; pe de altă parte, să ridice gradul de implicare pe baze cât mai echitabile a țărănimii în activitățile din agricultură. În acest din urmă sens, reforma agrară a însemnat împroprietărirea a peste 1,4 milioane familii de țărani cu terenuri agricole rezultate în urma exproprierii a 2/3 din proprietățile aparținând moșierilor (aproximativ 6 milioane hectare, din care 3,5 milioane hectare teren arabil și 2,5 miioane hectare pășuni). Împroprietărirea respectivă s-a făcut în următoarea ordine de prioritate: mobilizații, văduvele de război, deținătorii unor suprafețe agricole de sub 5 hectare și, în cele din urmă, țăranii foarte săraci, care nu dețineau deloc pământ.
Reforma agrară a contribuit la dezvoltarea pieței rurale. Este de menționat că, din rațiuni economice, dar mai ales sociale, statul s-a implicat într-o măsură semnificativă în susținerea agriculturii. Drept urmare, a crescut producția de cereale, ceea ce a făcut ca, deși producția la hectar se situa mult sub media europeană, grație suprafeței arabile mari România să se situeze pe locuri fruntașe în Europa (primul loc la porumb și locul 4 la grâu) și în lume (locurile 5, respectiv 10).
Eforturile depuse au fost însă în mare parte anihilate de efectele năprasnice ale marii crize din 1929-1933, care s-au tradus în scăderea masivă a prețurilor produselor agricole și, drept urmare, în diminuarea drastică a veniturilor gospodăriilor mici și creșterea explozivă a datoriilor acestora. În atare condiții, agricultura, în ansamblul său, a continuat să genereze cele mai dificile și complexe probleme la nivelul economiei naționale.
3.3. Dezvoltarea și diversificarea industriei și transporturilor
În perioada analizată a avut loc o dezvoltare semnificativă a industriei țării, marcând, în fapt, trecerea graduală a României de la stadiul de țară cu o economie eminamente agrară la cel cu o economie agrar-industrială. Astfel, au apărut noi ramuri și subramuri industriale și s-au dezvoltat altele existente, dar subdezvoltate. Cele mai mari progrese s-au înregistrat în producția de energie electrică (care a crescut cu peste 429%), industria chimică (321%) și industria alimentară (204%). De asemenea, ca urmare a cerințelor în creștere de transport intern și extern al produselor agricole și industriale, rețeaua de căi ferate s-a extins spectaculos, de la 4.300 km la aproape 11.000 km[11].
Industria extractivă a evoluat de asemenea în ritm susținut. Industria petrolieră, bazându-se pe rezervele mari de țiței, a atras investiții importante – atât autohtone, cât și străine –, care au plasat România pe primul loc în Europa și pe locul 6 în lume din punctul de vedere al producției de petrol (1936), respectiv pe poziția a doua la scară continentală la cea de gaze naturale (1937). De asemenea, spre finele deceniului 4 România se situa pe locul 2 (după Suedia) în Europa în privința producției de aur (1937)[12].
În privința industriei prelucrătoare, implicarea crescândă au statului atât în importul de utilaje și materii prime necesare, cât și în creditarea producției[13] a permis dezvoltarea și diversificarea producției autohtone, mai ales în scopul satisfacerii cererii interne în condițiile reducerii importurilor și a datoriei externe. Sprijinirea cu prioritate a capitalului autohton a condus la consolidarea pozițiilor acestuia, ceea ce a avut drept rezultat înființarea a numeroase întreprinderi în ramurile construcțiilor de mașini și metalurgiei, între acestea evidențiindu-se Malaxa și Uzinele Titan (București), IAR (Brașov) etc.
Dezvoltarea și diversificarea producției industriale a permis României ca, la finele perioadei analizate (1938-1939), să-și poată asigura din propria-i producție circa 80% din necesarul intern de produse industriale, între care produse petroliere, instalații de foraj, locomotive, autobuze etc. O mare izbândă a industriei românești a constituit-o realizarea avioanelor IAR 80 și IAR 81, care la acea vreme ocupau locul 3 în Europa și locul 4 în lume din punctul de vedere al vitezei și altitudinii ce puteau fi atinse[14].
3.4. Evaluare succintă a stării economiei la finele perioadei interbelice
Din punctul de vedere al creșterii cantitative și calitative a economiei românești, în ansamblul său, se poate considera că anul 1925 marchează încheierea în linii mari a procesului de refacere postbelică și intrarea într-o perioadă de avânt întreruptă de cei patru ani – 1929-1933 – de adâncă criză globală. În pofida acestei întreruperi destul de lungi, în întreaga perioadă interbelică economia României a înregistrat o accentuată curbă ascendentă, ritmul mediu anual de creștere (de circa 5,5%) fiind unul dintre cele mai înalte din lume. Toate ramurile economice au progresat simultan, conducând la creșterea nivelului general de trai al populației[15].
Se poate afirma, fără teama de a greși, că prin progresele făcute în perioada interbelică – progrese care au atins momentul de vârf în 1938 – România s-a transformt dintr-o țară agrară într-una industrial-agrară. Din păcate, creșterea economică a luat sfârșit în 1939, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
4. Perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Declinul economiei
4.1. Starea economiei la începutul marii conflagrații. Prevalența intereselor Germaniei
După cum se știe, invadarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, a marcat momentul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial. Până la data respectivă economia României cunoscuse progrese remarcabile în toate sectoarele, situându-se în topul mondial din punctul de vedere al ritmurilor anuale de creștere înregistrate.
Odată însă cu izbucnirea războiului, situația s-a schimbat. Au scăzut exporturile, iar multe companii nu au mai fost în măsură să-și procure din import materiile prime și echipamentele necesare în procesul de producție. Pe de altă parte, începutul războiului a făcut ca cererea externă pentru țiței și cereale – produse pentru care România se număra între cei mai mari producători mondiali – să crească exponențial, cu precădere din partea statelor beligerante.
Treptat, economia românească intră tot mai mult în sfera de interese a Germaniei tocmai ca urmare a imenselor resurse de care aceasta din urmă avea nevoie pentru împlinirea visurilor sale expansioniste. Astfel, la 27 mai 1940 între România și Germania a fost semnat un tratat preferențial care statua faptul că partea germană putea beneficia cu prioritate de exporturile românești de petrol și produse petroliere. Tratatul stipula, între altele, constituirea unui cont de clearing prin care petrolul și produsele petroliere românești urma a fi achitate prin livrări de tehnică militară germană. Ceea ce este însă de menționat este faptul că, în timp ce prețurile luate în considerare pentru calculul valorii livrărilor de petrol erau cele prevalente la începutul războiului (deci mult inferioare celor curente, care crescuseră exponențial, în pas cu cererea dictată de operațiunile militare), cele aferente tehnicii militare livrate de partea germană erau cele curente (deci în urcare pe măsura creșterii cererii).
Totodată, până în 1940 Germania își asigurase – prin achiziția de acțiuni și/sau aranjamente cu mari trusturi internaționale – controlul asupra mai multor importante întreprinderi din România.
4.2. Destrămarea României Mari. Diminuarea resurselor necesare economiei
La numai 22 de ani de la Marea Unire visurile românilor par să se năruie iremediabil: în numai trei luni trupul țării este serios amputat, smulgându-i-se aproape 100.000 kmp, cu o populație de aproape 7 milioane locuitori. Cele trei tratate internaționale care au condus la această nefastă situație au fost:
– Pactul (secret) Ribbentrop-Molotov, în baza căruia, în noaptea de 27/28 iunie 1940, armata sovietică ocupă Basarabia și Bucovina de Nord; astfel, statul român pierde o suprafață de circa 50.000 kmp și o populație de 3,7 milioane locuitori;
– Dictatul de la Viena (30 august 1940), prin care se pierde în favoarea Ungariei o parte însemnată din Transilvania (43.500 kmp cu o populație de circa 2,6 milioane locuitori);
– Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), în conformitate cu care sudul Dobrogei (Cadrilaterul), cu o suprafață de 7.000 kmp și circa 425.000 locuitori, este cedat Bulgariei.
Evident, aceste amputări au restrâns serios potențialul economic al țării, atât din punctul de vedere al resurselor materiale, cât și din cel al forței de muncă[16].
4.3. Declinul economiei după destrămarea țării
Ulterior amputărilor teritoriale amintite, la 23 noiembrie 1940 România devine parte a Pactului Tripartit și, în consecință, aliată cu țările Axei[17]. Șapte luni mai târziu, la 22 iunie 1941, în speranța revenirii teritoriilor pierdute la trupul țării, intră în război cu Uniunea Sovietică.
În acest complex context, economia românească a înregistrat pierderi semnificative; și aceasta nu numai din cauza pierderilor teritoriale, ci mai ales ca urmare a tratatelor spoliatoare încheiate cu Germania (aceasta din urmă fiind, de departe, net avantajată). Astfel, în decembrie 1940 între cele două state a fost semnat un alt acord economic pe termen lung (10 ani) care prevedea accelerarea exporturilor românești de petrol și produse petroliere, lemn și cereale spre Germania.
Este de menționat că o mare parte din exporturile respective erau efectuate chiar de către firme deținute de capitalul german. Aceasta deoarece, de exemplu, la nivelul anului 1941 aceste firme realizau circa 50% din producția de petrol a României. De asemenea, în 1943 aproximativ 300 de firme cu capital majoritar german efectuau peste 60% din exporturi și circa 85% din importurile țării.
În perioada în care a fost aliată cu statele Axei, România a fost practic jefuită de 10 milioane tone de petrol, pe care Germania le-a plătit în cea mai mare parte, așa cum am arătat anterior, la prețurile din 1938[18]. Pierderile suferite de România ca urmare a schimburilor extrem de dezavantajoase derulate cu Germania s-au cifrat la peste 500 milioane dolari (la cursul de schimb din 1938)[19].
Pe de altă parte, pierderi importante au fost înregistrate și ca urmare a bombardamentelor aviatice anglo-americane din 1944 asupra instalațiilor petroliere de la Ploiești și de pe Valea Prahovei, care au făcut ca producția de țiței și produse petroliere să scadă, în anul respectiv, cu peste 50% față de cea de dinaintea războiului (la numai 3,5 milioane tone). Aceleași bombardamente anglo-americane au avut drept consecințe distrugerea a circa 10% din căile ferate și, drept urmare, diminuarea semnificativă a producției de cărbune și a transporturilor feroviare de mărfuri[20].
4.4. Sfârșitul războiului. O economie vlăguită
Începând cu 23 august 1944, odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea României de partea Puterilor Aliate, economia românească, deși deja extrem de slăbită, a contribuit la eforturile de război cu importante cantități de petrol și produse petroliere, armament și muniție, precum și de alimente.
Nu a fost însă de ajuns. După terminarea războiului, deși distrusă din punct de vedere economic, România urma să suporte și plata unor datorii de război însumând circa 1,5 miliarde dolari, plată care avea să-i fie impusă la semnarea armistițiului cu URSS și aliații acesteia.
5. Perioada 1945-1965. Sistemul economic socialist de sorginte sovietică
5.1. Efecte inițiale ale dominanței intereselor sovietice
Anul 1945 marchează începutul unei perioade extrem de grele pentru România și poporul său, în condițiile în care țara intră forțat în sfera de influență a URSS și, în consecință, i se impune (inclusiv prin prezența trupelor Armatei Roșii pe teritoriul său) preluarea modelului de dezvoltare sovietic.
Cronologic, reforma agrară declanșată la 23 martie 1945 – care a constat, în esență, în exproprierea a 1,5 milioane de hectare și confiscarea a peste 9.000 de tractoare și alte utilaje agricole – a condus practic la fărâmițarea proprietăților agricole (cu evidente efecte negative asupra productivității muncii și a producției agricole) și la desființarea efectivă a clasei moșierilor.
A urmat apoi semnarea, la 8 mai 1945, a unui acord comercial înrobitor cu URSS. Acesta a prevăzut înființarea așa-numitelor „sovromuri”, societăți mixte constituite în special în principalele sectoare de exploatare a bogățiilor noastre naturale, având drept scop declarat, chipurile, consilierea și acordarea de asistență tehnică părții române în domeniile respective. Au fost astfel înființate Sovrompetrol, Sovrommetal, Sovromlemn, Sovromtransport etc. A luat ființă, de asemenea, Banca Sovieto-Română. În fapt, așa cum se poate deduce și din numele lor, unicul obiectiv al acestor societăți era extragerea/exploatarea cât mai consistentă și rapidă a țițeiului, zăcămintelor metalifere (inclusiv a metalelor rare, mai ales uraniul), lemnului etc. și transportarea acestora în URSS.
Timp de zece ani, până în 1956, când au fost desființate, aceste societăți au reprezentat principalul instrument de spoliere a resurselor economiei românești în beneficiul exclusiv al URSS.
5.2. Tratatul de pace de la Paris. Clauze împovărătoare
La 10 februarie 1947, după mai multe pertractări, dar fără posibilitatea unor negocieri efective, România a semnat Tratatul de Pace cu Puterile Aliate. Ca și cum nu ar fi contat eforturile făcute alături de Aliați după 23 august 1944 – care au permis scurtarea cu circa 6 luni a războiului –, României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligerant și deci nici dreptul de a recupera cel puțin în parte pagubele produse de țările Axei ulterior acestei date.
Totodată, conform tratatului, bunurile germane din România au trecut în patrimoniul URSS. Mai mult, bunurile României aflate pe teritoriile Aliaților erau susceptibile a fi confiscate în contul despăgubirilor de război.
Așa se face că pierderile totale suportate de România ca urmare a războiului s-au cifrat la aproximativ 3,5-4 miliarde de dolari (la cursul de schimb mediu din 1938), din care circa 1,5 miliarde de dolari cu titlu de despăgubiri de război. Din această ultimă, sumă 1,2 miliarde de dolari au revenit URSS, fapt ce a făcut ca produsele românești livrate pentru satisfacerea pretențiilor sovietice să însumeze 45-50% din exporturile totale ale României[21].
5.3. Etatizarea completă a economiei. Politica de industrializare accelerată
Ziua de 11 iunie 1948 a rămas în istorie drept „vinerea neagră a lichidării proprietății private în România”. În baza Legii nr. 119[22] adoptate în acea zi, statul român a pus stăpânire peste noapte pe toate resursele solului și subsolului care nu se găseau în proprietatea sa la data intrării în vigoare a Constituției din 1948, precum și pe întreprinderile individuale, societățile de orice fel, asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații etc.[23].
În total au trecut forțat, peste noapte, în proprietatea statului aproape 8.900 de întreprinderi și alte societăți comerciale, singurele exceptate fiind cele cu până la 10 angajați[24].
Naționalizarea a condus la destructurarea practic completă a industriei și, în consecință, la dispariția burgheziei române, care de la o zi la alta s-a văzut prădată de toate acumulările materiale și de cunoștințe de peste ani. Aceasta a contribuit la adâncirea dezastrului din economie, deja vlăguită de urmările celui de-al Doilea Război Mondial.
Pe acest fundal șubred, după 1950 autoritățile comuniste au inițiat un proces de industrializare accelerată a României bazat – copiind modelul sovietic – pe proiecte-mamut, în special în industria grea. De evidențiat în acest context două fenomene de amploare. Este vorba, în primul rând, de mutații importante în structura teritorială a populației active ca urmare a fluxurilor masive de forță de muncă spre noile centre industriale. În al doilea rând, sistemul economiei monopoliste de stat – prin alocarea resurselor exclusiv în conformitate cu decizia centralizată a partidului unic – a neglijat total proporțiile și corelațiile existente în economie, generând diferențe mari de creștere între ramurile industriale[25].
Anii 1960 marchează începerea transpunerii în practică a politicii de dobândire a independenței economice față de URSS (care, în contextul integrării socialiste, avea în vedere transformarea României în grânarul grupului de state aflate în sfera de influență sovietică). Astfel, industriei i-au fost alocate sume importante, care au fost investite în construirea de mari obiective industriale.
După anul 1962, grație unor credite externe substanțiale destinate retehnologizării industriei, România a devenit țară producătoare (și, într-o anumită măsură, exportatoare) de tractoare, locomotive, vase de transport maritim, televizoare, avioane etc.
5.4. Un proces foarte controversat: colectivizarea agriculturii
În perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, agricultura – deși foarte slab dotată din punct de vedere tehnologic – reprezenta principala sursă de venit pentru populația majoritar rurală. În încercarea declarată de a eficientiza activitatea în domeniu prin crearea de explotații de mari dimensiuni (și urmând ad litteram modelul sovietic, fără a ține seama de tradițiile și condițiile specifice României), autoritățile comuniste au declanșat procesul de colectivizare a agricultuii. Acesta a constat, în esență, în confiscarea cvasi-totală a proprietăților agricole private și comasarea lor în ferme de dimensiuni mari,
administrate de stat (gospodării agricole de stat – GAS) sau în comun, de către cooperatori, ca proprietate cooperatistă (cooperative agricole de producție – CAP)[26].
Început cu dificultate în 1949, în condițiile urmărilor dezastruoase ale secetei din 1946-1947, procesul colectivizării a stagnat între anii 1953 și 1956, fiind apoi reluat în mod agresiv, prin forțarea predării de către țărani a pământului deținut și a inventarului agricol. Încheierea colectivizării a fost anunțată în mod oficial în aprilie 1962.
Forțarea colectivizării a dat naștere la numeroase și viguroase proteste din partea țăranilor, fie ei săraci sau mai înstăriți. În astfel de cazuri guvernul comunist a recurs însă la măsuri extreme: represiuni violente ale manifestărilor publice, confiscări ale întregilor averi ale celor implicați, încarcerări, deportări și chiar asasinate. Pe tot parcursul colectivizării circa 80.000 de țărani au fost arestați pentru faptul că au refuzat să se înscrie în CAP-uri[27].
Independent însă de cele de mai sus, trebuie menționat că în perioada analizată investițiile vizând modernizarea agriculturii au evoluat pe o cubă ascendentă. Au fost, astfel, efectuate lucrări importante de îmbunătățiri funciare, inclusiv pentru creșterea suprafețelor irigate. Totodată, au fost înființate ferme legumicole și pomicole, crescătorii de porcine și de păsări etc.
***
În martie 1965 se stinge din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care timp de două decenii condusese – fie direct, fie indirect – destinele țării. La scurt timp după aceea, locul lui este luat de Nicolae Ceaușescu, care avea să-și pună amprenta asupra întregii vieți materiale și spirituale a societății românești timp de două decenii și jumătate.
6. Perioada 1965-1989. Exacerbarea economiei de comandă
6.1. Contextul politic. Etapizarea evoluțiilor
După preluarea funcției de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (PMR) – devenit ulterior Partidul Comunist Român (PCR) –, Nicolae Ceaușescu, considerat inițial o persoană ușor manevrabilă, se impune treptat drept un om foarte ambițios, chiar încăpățânat. Astfel, un prim, dar foarte elocvent exemplu este impunerea, chiar în primul an de mandat, a adoptării unei noi constituții, prin care, pe lângă reconsacrarea rolului conducător al PCR în toate componentele vieții sociale, se schimbă numele țării din Republica Populară Română în Republica Socialistă România. Mai mult, în 1974 el este „ales” președintele RSR, reușind să cumuleze, simultan, cele mai importante funcții în stat.
În aceste condiții, se naște un stânjenitor cult al personalității, care evoluează rapid pentru a atinge cotele unei adevărate dictaturi personale.
În plan economic, acest proces se poate secvențializa în mai multe etape: cea a îndepărtării de modelul sovietic de dezvoltare și a relativei deschideri spre exterior (1965-începutul anilor 1970); cea a dezvoltării rapide, dar dezechilibrate a industriei (anii 1970); în fine, cea a imploziei sistemului de comandă centralizată (anii 1980).
6.2. Semnale încurajatoare
În anii imediat următori venirii sale la putere, Ceaușescu a imprimat un nou curs politicii externe românești. Astfel, din punct de vedere economic România s-a distanțat față de URSS, stabilind și dezvoltând relații comerciale și de cooperare cu un număr însemnat de state în special din Africa, Orientul Mijlociu și Asia. Aceasta a permis, pe de o parte, diminuarea dependenței față de URSS prin diversificarea surselor de aprovizionare cu cantități tot mai mari de materii prime necesare industriei românești. Pe de altă parte, s-au creat debușee pentru produse industriale românești, în general necompetitive pe piețele occidentale. Totodată, pentru plata materiilor prime România oferea tehnologii de nivel mediu, precum și asistență în instalarea și operarea acesteia.
O altă trăsătură, definitorie pentru această primă etapă a „epocii Ceaușescu”, a fost preocuparea pentru participarea și afirmarea țării în dialogul economic multilateral. Astfel, deși nu îndeplinea condițiile și criteriile cerute, România a fost admisă ca parte contractantă la Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) în 1971, pe baza unui protocol de aderare sui generis[28]. De asemenea, un an mai târziu, în 1972, a devent
membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).
Din păcate, această primă etapă a edificării „societății socialiste multilateral dezvoltate” ca parte a procesului de „instaurare a noii ordini economice internaționale”[29] – caracterizată prin deschideri ideologice interne de amploare, precum și prin inițiative constructive în plan extern – a fost de scurtă durată. A urmat cea de-a doua etapă – cea a dezvoltării în condițiile unor dezechilibre macroeconomice grave.
6.3. Primordialitatea industrializării accelerate. Dezechilibre și ineficiență
În anii 1970 și până la jumătatea deceniului următor, în condițiile întăririi socialismului monopolist de stat, industrializarea forțată, rapidă, indiferent de rentabilitatea investițiilor, a devenit o adevărată obsesie pentru autoritățile comuniste ale României. Se dorea ca, practic, toate produsele și serviciile destinate consumului public și privat să fie asigurate din producția internă, indiferent de costuri. Cu alte cuvinte, se avea în vedere aplicarea unor politici autarhice, bazate pe substituirea cvasitotală a importurilor (cu excepția materiilor prime și materialelor necesare pentru reproducția lărgită), forțarea exporturilor și, în final, transformarea României dintr-o țară debitoare într-una creditoare.
În ciuda numeroaselor planuri și programe de sporire a productivității muncii în industrie, precum și de reducere a costurilor de producție, indicatorii sintetici care probează starea economiei s-au situat pe o curbă descendentă, cu efecte negative asupra nivelului de trai al populației.
Tabelul de mai jos evidențiază faptul că rata ridicată a acumulării nu a fost acompaniată de o creștere a eficienței utilizării fondurilor fixe din economie, ci dimpotrivă, de o diminuare a acesteia. Prin urmare, se confirmă caracterul extensiv al dezvoltării economice (în principal a industriei), precum și suprasaturarea economiei cu tehnologii și tehnici uzate moral sau fizic.
La cele de mai sus se adaugă și subutilizarea cronică a aparatului productiv, ceea ce echivalează cu o gravă irosire de fonduri.
Până în 1980 România înregistra una dintre ele mai înalte rate de acumulare din lume. Așa au fost posibile investiții care au permis țării noastre situarea între cei mai importanți producători mondiali de produse petroliere și instalații petroliere, oțel, locomotive și vagoane de cale ferată etc. Tot în anii 1970 au fost puse în operă numeroase mari proiecte, între care hidrocentralele Porțile de Fier I și II, peste 100 de microhidrocentrale pe apele interioare, canalul Dunăre – Marea Neagră, centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă, metroul București etc.
Toate cele de mai sus au fost însă realizate cu costuri enorme, disproporționate în raport cu resursele utilizate, grevând asupra nivelului de trai al populației.
Tendința descrescătoare a indicatorilor economici se datorește, în bună măsură, unor factori de ineficiență cum sunt: funcționarea defectuoasă a mecanismului economic hipercentralizat, în general, precum și sistemul predominant administrativ de formare a prețurilor, planificarea centralizată a fluxurilor materiale, umane și financiare, monopolul statului asupra comerțului exterior și resurselor valutare etc.[30].
Între efectele nocive se numără cele determinate de sistemul prețurilor, dat fiind caracterul său distorsionat, rigid, nefundamentat pe principiile pieței. Practic, prin pârghia prețurilor s-au agravat distorsiunile și dezechilibrele din economia națională.
Pe de altă parte, intervenția discreționară a statului în economie prin centralizarea resurselor și alocarea acestora în domeniile „prioritare”, dar ineficiente a redus drastic posibilitățile de autofinanțare ale întreprinderilor, limitând autonomia lor financiară și capacitatea acestora de a acționa în direcția creșterii rentabilității[31].
6.4. Falimentul sistemului decizional al centralismului economic
Criza de sistem a economiei puternic centralizate s-a accentuat la începutul deceniului 9, a devenit explozivă spre finele deceniului respectiv și s-a prăbușit în 1989. În această perioadă practic toate segmentele vieții socio-economice au avut de făcut față unor dezechilibre majore, generate (cel puțin în parte) de exacerbarea centralismului economic.
Anii 1980 au fost cei mai grei pentru economia națională – aflată într-o criză sistemică profundă – și, evident, pentru populația României. A avut loc o concentrare instituționalizată a puterii, dusă până la extrem în condițiile date. Nicolae Ceaușescu a devenit obsedat de achitarea completă, în avans, a datoriei externe (de circa 10 miliarde de dolari), fapt pentru care a instituit o serie de măsuri severe de austeritate, precum reducerea drastică a importurilor și majorarea forțată a exporturilor, raționalizarea aprovizionării populației cu produse de bază (în special zahăr, ulei, lactate), economisirea forțată (prin întreruperea ciclică a livrărilor către consumatorii casnici) a energiei electrice și termice etc.[32].
Dezechilibrele tot mai pernicioase din economie au fost reflectate prin instabilitatea sau tendințele negative ale unor indicatori esențiali care caracterizează de regulă evoluțiile macroeconomice.
Un prim astfel de indicator este fondul de acumulare, format din totalitatea resurselor pentru dezvoltare prin investiții. Forțarea prin măsuri pur administrative a atingerii unui nivel cât mai înalt al acestui fond, fără luarea în considerare a capacității reale și a nevoilor investiționale efective ale economiei naționale, a avut drept efect scăderea dramatică a consumului, ceea ce s-a repercutat negativ asupra nivelului de trai al populației. Modificări importante au avut loc și în structura utilizării fondului de acumulare. De remarcat că, în special începând cu 1985, investițiile nete au intrat în declin, creșterea prețurilor de consum s-a accelerat, iar importurile au fost aduse la cote de avarie, toate acestea contribuind la destabilizarea serioasă a economiei[33].
Eforturile vizând acumulări forțate în scopul dezvoltării socio-economice s-au dovedit însă zadarnice. Aceasta, din cauza politicii de alocare administrativă, după criterii ideologice, a fondurilor pentru investiții. Căci, așa cum se cunoaște, alocarea resurselor pentru dezvoltare se făcea la nivel central, prin decizii bazate pe priorități rezultând din ideologia PCR.
Forțarea acumulărilor a condus la dezechilibre sectoriale semnificative. Industria, în ansamblu, a continuat să fie privilegiată, fiindu-i alocate circa jumătate din totalul alocațiilor pentru investiții. Atenția prioritară a continuat să fie acordată ramurii construcțiilor de mașini, în ciuda lipsei de eficiență a acesteia și în dauna sectoarelor intensive în capital (de exemplu telecomunicațiile, IT-ul).
Totodată, alocarea centralizată și discreționară a resurselor pentru investiții fără a se ține seama de cerințele și corelațiile din economie a condus la văduvirea agriculturii, precum și la marginalizarea pronunțată a unor domenii extrem de importante, precum cercetarea științifică și inovarea, învățământul și cultura, sănătatea etc.[34].
6.5. Sinopsis al caracteristicilor economiei în „etapa scadențelor”[35]
Anii 1980 pot fi catalogați drept „etapa scadențelor”, deoarece acum intervine „plata” pentru implementarea exagerată, rigidă, a modelului de dezvoltare bazat pe industria grea având drept „pivot” segmentul construcțiilor de mașini. Iată, în continuare, caracteristicile principale ale economiei românești pe parcursul sus-zisei etape:
– scăderea bruscă a ritmului de creștere a producției industriale (de la o medie anuală de 9,5% în intervalul 1976-1980 la 4% în 1981-1985);
– accentuarea caracterului energofag al ramurilor industriale cu cele mai rapide creșteri (în condițiile insuficienței resurselor interne și, deci, ale majorării importurilor, cu efecte negative asupra balanței conturilor curente, precum și asupra nivelului datoriei externe);
– creșterea numărului și a amplorii investițiilor cu caracter neproductiv (ca, de pildă, Casa Poporului și Centrul Civic – București, canalele Dunăre-Marea Neagră și Dunăre-București etc.);
– subaprecierea și neglijarea manifestă a agriculturii ca ramură de bază a economiei naționale;
– fixarea unor obligații de producție (și predări la fondul de stat din producția realizată) foarte mari pentru gospodăriile individuale;
– măsluirea scriptică a producțiilor vegetale și animale, în scopul acoperirii pierderilor și obținerii unor avantaje (pecuniare sau de altă natură);
– impunerea unor metode autarhice și dictatoriale de funcționare a sistemului de comandă în economie (centralizarea excesivă a conducerii, stimularea amatorismului și vizionarismului militant, folosirea constrângerii extraeconomice și neglijarea cointeresării în scopul mobilizării pentru atingerea obiectivelor etc.);
– promovarea gigantismului în conceperea, construcția și organizarea unităților economice.
În atare condiții, începând cu anul 1986 starea explozivă care cuprinsese toate segmentele vieții social-economice a fost tot mai dificil de ascuns și stăpânit, situație care a culminat cu evenimentele cunoscute din decembrie 1989. Acestea din urmă au determinat prăbușirea completă a sistemului economiei de comandă, sistem dovedit falimentar.
7. Perioada 1990-2000. Tranziția de la economia de comandă la economia de piață
7.1. Contextul politico-economic. Tranziția prin criză. Terapia de șoc
Spre deosebire de alte state socialiste, unde existau deja (cel puțin în stadiu incipient) mișcări antitotalitare și prooccidentale, România s-a găsit complet nepregătită în fața evenimentelor dramatice din ultima parte a anului 1989, care aveau să schimbe total fața lumii. Stă mărturie în acest sens caracterul violent și haotic al Revoluției Române. Lipsa – cel puțin aparentă – a oricărui plan, a unei minime organizări inițiale a creat un uriaș vid de putere și a condus la năruirea aproape totală a economiei românești.
Dorita tranziție de la economia de comandă, supercentralizată, la economia de piață a fost inițiată în condițiile unei profunde crize structurale generată de căderea dramatică a economiei ca urmare, în esență, a autoblocării sistemului socialist de conducere a societății. Costurile totale – atât cele fizice, cât și cele sociale – ale năruirii ecoomiei au fost enorme, ele echivalând cu 11 PIB-uri anuale din 1999[36].
Din dorința de a „arde etapele”, autoritățile din România – ca, de altfel, și cele ale altor state ex-comuniste – au aplicat măsuri radicale în scopul unei tranziții accelerate la economia de piață. Aceste măsuri, însumate în sintagma „terapie de șoc”, au avut la bază trei concepte: dereglementare, privatizare și liberalizare[37]. Lansat în 1990 de către Jeffrey Sachs cu sprijinul FMI și al Băncii Mondiale, modelul întemeiat pe cele trei concepte a fost inițial considerat drept o „rețetă magică” pentru trecerea instantanee la economia de piață. Însă, pe lângă faptul că s-a bazat într-o măsură mult prea mare pe automatisme teoretice[38], terapia de șoc a incumbat costuri sociale excesive.
Din păcate, această perioadă – care ar fi trebuit să marcheze un nou început pentru România – s-a caracterizat, în special în prima sa jumătate, printr-un declin rapid al economiei, inclusiv ca urmare a lentorii și ezitărilor în adoptarea și aplicarea reformelor necesare. Principalele probleme cu care s-a confruntat economia au fost competitivitatea foarte scăzută a produselor românești, supradimensionarea capacităților de producție, tehnologia depășită fizic și, mai ales moral, energofagia industrială etc.
7.2. Privatizarea – proces lent, cu sincope
Procesul de transformare a economiei românești dintr-o economie de comandă într-una de piață funcțională a fost mult mai complex și de lungă durată decât se anticipase. O componentă esențială a acestui proces a constat în dezvoltarea sectorului privat al economiei naționale atât prin dezetatizarea (privatizarea) unităților economice existente, cât și prin încurajarea constituirii de noi astfel de unități, cu capital privat.
Privatizarea marilor companii industriale de stat a demarat în 1992, cu sprjinul Băncii Mondiale, al FMI și al Uniunii Europene, prin transferul către cetățenii români majori a 30% din acțiuni, restul de 70% rămânând în proprietatea statului. Foarte multe dintre acțiunile transferate către populație au fost însă supraevaluate, în scurt timp valoarea acestora scăzând în mod semnificativ.
Marile privatizări au fost inițiate abia spre finele anilor 1990. În cele mai multe cazuri însă, acestea nu au avut rezultatele scontate, ceea ce a condus la falimentul companiilor respective. În atare condiții, până în 1992 producția industrială a scăzut cu mai mult de 45%, iar PIB – cu aproape 40%.
Scăderea producției industriale este ilustrată și prin diminuarea notabilă a producției de energie (știut fiind că industria era cel mai mare consumator de energie din România), aceasta din urmă scăzând cu circa 30% până în 1992.
Din 1993 producția de energie electrică și-a reluat cursul ușor ascendent. Economia națională, în ansamblul său, a înregistrat o relativă însănătoșire începând cu 1993, pentru ca, după 1996, să cunoască o cădere rapidă[39].
Contribuția sectorului privat la crearea PIB a crescut chiar și în aceste condiții, pe seama investițiilor noi de capital autohton și străin, de dimensiuni mici și medii, de la 16,4% în 1990 la 45,3% în 1995 și 65,5% în anul 2000[40].
7.3. Starea precară a agriculturii
În 1990 a fost inițiată retrocedarea terenurilor agricole către proprietarii de drept. Această măsură, care, moralmente, a fost justificată, având un caracter reparatoriu, s-a dovedit în practică contraproductivă. Ea a declanșat desființarea CAP-urilor, risipirea resurselor acestora și, pe cale de consecință, fărâmițarea exploatațiilor agricole. În consecință, numărul acestora din urmă a depășit 4 milioane.
Din păcate însă, din cauza lipsei de experiență a noilor proprietari – cel mai adesea moștenitori ai celor inițiali, fără nicio legătură cu viața în mediul rural –, precum și a gradului redus de mecanizare a lucrărilor agricole, productivitatea agriculturii a scăzut sensibil, producția agricolă oscilând mult de la un an la altul, în funcție mai ales de condițiile climaterice. Câteva date statistice ilustrează situația descrisă[41].
Astfel, ponderea producției agricole în PIB a scăzut mult în intervalul 1994-2001:
Scăderea ponderii producției agricole în PIB a avut loc în contextul creșterii importante a ponderii populației ocupate în agricultură în totalul populației active, situație care, corelată cu cea ilustrată de tabelul de mai sus, indică diminuarea notabilă a eficienței producției agricole.
Mai mult, eficiența agriculturii este afectată de faptul că populația angrenată în acest sector de activitate este în general vârstnică și slab calificată. Între alți factori, aceasta a determinat scăderea producției agricole, precum și reducerea gradului de autoaprovizionare la nivel național, ceea ce a condus la solduri negative importante ale schimburilor comerciale externe cu produse agricole.
7.4. Inflație galopantă. Deteriorarea cursului de schimb. Falimente bancare
Accentuarea dezechilibrelor din economie – și în special cele între producția în scădere puternică și consumul stagnant sau chiar în creștere pentru unele produse (de exemplu alimentare și electrocasnice) –, menținerea monopolurilor și extinderea pieței valutare ilegale („la negru”) au avut drept consecință instalarea unei inflații galopante care a caracterizat aproape întreaga perioadă a tranziției. Astfel, în intervalul 1990-1999 rata anuală a inflației[42] a evoluat după cum urmează:
Adăugată la evoluția sinuoasă a economiei, inclusiv din cauza întârzierii privatizărilor, persistența unei inflații foarte înalte în condițiile prăbușirii exporturilor și exploziei importurilor a constituit un factor determinant al primei recesiuni de amploare de după decembrie 1989 (care a durat între 1990 și 1992). Evoluția catastrofală a schimburilor comerciale externe a condus, totodată, la epuizarea rezervei valutare a țării, ceea ce a aprins temerile intrării în încetare de plăți.
În perioada 1993-1996 producția s-a situat pe un trend ascendent, în timp ce inflația a scăzut. Totodată însă, tensiunile acumulate s-au tradus în creșterea rapidă a datoriei externe și probleme majore în finanțarea deficitelor externe. La aceasta a contribuit și o anumită defazare între liberalizarea accelerată a prețurilor[43] (proces demarat în 1990 și, practic, încheiat în 1998) și deprecierea graduală a monedei naționale, leul.
În aceste condiții, în 1997 rezervele internaționale ale țării au scăzut la numai circa 700 milioane de dolari, ceea ce a determinat luarea unor măsuri drastice (mergând până la „confiscarea” resurselor valutare ale operatorilor economici) de către autorități. Costurile incumbate de aceste măsuri au fost enorme, ele traducându-se într-o scădere cumulată a economiei de 16% pentru perioada 1997-1999 și, pe cale de consecință, înr-o diminuare accentuată a veniturilor și, deci, a nivelului de trai al populației. Chiar dacă nepopulare și în bună măsură contraproductive, măsurile respective au făcut posibilă evitarea intrării țării în încetare de plăți în 1999[44].
În aceeași perioadă s-au petrecut și mai multe falimente bancare de răsunet. Este vorba, în primul rând, despre Bancorex, a cărei cădere a însemnat pierderi totale de circa 2,4 miliarde de dolari pentru statul român, adică 7-8% din PIB la acea vreme[45].
Tot la finele anilor 1990 au dat faliment o serie de alte bănci, însă de dimensiuni sensibil mai reduse comparativ cu cea sus-menționată: Credit Bank, Dacia Felix, Banca Albina, Bankcoop, Banca Română de Scont, Banca de Investiții și Dezvoltare, Banca Turco-Română.
În acest mod, în ciuda eforturilor financiare însemnate, s-a reușit curățarea sistemului bancar românesc de creditele neperformante, băncile devenind mult mai sigure și credibile. În paralel a fost inițiat procesul de privatizare în sectorul bancar, primele bănci privatizate fiind Bancpost, Banca Română pentru Dezvoltare și Banca Agricolă[46].
7.5. Tranziția românească. Necesitate și caracteristici[47]
Prin prisma celor de mai sus, tranziția reprezintă o necesitate istorică. Aceasta deoarece ea este menită să conducă la înlocuirea unui sistem socio-economic și politic vetust, ajuns fără ieșire, cu unul nou, modern, capabil să asigure progresul general al societății.
Din analiza actelor și faptelor petrecute în perioada 1990-2000 rezultă că tranziția românească prezintă o serie de trăsături specifice, care pot fi sintetizate după cum urmează:
– spre deosebire de celelalte state (ex-)socialiste, în România tranziția a debutat prin răsturnarea violentă a vechiului regim totalitar;
– ca proces de „distrugere creatoare”, tranziția a început cu distrugerea, neglijându-se sau amânându-se foarte mult componenta creatoare, respectiv reformele;
– în tranziția românească a persistat contradicția dintre macro și microstabilizarea economică, în sensul că efectele macrostabilizării nu s-au resimțit decât în foarte mică măsură și la nivel microeconomic (de întreprindere);
– pentru a înfăptui tranziția în cât mai bune condiții, au fost și sunt imperios necesare modificări în mentalul colectiv românesc, cu alte cuvinte schimbări radicale ale mentalităților;
– obiectivele tranziției nu pot fi realizate prin conceperea și implementarea unor politici conjuncturale, improvizate;
– este nevoie de continuitate în înfăptuirea reformelor, iar o astfel de continuitate nu poate fi asigurată decât prin
consens între partidele parlamentare asupra obiectivelor strategice fundamentale ale tranziției.
Se poate concluziona că „în pofida multor neajunsuri care o caracterizează (…), tranziția se prezintă (…) ca o perioadă de căutări și experiențe, cu importante lecții pentru viitor”[48].
8. Perioada 2000-2018. Consolidarea economiei de piață funcționale
8.1. Măsuri la nivel macroeconomic pentru relansarea economiei
Marea majoritate a analiștilor remarcă faptul că anul 1999 a fost punctul de inflexiune în evoluția economiei românești postcomuniste. Decizia guvernului de a reduce de la 25% la 5% impozitul pe profiturile realizate la export (în condițiile în care cererea internă era limitată ca urmare a stării precare a economiei) a determinat, practic, triplarea exporturilor în intervalul 1999-2004, dând un impuls hotărâtor producției industriale și agricole autohtone. Astfel, pentru prima dată după Revoluție, în 1999 PIB a cunoscut o creștere modică: +1,8%.
Introducerea, în 2005, a cotei unice de 16% pentru impozitarea atât a veniturilor, cât și a profiturilor a constituit de asemenea o măsură benefică pentru impulsionarea creșterii economice în general, a exporturilor în particular.
Consolidarea tendinței crescătoare a economiei se observă începând cu anul 2000, pe fondul calmării presiunilor inflaționiste. Astfel, în anul respectiv PIB a crescut cu 2,1%, avansuri semnificative fiind înregistrate – fără sincopele devenite obișnuite în anii 1990 – și în anii care au urmat[49].
Tot din anul 2000, pe fondul conturării perspectivelor de aderare a României la NATO și la Uniunea Europeană – și, deci, al sporirii încrederii investitorilor străini – cresc influxurile de capital străin, esențiale pentru accelerarea convergenței.
În fine, este de semnalat că acesta este, deopotrivă, momentul în care ponderea sectorului terțiar (serviciile) în PIB începe să crească rapid, în detrimentul agriculturii.
În ciuda acestor prime rezultate pe ansamblu pozitive, volumul valoric nominal al PIB s-a situat la numai 40 miliarde de dolari, rata inflației a continuat să fie ridicată (45,7%), șomajul s-a menținut la cote înalte (11,2%), iar salariul mediu net a crescut foarte puțin (la 134 de dolari/lună).
8.2. Însemnătatea aderării la NATO și la UE
După decembrie 1989 toate forțele politice, indiferent de orientare, precum și societatea civilă, în ansamblul său, au avut două ținte esențiale – aderarea la NATO și, respectiv, la Uniunea Europeană – atingerea acestora întrunind consensul tuturor. Pe lângă interesele de sorginte strategico-securitare, cele de natură economică au fost prevalente, cel puțin pe termen scurt și mediu. Aderarea la cele două structuri internaționale plurilaterale s-a constituit în două momente-cheie în procesul laborios de definitivare și consolidare a economiei de piață funcționale în România.
Expectația pozitivă a aderării la Alianța Nord-Atlantică a catalizat întreaga economie. Astfel, la nivelul întregului an 2004 PIB a înregistrat o creștere-record, de 8,5%, ajungând la 4.577 de dolari/locuitor. Inflația a scăzut spectaculos, de la aproape 45% la 12%. Ca urmare a întăririi spiritului antreprenorial, au luat naștere 144.000 de noi firme. Rata șomajului – 6,8% din populația activă – a rămas însă ridicată[50].
Aderarea, la 1 ianuarie 2007, la Uniunea Europeană a avut o importanță crucială pentru România. Efectele pozitive nu au întârziat să apară. Astfel, în 2008 PIB a crescut cu 8,5% în condițiile expansiunii consumului și majorării exporturilor, iar rata șomajului a scăzut la 4% (nu numai ca urmare a creării de noi locuri de muncă, ci și a emigrării unui număr de aproximativ un milion de români în alte state membre ale UE, în special Italia, Spania și Marea Britanie). Totodată, s-au majorat substanțial investițiile străine de capital, fie legate de procesul de privatizare a capacităților de producție, fie efectuate de la zero (greenfield). Deschiderea tot mai mare spre exterior a economiei românești s-a tradus și în creșterea cu peste 20 puncte procentuale a ponderii comerțului exterior în PIB[51].
Din păcate, în toamna anului 2008 acest curs ascendent al economiei a fost întrerupt în mod brutal de criza financiară mondială. Mai mult, aceasta din urmă s-a suprapus peste campania electorală, ceea ce a însemnat blocarea accesului statului la finanțare ieftină, simultan cu creșterea nesăbuită a cheltuielilor dictate de interesele electorale. În atare condiții, deficitul bugetar a atins 4,8% din PIB, iar guvernul a amânat cu un an luarea unor decizii importante. În 2009 criza s-a adâncit, România intrând din nou (după 18 ani) într-o recesiune profundă. PIB scade cu 7%, iar șomajul crește la circa 8% din populația activă, numărul salariaților diminuându-se într-un singur an cu aproximativ 300.000. Criza a continuat și în 2010, când, între altele, guvernul a procedat la reducerea cu 25% a salariilor din sectorul bugetar.
Vorbind despre însemnătatea aderării la UE, trebuie menționat și faptul că, în ciuda șocurilor generate de criză, procesul de convergență a economiei românești cu economiile celorlalte state membre ale UE a continuat. La aceasta au contribuit – alături de investițiile străine directe (ISD) – și fondurile nerambursabile acordate de UE, în sumă netă de 29 miliarde euro, fie sub formă de cofinanțare a unor proiecte importante, fie ca subvenții pentru agricultori.
Primele semne privitoare la ieșirea efectivă din criză se observă abia în 2013, când PIB crește cu circa 3,7%, iar numărul salariaților – cu aproximativ 100.000.
8.3. Tabloul general actual al economiei românești
În ultimul sfert de secol, România a pierdut aproape 3,6 milioane de locuitori, circa 2 milioane de salariați și 1,6 milioane de firme. În schimb, a câștigat în eficiență economică: PIB a crescut de 11 ori, iar salariile – de 8 ori[52].
În anul 2017 creșterea economică, de 7%, s-a situat la cel mai înalt nivel de după ultima criză financiară mondială. Astfel, în termeni valorici PIB s-a cifrat la 856 miliarde lei (187,5 miliarde euro), ceea ce plasează economia României pe poziția a 16-a în UE, cu perspective de a le depăși în următorii ani pe cele ale Cehiei și Portugaliei. În ciuda acestei evoluții pozitive, PIB/locuitor (de circa 9.500 euro) continuă să se situeze pe penultimul loc în UE (înaintea Bulgariei).
La scară europeană, grație ritmurilor mai înalte de creștere, România se află într-un proces accelerat de recuperare a decalajelor față de celelalte state ale UE, la finele lui 2016 PIB/locuitor atingând circa 60% din media UE. De menționat că singura zonă din România în care acest indicator depășește media UE este București-Ilfov (139%).
Structura PIB – care se aliniază tot mai mult la tendințele prevalente în statele dezvoltate – confirmă și ea evoluțiile pe ansamblu pozitive, precum și funcționalitatea economiei de piață românești. Astfel, în 2017 serviciile au contribuit într-o proporție majoritară (55,8%) la crearea PIB, dintre ele detașându-se comerțul (18,7%). Industria s-a menținut la o cotă ridicată în acest context (24,2%). Contribuția sectorului de construcții a fost de 6%, în timp ce cea a agriculturii s-a situat puțin sub 5%[53].
Pe de altă parte, din analiza rapidă a PIB rezultă și unele elemente mai puțin încurajatoare, care se cer a fi remediate. Este vorba, în principal, de: (i) dependența ridicată a creșterii PIB față de consum; (ii) impactul negativ al exporturilor nete (deficitului comercial extern) asupra creșterii PIB; (iii) nivelul foarte redus al investițiilor publice (doar 3% din PIB)54.
Referitor la 2018, anul centenarului Marii Uniri, dacă pe plan internațional nu intervine nimic grav, iar pe plan intern atmosfera socio-politică se va situa în limitele normalității, acesta ar urma să fie al șaselea an consecutiv în care economia națională înrgistrează creșteri de peste 3%. Evoluția bună a economiei este confirmată de datele privitoare la semestrul I 2018 publicate de Institutul Național de Statistică (INS)[55].
Astfel, în primul semestru al acestui an PIB a crescut cu 4,1% față de aceeași perioadă a anului 2017. Este de menționat, totodată, că creșterea economică în trimestrul II față de trimestrul I, de 1,4%, a fost cea mai înaltă din UE.
Rata anuală a inflației s-a situat în iulie 2018 la 4,3%, în scădere față de 4,7% în iunie. Față de decembrie 2017 creșterea prețurilor de consum a fost de 1,93%. În ceea ce privește consumul, cifra de afaceri în comerțul cu amănuntul (indicator care reflectă cu cea mai mare acuratețe consumul privat) a crescut cu 6,5% în prima jumătate a lui 2018 față de perioada similară din 2017.
În ciuda previziunilor apocaliptice din toamna lui 2017, cursul valutar s-a menținut stabil pe parcursul primelor trei trimestre din 2018, la 4,65-4,66 lei/euro. Comerțul exterior a continuat să crească, jucând un rol esențial în activitatea economică. Fapt mai rar întâlnit la noi, în prima jumătate a anului exporturile au crescut (+10%) mai rapid decât importurile (+9,7%) față de aceeași perioadă a anului precedent. În valoare absolută, exporturile s-au cifrat la 33,9 mld. euro, iar importurile – la 40,2 mld. euro. Investițiile străine în economia românească au crescut și ele (+29%) în același interval, atingând 2,2 mld. euro.
Estimările specialiștilor privind creșterea economică la nivelul întregului an 2018 variază între 3,5% și 4,3%[56].
În concluzie, depășind dificultățile atât obiective, cât și subiective specifice generate de trecerea de la o economie de comandă, planificată central, la una bazată pe mecanismele pieței, și sub presiunea FMI în anii 1990 și UE în anii 2000, autoritățile române au reușit să întreprindă măsurile necesare îndeplinirii cerințelor pentru aderarea la UE, aderare petrecută la 1 ianuarie 2007. Drept urmare, în ultimii ani s-a înregistrat o creștere accelerată în marea majoritate a sectoarelor economice, o reducere a decalajelor față de celelalte state membre, precum și, în consecință, o sporire tangibilă a nivelului de trai al populației.