România și era competiției între marile puteri

Date:

I. Era competiției între marile puteri

Avem nevoie, înainte să discutăm despre România și acest fenomen al competiției între marile puteri, să precizăm niște aspecte legate de marile puteri:
1) Avem puteri tradiționale și puteri emergente
2) Avem puteri care pot fi considerate mari de către România, care este încă un pitic în balanța globală
3) Instrumentele tradiționale de evaluare a puterii – PIB și armată – mai sunt importante doar într-o anumită măsură, noi aspecte fiind mai influente
4) Există puteri care se manifestă competitiv global, dar există și puteri care cooperează cu multiple tipologii de actori și care, pentru unele, putem afirma că se constituie în punți și pivoți pentru noul sistem global de relații de putere.

 1) Puterile tradiționale sunt considerate a fi SUA și Rusia, ortodoxia relațiilor internaționale aducând acum și China pe același plan. Rusia este un caz deosebit – nu are o economie relevantă la nivel global, altfel, Spania și Italia ar fi considerate mari puteri – dar se manifestă ca o mare putere, iar asta ține de cunoașterea și capacitatea folosirii instrumentelor de care dispune pentru a avea un impact semnificativ global. De asemenea, dacă în România și în universul NATO ne-am obișnuit să vorbim de Rusia singură, ar trebui de acum înainte să începem să vorbim despre tandemul Rusia-China, unde China asigură capabilitățile financiare și de soft power, în timp ce Rusia asigură adâncimea (depth of field) și capacitatea de proiecție a puterii. În plus, Rusia are o cunoaștere cu câteva ordine de mărime superioară Chinei când vine vorba de experiență de luptă și de planificare-implementare de activități militare și de securitate – pe care nu le oferă Chinei (față de care are propriile reticențe, inclusiv demografice legate de Siberia), dar pe care le poate pune la dispoziție la nevoie.

Între puterile emergente avem țări precum India, Singapore, Emiratele Arabe Unite. Pentru scopul poziționării României, ne vom limita doar la aceste exemple. Ar mai fi un caz interesant care merită o discuție: Arabia Saudită, care are potențialul, dar încă nu a dus la final niciuna dintre măsurile strategice anunțate pentru a deveni o putere a secolului XXI. Cele patru țări menționate au caracteristici asemănătoare: au resursele financiare și mobilizarea politică și strategică pentru a atinge niveluri de performanță ce le-ar clasifica drept puteri. Singapore este în stadiul de maturitate – deja a implementat măsuri succesive care i-au adus succes militar, educațional-științific, economic, politic și de strategie. Arabia Saudită abia începe acest parcurs. India, care lucrează mai mult prin intermediul corporațiilor și la nivel descentralizat, are un potențial latent foarte mare; cu un nivel al educației în creștere semnificativă și o populație preponderent tânără, poate candida fără emoții la statutul de „putere nedoritoare” (unwilling power) – nu își dorește statutul de putere, dar ajunge să se achite de acest rol într-un fel sau altul. Emiratele Arabe Unite, cu o populație tânără, din ce în ce mai educată, și cu o participare din ce în ce mai mare a femeilor (putem considera practic o dublare a populației active prin această reformă socială), au implementat deja o serie de măsuri și dovedesc că planificarea lor strategică susține ambițiile de dezvoltare ale țării.

Uniunea Europeană este mare putere, economic vorbind, dar nu are încă un filon identitar puternic ca uniune, raportându-ne încă la ideea de state membre, iar ca putere militară comună încă mai e mult până departe. Foarte multe depind de felul în care Uniunea va trece de provocările anului 2019, iar o direcție cât de cât clară nu vom avea până nu vom vedea compoziția noii Comisii și direcțiile strategice.

2) (Relațional) Este foarte important pentru România să înțeleagă că un dialog cu doar 2-3 dintre marile puteri nu este suficient. Pe de o parte pentru că nu are ce să promită care să aibă o greutate suficientă pentru coloșii globali, și doi, pentru că nu avem un istoric (track record) care să ne descrie drept un pilon de stabilitate (cum de exemplu putem afirma despre Israel – în contextul său, desigur). Astfel, pentru a fi relevantă în rețelele și cluburile globale, România trebuie să acționeze stratificat, cu abordări și strategii specifice fiecărui palier și grup de țări, dar care la final să aibă o coerență și să susțină interesele și demersurile marilor verticale – adică poziția sa în relație cu giganții planetei.

Deși unele state au un avans, acesta nu este definitiv – căci și digitalul și capitalul uman sunt în perpetuă evoluție prin natura lor. De aceea, orice țară care reușește să dezvolte și să utilizeze capacitățile din aceste două domenii intră automat pe radarul și harta țărilor care merită luate în calcul și «ținute aproape».

România a moștenit de la gândirea sovietică (și europeană) o slăbiciune – și anume opțiunea alegerii cu aparentă permanență. Nu de puține ori am văzut în istorie că țările care s-au considerat superioare cultural și/sau economic nu au investit cu adevărat în crearea de relații bilaterale sau multilaterale cu țări (aparent) modeste. Or, această lume a alegerilor cu aparentă permanență s-a încheiat. În această era de reconfigurare a rețelelor globale, fiecare nod (țară) câștigat și fiecare rețea în care participi constructiv reprezintă un pas în plus pe care-l facem ca țară către locul unde se iau deciziile. Exemplele cele mai interesante la începutul secolului XXI sunt de fapt două platforme politice – căci despre asta vorbim, relevanța politică – ASEAN și Uniunea Africană. În condițiile în care cele două organizații internaționale reprezintă fiecare în parte undeva la 1 miliard de persoane, dar comparativ cu China, SUA și UE au fost întotdeauna actori economici modești, putem vorbi de o manevrare politică și de o strategie, din partea amândurora, care au făcut ca marile puteri să dorească să se lupte pentru influență politică asupra ansamblului. Alternativa ar fi fost încercarea de dezbinare și relații bilaterale cu fiecare membru în parte – ceea ce se întâmplă din ce în ce mai puțin, statele membre descoperind că există o putere de influență mai mare atunci când își mențin împreună o poziție. UE știe acest sentiment prea bine și de aceea încearcă de exemplu recent să obțină o poziție comună față de Beijing, fără însă a privi China cu ochelari ostili americani.

De aici România poate învăța că primul loc unde trebuie să își câștige legitimitatea și influența este Uniunea Europeană – dar că simpla calitate de membru nu este suficientă pentru asta. Al doilea lucru este că trebuie să participe relevant în multiple formate multilaterale. Aceste două puncte nu sunt concomitente, ci se susțin reciproc – deci trebuie implementate concomitent. Dacă pare evident ceea ce zic, este bine – înseamnă că avem o citire similară a stării lumii, dar totuși diferită de cea a politicii românești de câțiva ani încoace, căci, după evitarea unui șoc economic în perioada 2008-2012, România pare să fi abdicat orice fel de rol și ambiție internațională. Există o discrepanță între discursul oficial și realitatea din teren: spunem de exemplu că suntem lider regional, fără a aloca resurse serioase de influență în regiune. La fel, raportat la Bruxelles și „străinătate” se remarcă mai degrabă un discurs frustrat decât amprenta unei viitoare ambiții dublate de acțiuni inteligente de șarm și influență.

3) (Noi instrumente/criterii) Digitalul și inovația, intangibilul și puterea creierelor, acestea sunt noile măsuri după care, mai degrabă, sunt
considerate puteri țările lumii în această nouă eră. Acestea trebuie să vină pe niște fundamente – de exemplu, mâncare suficientă și sănătoasă pentru populație, un mediu ecologic propice continuării vieții și un minim de adecvare și funcționare socio-economică – vorbim de electricitate și conectare la internet, dar poate și de un pic de căldură și infrastructură de transport. Dincolo de aceste praguri minime, vorbim de o dezvoltare superioară, de confort de viață etc. Dar nu sunt ceea ce face ca o țară să fie o putere.
Revenind la noile criterii, vestea bună este că deși unele state au un avans, acesta nu este definitiv – căci și digitalul și capitalul uman sunt în perpetuă evoluție prin natura lor. De aceea, orice țară care reușește să dezvolte și să utilizeze capacitățile din aceste două domenii intră automat pe radarul și harta țărilor care merită luate în calcul și „ținute aproape”.

4) (Pivoți/poduri) European Gateway, încerca în urmă cu 6-7 ani să se branduiască România, dar o poartă între ce și ce? Și, mai ales, cu ce infrastructură, căci nu mișcăm nici cu Belt and Road, nici cu Three Seas Initiative, nici cu PPP? Foarte rar se mai întâmplă în ziua de astăzi ca o conceptualizare geografică să mai fie relevantă. Acestea sunt relevante când vorbim de operațiuni militare și de gâtuiri economice (chokepoints), cum ar fi Canalul Suez, Hurmuz și diverse strâmtori. Dar la nivel de influență globală și a fi în cărți, dacă nu beneficiezi de Dardanele sau altele pe teritoriul tău, nu ești nimic, dacă nu prezinți aspecte de relevanță specifice noii ere. Dacă o modalitate de relevanță ține de potențialul uman și digital, o alta ține de felul în care te poți face util altora și dacă reușești să câștigi încredere pentru ca alții să apeleze la tine. Este un aspect relevant pentru România, care nu mai are influența din anii 1960-70 în relație cu Iranul, lumea arabă sau Africa, chiar dacă la conferințe ne place din când în când să ne amintim de acest trecut mitologic glorios, când România a marcat puncte în „diplomația ping-pong”. Pentru a cadra un pic lucrurile: ar apela Rusia, China sau SUA la România pentru a negocia JCPOA (tratatul cu Iranul) sau pentru a rezolva un conflict în Marea Galbenă, a Japoniei sau Marea Chinei de Sud? La o scală mai mică – conferința de pace pentru Crimeea ar avea loc la București (sau la Sibiu)? Polonia a încercat un summit pe Iran și nu i-a ieșit, deși acum e mai puternică și mult mai influentă ca România extern. Deci, să lăsăm nostalgiile și să reîncepem să construim.

Exemplu pivot: Japonia (linch pin), ax multilateral între SUA (relație comercială și de securitate specială), UE (cel mai mare FTA – o extensie, practic, a Pieței Unice Europene) și Asia (prin două formate: TPP2 și ASEAN+3). Japonia devine, astfel, unul din cei mai importanți actori globali.


Emiratele Arabe Unite au știut să se facă relevante într-un context regional de securitate, lucrând cu mai multe părți implicate (preponderent cu SUA), pentru a asigura un coridor sigur în zona Golfului Aden și Cornului Africii. Dacă ne uităm la situația lor militară, EAU dețineau echipament militar adecvat proiecției puterii de mai bine de 10 ani. Dar felul în care au pus în operă implicarea lor voluntară pentru securizarea unui context regional a făcut ca miliardele cheltuite pentru acele echipamente să aibă o valoare.

Pentru a lua și un exemplu economic, Singapore găzduiește tribunalul pentru BRI (proiectul economic chinez al Noului Drum al Mătăsii), în condițiile în care nu reprezintă economia cea mai mare dintre Asia, Europa sau Africa și nici nu a avut relațiile cele mai apropiate cu China. În schimb, Singapore are un rol aparte în fluxurile financiare, de inovație și intelectuale globale; un tratat de liber schimb cu UE și o societate disciplinată, ceea ce le-a atras respectul statelor asiatice. Cu alte cuvinte, a oferit și Estului și Vestului ceva și a acționa strategic.

epa04673430 Supporters the Georgia's opposition party 'National Movement' cast shadows on a giant EU flag during a protest rally in Tbilisi, Georgia, 21 March 2015. The Georgian opposition party 'National Movement', of which the former Georgian president Mikheil Saakashvili is the leader, demands resignation of Georgia's government. EPA/ZURAB KURTSIKIDZE

II. Ce avem de evitat

În primul și în primul rând, să nu ne credem mai șmecheri decât suntem. Dacă vorbim de o reputație bazată pe performanțe ce țin de funcționarea statului, România nu este tocmai bine văzută în UE. Avem o mare parte a populației răspândită în jurul lumii (contestă cineva că avem peste 5 milioane de cetățeni români peste granițe? Căci nu vorbim doar de UE sau de emigrația de după 2009; Canada, SUA, Israel) și ar trebui să fim mândri de ei. În condițiile în care nu toți au plecat cu doctorate, foarte puțini ca investitori și mai toți au fost migranți economici, reputația lor agregată este mai bună decât reputația pentru performanțele statului român.

În relația cu puterile lumii – clasice și emergente – trebuie să înțelegem că o abordare inteligentă ține de a înțelege ce bătălii ne asumăm și pe care le amânăm sau le abandonăm ca pierdere de timp. De asemenea, trebuie să avem mare grijă ce promitem și apoi să livrăm. Atât în relația cu SUA, cât și cu China, România trebuie să se ferească de pierderea credibilității. Dacă în relație cu UE, că vrem sau nu, că vor sau nu celelalte state membre, facem parte dintr-un club cu reguli comune, deci procesele și procedurile ne aduc la masa discuțiilor, relațiile cu China și SUA nu sunt guvernate de aceleași norme. În consecință, pentru a avea oportunitatea de a fi invitați iar și iar la masa discuțiilor și pentru a avansa dincolo de politețurile unui parteneriat strategic sau unei frumoase amintiri istorice, trebuie să ne ferim să călcăm pe bec acolo unde îi doare cel mai mult pe cei doi giganți – care au în comun această trăsătură culturală de a ține la ce se promite. Deja în relația cu China de mai bine de 10 ani tot promitem (și solicităm) conlucrare pe niște dosare – energie, autostrăzi. Însă vine acum momentul în care vom avea norme europene privitoare la infrastructura critică – pe energie și telecomunicații fiind impactul cel mai mare. În plus, acum Europa se dotează cu legislație de screening al investițiilor. În consecință, acel tren mare cu China a trecut și e puțin probabil ca prin PPP să vedem miracole în următorii doi ani. Am promis mai mult decât puteam duce și am întârziat din vina noastră. În consecință, în ceea ce privește următorul dosar comun pe care îl va propune România trebuie să ne asigurăm că îl putem livra. Dacă stăm și ne gândim la capacitățile investiționale ale României, vedem că nu ne putem angaja la ceva sigur pe termen mediu-lung, căci chinezii nu lucrează nici pe proiecte mici, nici pe costuri mici. O deschidere ar putea fi în zona de capital uman. Diplomația universitară (științifică) este în plin avânt în China, iar studenții români cu siguranță ar aprecia o astfel de deschidere. Trebuie doar ca cineva să propună ceva susținut.

SUA, partenerul nostru securitar de încredere, este într-o perioadă de transformări. Vă propun să nu abordăm aici temele politice clasice, căci mandatele în SUA sunt de patru ani. În schimb, aspectul critic al transformărilor Americii ține de spiritul național. Demografic vorbind, populația tradițional majoritară, de origine europeană și cu convingeri creștine, a devenit minoritară în 2018. Dacă facem o sumă a zbuciumurilor SUA din ultimii cinci ani și citim printre rânduri, vedem că de fapt schimbarea cea mai importantă prin care trec este identitară. „Melting pot-ul”, amestecătura culturală și etnică descrisă atât de plastic pe la 1910, schimbă acum caracterul nației americane. Și odată cu el și felul în care se văd americanii și locul și rolul lor în lume. Asistăm, practic, la a doua naștere a națiunii americane. Nu știm încă dacă se vor îndrepta mai degrabă către un model canadian sau către unul brazilian – nimeni nu știe, dar cert este că zbaterile de cuget prin care trec afectează și ceea ce ei percep că vor fi interesele și arealul de acțiune viitor al SUA.

România trebuie să se poziționeze anticipativ. Este absolut exclus să ne poziționăm politic (democrați sau republicani), iar probabil că abordarea cea mai bună ar fi una de tip rețele de convingeri – cercuri de oameni cu convingeri și dorințe asemenea. Poziționarea „nevoiașă” (needy) actuală a României, pe termen lung, va obosi America. Ei nu au nevoie de un stat client, ci de o republică parteneră cu procese administrative stabile, pe care să se poată baza în colțul acesta de lume.

Deci întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu ține numai de cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare, ci de ce fel de sinergii putem construi împreună cu SUA. Vorbind de diplomație demografică, merită să ne întrebăm dacă românii din SUA nu vor avea un rol important de jucat în viitor, când politicul și televiziunile americane vor ajunge la dezbaterea identitară și viitorul american. Cum ne vom poziționa, ce valori vom susține și ce rețele internaționale de comunicare vom putea pune la dispoziție Americii prin vectorul populațiilor române prezente în SUA sunt poate întrebări la care trebuie să concepem răspunsuri încă de pe acum. Polonia deja e mult înaintea noastră la acest capitol. De asemenea, nimic nu bate concretul: hai să finalizăm proiectele discutate cu americanii, nu să temporizăm din rațiuni de prea multe energii folosite în lupta politică.

Referitor la competiția globală UE-SUA, ea va depăși actualul stadiu de criză. Dacă destinele lor acum nu mai converg, iar interesele economice par să se ciocnească, ele își vor da seama mai degrabă mai devreme decât mai târziu că scena internațională este foarte singură și rece pentru oricine pleacă singur la drum.

De aceea, în ciuda stării de alertă a liberalilor internaționaliști conform cărora multilateralismul se prăbușește, el în realitate este în creștere – toată lumea începe să conlucreze cu toată lumea; din păcate SUA lui Trump e cea care capitalizează cel mai puțin dintre marile puteri de conlucrare globală, prin poziționările președintelui său, care a și adus America, în ultimul sondaj Gallup, sub China ca respect global. De aceea vedem tandemul Rusia-China, o conlucrare panarabă într-un sens foarte modern, și nu unul fundamentat religios, în Golf și grupuri de țări care încep să dezvolte formate multilaterale pentru a aborda competiția globală.

Din punctul de vedere al securității, UE și SUA vor avea o relație nemărturisită de coabitare și câteodată de cooperare. Dincolo de NATO, cele două entități vor mai avea nevoie una de cealaltă, fiind singurii piloni la nivel global care au o suprapunere aproape totală de valori și amenințări strategice – fapt care îi va forța să rămână prieteni. Însă cooperarea dintre ele nu va fi ceva ce vom vedea la televizor, iar chiar dacă prietenia la nivel politic va fi reconfirmată de către succesorul / succesoarea lui Donald Trump la Casa Albă (ceea ce ne așteptăm cu toții că se va întâmpla, dar e posibil să așteptăm 2024 pentru asta), asta nu înseamnă că de acum înainte UE și SUA nu își vor asuma roluri de competitori globali.

III. Poziționarea României

Felul în care se poziționează România va avea un impact mai mic la nivel internațional când vine vorba de economie, căci România nu este un mic imperiu economic transnațional – cum este Austria, de exemplu. Însă România poate învăța niște lucruri de la Austria, între altele cum să lucreze cu toate părțile interesate și să o facă discret, să fie un actor placă-turnantă pentru diverse tipuri de afaceri. Asta va ajuta României să fie un actor activ în relațiile multilaterale fără a avea nevoie să-și dubleze PIB-ul pentru a fi considerat un actor relevant. Ungaria, de exemplu, cu un PIB ceva peste jumătate din cel al României, poartă discuțiile de o altă manieră decât România (date Banca Mondială PIB 2017 în milioane USD: Ungaria 139, România 211, Austria 416, Olanda 826), concretizată în exporturi mult mai abundente.

Asta înseamnă că România trebuie să-și conceapă o poziționare, strategie, caracter de dezvoltare și gândire economică care să îi priască întâi și întâi ei. Tradus, asta ar suna așa: ce schimbări trebuie să facă România și ce mod de gândire și de acțiune trebuie să adopte astfel încât să nu mai trebuiască să aștepte să vadă dacă un mare constructor auto își stabilește mijloacele de producție la noi sau peste graniță? Vedem cu ușurință că aici mai concură și birocrația, eficiența internă, bunăvoința locală și centrală etc., etc. Idealul este, mai ales ca antreprenor, să lucrezi de o manieră în care să nu fii dependent de toate acestea. Al doilea lucru care reiese de aici este că trebuie să devenim relevanți economic nu numai prin producție (agricolă + industrială) și comerț, ci și prin servicii, patente, digital, finanțe și altele – acestea fiind ramurile cel mai subexploatate, chiar dacă digitalul și serviciile au fost în creștere în oferta noastră de export. După aceea, mai vorbim și de o strategie de investiții, căci o economie nu se construiește doar prin exporturi.

Avantajul național al românilor este ca dimensiunea, reputația și istoria țării noastre ne împing să facem totul pe cinstite și să construim relații și istorii de la zero – ceea ce va separa pleava și îi va lăsa să supraviețuiască în relațiile economice internaționale doar pe cei care vor fi profesioniști și vor ști să onoreze contracte și să respecte culturile locale. Suntem într-un moment în care vechile noastre legături cu Orientul Mijlociu și Africa, de exemplu, încep să intre într-o dimensiune a legendei. Timpurile s-au schimbat – chiar dacă asta nu este foarte vizibil din România, dar da, a trecut atâta apă pe Nil și Congo că mitologiile create de noi în țară au început să țină de acele vremuri de dinainte de istoria modernă. Există multe exemple de locuri în Africa care arată mai bine decât România; exista multe afaceri în Africa care implementează lucruri mai complicate decât media înțelegerii de afaceri din România.

Ce ne lipsește – o școala națională de comerț, o școală de antreprenoriat și o școală de relații internaționale și diplomație. Tradus sună așa – trebuie să știi cum să formulezi contracte, cum să pui problema în context global, să înțelegi ce alte fluxuri și interese mai traversează zona, și la ce altfel de resurse mai poate avea acces aceea persoană cu care stai de vorbă. Doi, un training mai degrabă de dezvoltare personală, de construire a rezilienței personale, a atributelor care te pot face să răzbești, după care un training despre ceea ce înseamnă în ziua de astăzi startup-uri, runde de finanțare, relația cu investitorii ș.a.m.d. Aici avem multe de învățat de la prietenii israelieni. Și trei, să știi cum să deschizi gura în fața unor oameni, să arăți într-un fel, să poți citi metanarative și curente în ceea ce se întâmplă în lume, să știi să vânezi oportunități chiar dacă nu te duce cineva de mână. Românii nu au unde studia așa ceva în țară, iar alte țări au supraviețuit și au devenit adevărate puteri internaționale prin cultura ministerelor de externe, a camerelor de comerț, a creditării bancare, care au conlucrat și au dezvoltat o modalitate de a susține pe cei care au vrut să lucreze internațional. Exemple la îndemână: Olanda, Austria, Israel.

Am trecut în revistă aceste neajunsuri pentru a arată că, până la schimbări culturale și conceptuale în România, trebuie să începem să ne gândim sistemic și în coaliții. Răspunsurile nu vor veni numai de la ai noștri, sau numai de la ai lor. Viitorul vine de la cei care vor putea gândi în coaliții, care vor putea atrage și mobiliza resurse pentru proiecte măcar dintr-un cluster de țări UE (Polonia începe să se preocupe mai serios de Africa în ultima vreme), dacă nu de peste tot ceea ce înseamnă ecosistemul UE. Este și un test, dacă vreți, să demonstrăm când mergem la o discuție, să arătăm că am pus cap la cap resurse, modele, oameni, din mai multe ecosisteme – demonstrăm înțelegerea funcționării sistemului. Exemple extraordinare de startup-uri includ și cazuri când competitori ai lor au investit în ele – dintr-o sumă de considerente. Dar pentru ca așa ceva să se întâmple, pentru a avea competitori care să investească în compania pe care o promovezi, trebuie să demonstrezi o sclipire – și asta ține de design-thinking; nu mai ține de putere industrială sau de accesul la creditare. Ci de câți oameni inovativi ai, ce patente sau modele pot aplica, pentru a oferi un serviciu sau produs ușor adaptabil, care pun problema altfel. Se cumpără modele care nu suferă de moștenirea conceptelor și istoriilor trecute.

Toată lumea este îngrijorată de ceea ce s-ar putea întâmpla în eventualitatea prăbușirii economiei chineze sau a continuării tensiunilor comerciale. De la americani am învățat că trebuie să sperăm la ce e mai bine în timp ce ne pregătim pentru ce e mai rău. Dacă acești doi coloși cad, înseamnă că cineva trebuie să umple vidul creat de ei. Din nou, coalițiile între micile întreprinderi vor fi soluția. Pentru asta, orice antreprenor sau director de companie trebuie să se uite în ecosistemele funcționale – european, din țările Golfului, din India, ASEAN – și să vadă care sunt rețelele la care se poate afilia, unde merită să fie prezent, cum poate gândi în rețea și unde se poate face util.

Certitudinile anterioare s-au transformat în alte certitudini. Anterior știam că există un singur model, unul fix, imuabil, descins din filosofi economici anglo-saxoni, un model circumscris funcționării unor instituții economice, financiare, bancare internaționale, cu origini în hegemonia economică vestică de la finele imperiilor coloniale.

Noua certitudine este fluiditatea, orientarea în teren, abordările agile și asimetrice – și aici nu vorbim de armate și apărare, ci de economie, business și comunicare. Fluiditatea și schimbarea continuă a geometrilor sunt o regulă de aur în lumea din ziua de astăzi. Dacă interesele și obiectivele sunt clar exprimate în indicatori complecși care, la rândul lor, nu sunt cifre fixe ci algoritmi și marje de variabilitate, modul în care se poate ajunge la acei indicatori este la discreția tuturor.

Românii ar trebui să poată naviga mai ușor acest spațiu fluid decât, spre exemplu, partenerii noștri vest-europeni, mai ancorați în sisteme carteziene și o înțelegere teutonică a lumii. Darul (amar) al istoriei românilor face ca nația noastră să fie mai obișnuită să fie flexibilă și să se adapteze la situație și interlocutori decât alții; în schimb, ceea ce ne-a lipsit, în istorie dar și în ultima vreme, a fost expunerea la stimuli diverși. O tendință care amorțește simțurile și sărăcește diversitatea – observabilă în majoritatea economiilor mici din Uniunea Europeană – este obișnuința în care cad adesea actorii economici europeni, lucrând strict sau preponderent cu Uniunea Europeană – adică monocultură, o singură mentalitate, o singură monedă, un singur tip de orientare strategică. Pentru a putea recunoaște diferențele din jurul lumii trebuie să trecem de granițele UE și să vedem cum fac și alții lucrurile, pentru a putea sesiza nevoile și identifica mijloacele.

Legat de nivelul de pregătire și înțelegere, Wess Mitchell spune că instituțiile internaționale au devenit un scop în sine, în loc de un mijloc către obiective. Acest lucru este îndeosebi valabil pentru România. Evoluția României s-a oprit la nivelul aderării la aceste instituții. Or, cei care le-au creat și înțeleg cum funcționează și cum trebuie folosite astfel de instrumente le consideră mijloace către obiective. De aceea România este în continuare străină de aceste instituții, iar impactul său este minimal. În schimb, români individuali, pe persoană fizică sau ca reprezentanți ai unor grupuri de interese, au oportunitatea să intre în aceste instituții și să înceapă să participe la fluxurile internaționale.

De aceea de exemplu președinția noastră a UE va fi un supersucces tehnic dar nu și unul politic: diplomatic și individual stăm bine ca români pregătiți, politic nu există înțelegerea momentului, ci lipsă de apetit pentru imagine și influență, doar deplângem duble standarde și atât la București, nu ne gândim cum să ne ridicăm inteligent.

Cum România nu are nici dimensiunea, nici poziția de a influența lucrurile mult sau de a acoperi toate nevoile cu o comunitate mare, o opțiune care se detașează este aceea de a acționa în huburile cele mai puternice ale lumii – care sunt prezente în toate marile platforme: Japonia, Singapore, Londra. Orice mare putere înțelege că trebuie să lase loc de evoluție și celor din trena lor. Operaționalizarea acestei idei înseamnă că nu ești numai furnizor de componente sau părți de software, sau externalizare, dar și că îți găsești filoane pe care poți intra în alte zone, tari, unde operează și macropartenerul tău.

Cum România participă la mai multe cluburi în ziua de azi, ar trebui în mod normal să acoperim o arie mare în lume. Sunt puține zonele unde România nu are niciun fel de acoperire-acces prin intermediul unui partener mai mare – America Latină fiind principala zonă. (Oportunitatea fiind pe acel vector o abordare antreprenorială prin camere de comerț, coaliții ale unor corporații etc.)

Strategia Tratatelor de Liber Schimb a UE nu înseamnă doar diplomație economică, ci și posibilitatea capacitării acestor relații de către oricare dintre statele membre și actorii din aceste state. Un caz interesant în Europa de Vest este orientarea facultăților spre parteneriate, schimburi academice și studiul limbilor și culturilor zonelor de liber schimb. Pentru multe universități vestice oportunitatea a venit nu din cercetare STEM sau donații, ci din orientarea foarte aplicată către comerțul mondial. Astfel, în Franța am văzut în ultimii 15 ani mai mult de o dublare a universităților cu orientare comercială, care s-au internaționalizat și s-au deschis către noi abordări tocmai pentru a profita de valul de internaționalizare comercială decis la Bruxelles. Comparativ, în România nu există nicio școală comercială și de afaceri (nu în sensul vestic) deși se fac progrese la ASE și nu numai. În schimb, în fiecare an continuăm să formăm studenți care vorbesc limbi asiatice, fără a avea prezența de spirit de a forma programe integrate între universități, care să contribuie fiecare la educația specializată, pentru a rezulta niște pionieri ai internaționalizării României.

IV. Oportunități

Exemplu. Pentru a lega perspectivele macro de exemple de business din România: sectorul BPO (Business Process Outsourcing) a fost unul dintre cele mai puternice în România prin virtutea legăturilor formate cu corporațiile multinaționale internaționale, nu doar europene. Din intensa activitate de call center prin care au trecut deja mai multe generații de tineri în ultimii 10 ani, a fost format un grup de tineri care nu numai că știe contabilitate sau IT, dar care are o capacitate lingvistică fenomenală, câteodată chiar pe limbi precum olandeza sau suedeza. Aici trebuie aplicată o gândire asimetrică (există și în business, nu doar în dezinformarea online) – dacă francezii, de exemplu, se pot lăuda cu resursa lor umană formată în grande ecoles pentru management și antreprenoriat transnațional, noi am dezvoltat (neintenționat) resursa umana care ajută la implementarea unora dintre strategiile transnaționale ale megacorporațiilor. Cu alte cuvinte, suntem gâtul care mișcă corpul. Dar nu am auzit până acum pe cineva în România să se gândească la faptul că această masă de tineri care vorbesc olandeză, germană, suedeză, italiană, spaniolă și mai recent și limbi central-europene ar putea fi folosită pentru dezvoltarea unei strategii de abordare a țărilor care depind de noi. Să nu ne amăgim – și Bulgaria și alte țări cu statut similar cu al României au beneficiat și ele de activitatea de BPO, însă statutul de „jucător internațional” ți-l capeți atunci când descoperi ce să faci cu astfel de capabilități.

Comparativ, India, cel mai mare teritoriu de BPO din lume, nu a descoperit niciodată cum să folosească asimetric astfel de avantaje competitive, abordarea lor rămânând calată pe adâncirea expertizei financiar-contabile și IT – domeniile lor predilecte, ceea ce înseamnă că deși au fost și sunt un gigant BPO, acest avantaj nu s-a transformat niciodată pentru India într-unul strategic. China, pe de altă parte, a descoperit destul de devreme, în anii ‚90, că externalizarea mijloacelor de producție din vest către est poate fi instrumentalizată pentru avantaje competitive și geopolitice la scală globală. Financiar vorbind, eficiența BPO-ului este mai mare decât producția brută, dar între cele două, China a fost cea care a reușit să transforme externalizarea într-un avantaj strategic.

Ciclurile de deschidere către și respingere a globalizării nu sunt simetrice în cei patru mari actori globali; la aceștia putem adăuga și variabilitatea apetitului pentru globalizare din America Latina, Africa, și Asia de Sud – care în general vorbind sunt deschise către globalizare mai mereu; în schimb apetitul lor pentru a avea de a face cu foștii colonizatori și influențatori geopolitici se schimbă. Teritoriile cu o guvernanță scăzută a globalizării și participării la fluxurile comerciale globale sunt Africa și America Latină – de aceea vedem lupta dintre binomul China-Rusia și Europa în Africa și pătrunderea aproape fără opoziție a Chinei în America Latină – dar față de care recent părem a vedea o reînviere a doctrinei Monroe: America pentru americani.

Oportunitatea pentru România este că noi nu avem un istoric prin care să fim percepuți ca agresori, iar marii competitori globali au nevoie de intermediari, subcontractori și furnizori care să ducă mai departe planurile integrării economice globale. Pentru noi, oportunitatea se găsește atât în Europa, cât și în SUA sau Asia. Să nu uităm că „diplomația ping-pong” a deschiderii treptate între China și SUA a fost parțial negociată de România. La fel și acum am putea funcționa ca intermediari între planurile macro și realitatea din teren – ceea ce ar servi ca o școală extraordinară pentru a ne forma oamenii și stabili noi punți.

Uniunea Africană se apropie de definitivarea unei zone economice unice pe tot continentul african, modelată parțial după piața unică a Europei. Aceasta este o oportunitate extraordinară pe care toți marii actori o așteaptă. România trebuie să-și stabilească un cap de pod într-o națiune prietenă, prin care ulterior să acționeze la nivel continental. Deja ne dăm seama că nu va mai fi necesară păstrarea aceleiași structuri de ambasade și reprezentanțe economice dacă vorbim de o integrare a economiilor superioară ASEAN și doar parțial inferioară celei a UE. Și Africa vorbește de piață unică digitală și pentru ei această piață s-ar putea să se înfăptuiască mai repede decât în Europa. Ca români, putem aștepta, ca majoritatea IMM-urilor europene, să vină camera de comerț sau un contractor mai mare sau un semnal politic că se organizează o delegație pentru schimburi UE-Africa, sau putem avea o abordare mai antreprenorială. Sau putem fi proactivi. Dacă ar fi să ne uităm unde poate România să-și facă un cap de pod, un parteneriat privilegiat în interiorul Uniunii Africane, care ar fi acela?

Japonia-India-UE în Africa: UE dezvoltă o strategie pentru Africa, Japonia are deja una și lucrează la încă una cu India – o colaborare, de fapt. Vorbim pentru toate trei strategiile de mai mult decât cooperare internațională pentru dezvoltare, vorbim de cooperare economică, investiții, infrastructură și comerț – un BRI indo-nipono-european. Cele trei țări au toate în comun faptul că preferă să nu finanțeze singure proiecte, ci să pună în comun finanțarea, planificarea și implementarea proiectelor. Pentru unele e posibil să vedem o organizație sau format înființându-se, astfel încât să existe o umbrelă cu statute și reguli clare. Pentru altele, va fi o cursă a agilității IMM-urilor – contractorii cadru care vor câștiga licitațiile / apelurile la proiecte vor avea nevoie de zeci de subcontractori pentru implementare în Africa. Este o industrie imensă care în Europa și Statele Unite creează rețele pancontinentale. România nu are însă foarte mulți actori prezenți în acest fel de rețele. Ar putea fi un moment bun să începem să ne preocupăm de subiect.

V. Oportunitatea chineză

Aceasta este o întrebare complexă. China nu a acceptat până acum pe nimeni să se ocupe de afacerile proprii desfășurate prin BRI, deși state mai apropiate ca România au încercat să își voluntarieze participarea. În același timp, în Uniunea Europeană tocmai urmează să intre în vigoare (în aprilie) mecanismul de verificare (screening) a investițiilor, ceea ce înseamnă că din ce în ce mai multe operațiuni economice chinezești în Europa vor intra sub lupa autorităților, ceea ce probabil că va atrage reacții din partea Chinei și va genera numeroase întârzieri, mai ales când vine vorba de M&A sau investiții directe.

Un al doilea vector ar fi formatul 16+1, care a fost structurat de China, de fapt, ca un set de relații bilaterale între China și fiecare dintre cele 16 state. Iar cultura regională a Europei de Est și a Balcanilor a favorizat perpetuarea acestui model, căci sunt puține statele care cooperează multilateral din această regiune. România, în schimb, este unul dintre aceste puține state și ar putea fi unul dintre pionierii care să augmenteze această dimensiune multilaterală a cooperării în interiorul formatului 16+1. Există niște sinergii și complementarități care pot exista între planurile macro ale UE, nevoile regiunii (că vorbim de format Intermarium sau B9) și ceea ce a propus China. Planul inițial suna similar cu cel propus în cadrul CAER – China ar fi stabilit împreună cu fiecare stat domenii de specializare, fiecare dintre centrele de excelență urmând ulterior a-și răspândi beneficiile celorlalte. Astfel, României i-a fost alocat portofoliul energiei. Însă probabil din cauza experienței CAER și planificării monospecializării, statele din regiune nu s-au ținut de plan. Iar China investește acum mai mult în BRI decât 16+1. În schimb, cum există apetit în regiune pentru continuarea relației cu China, ar merita încercată orchestrarea unor acțiuni de către actori de aici din regiune, versus așteptarea continuă a orchestrării activităților de către China.

Probabil că cea mai importantă direcție pe care România și China pot colabora sunt de fapt tehnologiile și științele viitorului. România are nevoie să facă un salt înainte exact cum a făcut și China. Ei au reușit mai bine ca noi să-și internaționalizeze universitățile și cercetarea, deci avem ce învăța de la ei. La fel și în ceea ce privește inversarea deșertificării mediului și curățarea unor zone de poluare industrială. China este foarte calată acum pe niște nevoi de bază – agricultură rezistentă la schimbările climatice, virusologie, genetică, medicină robotizată și pentru populația care îmbătrânește, energie regenerabilă, spațiul cosmic și inteligență artificială. Întâmplarea fericită este că România are aceleași nevoi și preocupări. Cu alte cuvinte, interesele strategice privitoare la cercetare și dezvoltare pentru viitorul mediu și lung sunt aliniate între țările noastre. Și aceste linii de colaborare ar trebui să înlocuiască vechiul plan din 16+1, care riscă să rămână blocat o vreme, cel puțin până ne lămurim cu cadrul normativ european.

daniel-chen-546446-unsplash

VI. Pregătiri și joc în Noua Eră

Pregătirea României trebuie să constea în deschiderea de rețele între specialiștii români din țară și din afară, rețele care să nu fie grevate de elemente și considerente politice. Trebuie să ne gândim la aceste rețele ca la o infrastructură critică – țin de siguranța națională. Abordări similare au avut numeroase țări UE, dar și China, India, Israelul și în general toate țările care s-au detașat de restul plutonului după al doilea război mondial.

Doi, schimburile de oameni. Odată cu noul buget multianual european vom avea un plafon considerabil mai înalt pe tot ceea ce înseamnă cercetare-inovație, dar și Erasmus+, care va acoperi încă mai mult schimburile de oameni și călătoriile. Avem nevoie ca nu numai tinerii și conducătorii de proiect, dar toți cei implicați în dezvoltare să se ducă pe afară și să vadă și alte lucruri.

Trei, educația. După eșecurile instituțiilor private de educație din anii 1990-2000, ar fi momentul să încercăm din nou. Dar de data aceasta ar trebui înființate institute de cercetare, educație, bazate pe nevoi reale și pe clustere industriale. Este improbabil că sistemul educațional românesc își va câștiga flexibilitatea de care are nevoie în timp util, în ciuda eforturilor ministerului. Iar chiar și cu acea flexibilizare, România are nevoie de instituții care să poată participa la fluxurile internaționale de formare și schimburi de specialiști. Până vor fi disponibili 6% din PIB pentru educație, finanțarea e mai probabil să vină din proiecte reale de afaceri. În numeroase țări din lume (nu numai în vest) există think tank-uri și firme de consultanță înființate în cadrul universităților. Poate ar trebui să încercăm și noi.

Un element de noutate pe piața românească ar fi folosirea cadrului normativ terț sau supranațional. Foarte rar se întâmplă în România ca românii să se folosească de cadrul normativ din alte părți pentru a-și proteja interesele din țară. Dar o mână de români și-au înființat firme și fundații prin alte țări europene și au venit înapoi pentru a-și desfășura activitatea. Piața Unică a Muncii va intra într-un regim accelerat datorită alegerilor UE din mai 2019, iar actuala Comisie și-a setat ca obiectiv implementarea tuturor punctelor pe care le-a avut pe agendă în ultimii 15 ani privind finalizarea Pieței Unice Europene. În domeniul de securitate am putea vorbi de lawfare; în domeniul civil se cheamă antreprenoriat internațional.

Noua eră de competiție între acești giganți va însemna că ciocanul și nicovala între care vor fi prinși constant vor fi instinctul de închidere și izolare versus forțarea de către mediul global spre democratizarea resurselor și către cooperarea internațională. Schimbările de mediu care sunt abia la început acum vor forța inclusiv SUA și China să conlucreze din ce în ce mai mult cu actori pe care anterior nu i-ar fi lăsat să intervină în controlul direct al afacerilor lor. Astfel, România trebuie să se poziționeze cu idei bune, oameni în rețelele relevante și cunoaștere din teren, care să-i permită să joace flexibil și agil atunci când vom sesiza că giganții încep să aibă (din nou) nevoie de aliați.

Cazul Europei este un pic diferit, căci chiar dacă economic Europa a rămas deschisă internaționalului după al doilea război mondial – inclusiv datorită moștenirii coloniale – totuși va fi pentru prima dată când vor fi la manșa globalizării liberale. Vor fi și nereușite, căci de multe ori oamenii care implementează planurile frumoase o fac cu aroganța necunoașterii sentimentului local, ritmul de deschidere internațională se accelerează, iar mediul devine din ce în ce mai competitiv. Multe dintre state vor fi forțate să aleagă stânga sau dreapta, iar România va fi printre puținii care vor putea rămâne la mijloc (dacă aceasta este, în context, o poziție de invidiat).

Dar pentru a putea concura în acest mediu competitiv, trebuie să avem și cu ce. Avem nevoie de campioni naționali, de la digital la medical, financiar, agricol și, de ce nu, infrastructură-inginerie-utilități. Pentru că ne-a lipsit capitalul pentru a ieși în lume, o mulțime de societăți românești – private și de stat – s-au stins în ultimii 30 de ani. Însă odată cu competiția globală vom vedea și democratizarea capitalului – pe partea de împrumuturi, dar și investițiile. Acestea sunt aspecte de care trebuie să ne folosim, acum când, prin natura însăși a tensiunilor dintre giganți, mulți caută să lucreze cu cei care urmează o a treia cale, echidistantă între cei mândri.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Locuri de muncă vacante

Agenții economici din județul Ilfov anunță 2720 de locuri...

Finanțare de 19 milioane euro pentru Mitiska REIM cu asistență asigurată de PeliPartners

PeliPartners anunță că, printr-o echipă coordonată de Carmen Peli,...