Influențe puse pe cântar: Cât de românesc poate fi modelul economic românesc?

Date:

Urmăresc cu mare atenție și interes discuțiile inițiate de către ASPES și România Durabilă pe tema modelului economic românesc. S-a creat un cadru favorabil dezvoltării teoriei economice naționale atât de necesare într-un moment ca acesta când se cere cu necesitate clarificarea orizonturilor de creștere și modernizare a economiei și societății românești în perioada greu previzibilă a viitoarelor decenii.


În cele ce urmează voi prezenta punctul meu de vedere în legătură cu stadiul la care au ajuns discuțiile. Consider că au fost abordate o multitudine de teme, din diferite unghiuri și poziții care deja au creionat imaginea unei posibile structuri moderne a economiei noastre capabile să asigure nu numai un grad mai înalt de valorificare a resurselor în contextul pieței europene și internaționale concurențiale, dar și garanția unui important salt al calității vieții cetățenilor români.

Părerea mea este că ar trebui totuși să luăm în calcul și efectul unui factor negativ care, paradoxal, este efectul unuia dintre cei mai pozitivi factori pe care i-a cunoscut dezvoltarea românească după cel de al doilea război mondial.

Acest factor pozitiv este aderarea la Uniunea Europeană. Factorul negativ asupra modelului economic românesc pe care îl generează aderarea noastră la UE este real și obiectiv și constă în contradicția structurală dintre tipul special de model economic integrator al UE și tipul special de model economic de factură națională al țărilor membre.

Reiau această problemă deși am mai prezentat-o succint într-un număr anterior al revistei.
Este o abordare care pleacă de la modelul de funcționare al oricărui tip de organism integrat, fie el de natură zonală, continentală sau mondială.
Modelul de dezvoltare și creștere economică al Uniunii Europene este considerat a fi un succes absolut al politicilor economice și sociale practicate în perioada postbelică, însă acest model are o particularitate, aceea că este un model de tip integrator.

Este un model de factură win-win fără însă a putea asigura egalitatea dintre win și win. Toți câștigă dar în proporții diferite. Important este că nimeni nu pierde.
Este evident că, în baza Tratatului de la Roma, Uniunea Europeană funcționează pe principiile unui model economic integrator având ca suport politic conceptul de extindere, evidențiat prin repetatele valuri de aderare, având ca apogeu perioada 2005-2007 prin includerea celor mai importante țări foste comuniste.

Modelul economic integrator funcționează, la rândul său, printr-un mecanism ce l-aș putea numi „de echilibrare prin dezechilibre”, adică un sistem de compensare a gradului de valorificare a capitalului prin diferențele de condiții de valorificare de la o entitate economică la alta, în cazul de față de la o țară membră la alta.

Rezultă, cu alte cuvinte, că în mod esențial și obiectiv Uniunea Europeană funcționează doar prin menținerea unor decalaje economice între țările membre. Uniformizarea sau omogenizarea nivelurilor de dezvoltare ar face imposibilă valorificarea capitalului nucleului greu al Uniunii la un nivel competițional necesar contrabalansării concurenței altor actori economici globali, ca SUA sau BRICS.

UE (prin interesele nucleului ei de forță) are nevoie funcțională de țări membre cu un nivel de dezvoltare inferior sau cu puțin peste media europeană.
Conceptul politic, dezvoltat prin contribuția părinților fondatori (în special Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Robert Schuman, Jean Monnet, Pierre Werner), aducea în prim-plan ideea omogenizării sau a uniformizării condițiilor de mediu economic și social din toate țările membre așa încât după cum afirma Jean Monnet: „Orice cetățean european din orice țară membră ar fi el trebuie să trăiască la fel de bine ca în țara sa în oricare altă țară membră a Uniunii” (10 /III/1951).

Politica de ridicare a nivelului de dezvoltare a fiecărei țări membre până la un stadiu la care decalajele sau inegalitățile să fie aplatizate pe un palier mediu în scopul eliminării diferențelor majore de venituri și consum a caracterizat profund spațiul comunitar și a generat programul fondurilor europene care au contribuit substanțial la creșterea economică și modernizarea unor țări membre cu mari decalaje și întârzieri, dar această politică a funcționat până în jurul anilor 1995-2000 în prelungirea boomului economic din perioada „Trente Glorieuses” (1945-1975).

La sfârșitul acestei perioade se manifestă în funcționarea mecanismului spațiului integrat european schimbări importante generate, în principal, de trei factori: incapacitatea susținerii costurilor prea înalte ale modelului social; preluarea de către multinaționale a rolului statului în relațiile economice internaționale; concurența practicată pe piața globală a economiilor emergente.

Perioada 2000-2010 s-a caracterizat prin inversarea trendurilor înregistrate în decada anterioară, astfel că unele obiective au părut după 10 ani ca fiind extrem de greu de realizat de către Uniunea Europeană.
Criza economică și financiară internațională, criza grecească și a euro au adus elemente suplimentare de presiune pe dezvoltare și, mai ales pe capacitatea de competitivitate europeană față de SUA și țările BRICS. Elementul,poate cel mai edificator al dificultăților „mecanismului economic” european îl reprezintă incapacitatea de a spori productivitatea globală ca urmare a progreselor importante ale tehnicii informatice. În timp ce țări ca India, China și SUA au înregistrat un raport pozitiv de creștere a productivității ca urmare a progresului tehnic, Europa nu a reușit acest lucru.

Trebuie subliniat faptul că această stare, înțeleasă ca o pierdere de potență a mediului economic de a valorifica superior utilizarea factorilor de producție, nu înseamnă neapărat stagnare sau recesiune, ci doar decalaj în valorificarea factorilor de producție față de principalii competitori globali. Este expresia unui trend istoric de rămânere în urma altor competitori din punctul de vedere al dinamicii și creșterii economiei.

Obținerea unei capacități sporite de valorificare a factorilor de producție pe spațiul economic al țărilor dezvoltate ale UE nu este posibilă pe termen mediu (3-5 ani) și problematică pe termen lung din cauza lipsei de reforme structurale la nivelul industriei acestor țări, a creșterii gradului de disfuncționalitate a modelului social, a instabilității zonei euro dar și a unor factori conjuncturali cum ar fi Brexitul și valul migrator. Efectele dramatice pentru viitorul UE datorate acestei imposibilități se vor reflecta în pierderi de competitivitate cu consecințe nu numai economice dar și politice din punctul de vedere al rolului principal pe care UE speră să îl mai aibă pe plan geopolitic.

Soluția prefigurată încă de câțiva ani dar evidentă mai ales după Brexit este cea a schimbării radicale a modului de funcționare a mecanismului integrator.
Se renunță la schema dezvoltării prin omogenizare și uniformizare în favoarea schemei de dezvoltare prin diferențiere și decalare. Este o nouă și mai elaborată variantă a teoriei unei Europe cu două viteze sau cu geometrie variabilă.

Integrarea, ca proces de dezvoltare globală prin apropierea nivelurilor de dezvoltare ale fiecăreia din țările membre, se transformă în proces de dezvoltare prin diferențierea nivelurilor naționale de dezvoltare. Scopul este acela al valorificării mai intense a capitalului investit în zonele cu un nivel inferior de dezvoltare ca urmare a costului mai mic al forței de muncă. Subliniez faptul că o astfel de schimbare a paradigmei de funcționare nu înseamnă condamnarea unor țări la blocarea dezvoltării.

Toate zonele vor putea progresa, dar în ritmuri și proporții diferite. Ceea ce se vrea nu este menținerea în stare de sărăcie a unora, ci menținerea acestora într-o permanentă stare de decalaj față de alții.
Statistica arată în acest sens că, în condițiile în care toate țările membre au avut în ultimii douăzeci de ani creșteri importante și ridicări ale standardelor de viață (nu luăm în calcul cazuri speciale ca cel al Greciei 2007-2010), decalajele dintre ele s-au menținut sau chiar s-au accentuat atât față de media europeană, cât, mai ales, față de nivelul țărilor din nucleul dur vest-european.

Chiar dacă nu ar suna politically correct și ar deranja anumite cancelarii străine, trebuie spus că „principiul acordării de drepturi depline fiecărui stat membru al UE” nu este întotdeauna și pe deplin respectat, politica dublului standard fiind din ce în ce mai evidentă la nivelul instituțiilor europene aflate sub presiunea intereselor celor câteva țări ale nucleului dur al Uniunii. În cele mai multe cazuri originea acestor interese se identifică în politica marilor companii multinaționale.

Așa după cum am mai afirmat într-o publicare anterioară, am convingerea că indiferent de noua culoare a Parlamentului European principiul de funcționare a modelului integrator european nu se va schimba. Se va acționa în continuare pentru menținerea decalajelor, ceea ce înseamnă și menținerea principiilor de dezvoltare cu două sau mai multe viteze, vor continua politicile dublului standard și exercitarea de presiuni politice asupra țărilor mai puțin dezvoltate pentru obținerea de avantaje în exploatarea resurselor și obținerea de contracte importante pentru marile companii străine și multinaționale.

Ce efect are această stare asupra unui eventual model de dezvoltare românesc?
Efectul este consecința inevitabilității subordonării structurii și orientării modelului românesc structurii și orientării modelului european, ceea ce în termeni concreți înseamnă impunerea modelului național a unei limite de extindere până la nivelul la care dezvoltarea națională nu va putea elimina decalajul față de un anumit nivel reprezentat de dezvoltarea grupului de țări al nucleului de forță.

Evident, modelul românesc va asigura dezvoltarea și modernizarea, dar nu va avea libertatea depășirii unor standarde impuse de mecanismul actual al modelului european, care se echilibrează prin dezechilibre.
Oricât am elabora și optimiza elementele modelului nostru, el va fi permanent afectat de „influențele mediului integrat în care ne aflăm”. Iată doar câteva exemple care atestă aceste „influențe”:
Nevoia de finanțare a unor domenii, ramuri sau structuri considerate elemente sau obiective esențiale în modelul românesc este strict restricționată de către Uniunea Europeană, care se opune pătrunderii în România a capitalului extracomunitar, în primul rând cel chinezesc. Restricția este doar pentru România, utilizarea capitalului chinezesc fiind posibilă, fără nicio limită, pentru țările nucleului dur. Investițiile de capital chinezesc în Germania, Franța și Italia se situau în 2018 la cca 800 miliarde dolari, accentuând decalajul investițional dintre economia românească și cea din vestul Occidentului.

Deși în perioada 2017-2018 țările membre UE din vestul Europei au practicat o politică de ridicare a valorii salariale, mai ales la categoriile de personal industrial, în principal prin pârghii fiscale (vezi dezbaterile occidentale pe problematica quantitative easing și a „salaire minimum de croissance”), politica de mărire a salariului minim în România a fost dur criticată, existând chiar riscul unui infringement pe deficit bugetar. Evident, scopul este păstrarea unui nivel al costului muncii în România inferior mediei nucleului dur, decalaj ce favorizează prin delocalizare și prețuri de transfer valorificarea mai bună a capitalului pe piața românească.

Impunerea și pentru România a regulilor Tratatului Fiscal European (2012), deși nu este în zona euro (subliniez „aportul” condamnabil al fostului președinte Traian Băsescu la impunerea României TFE), a însemnat obligativitatea unui deficit structural de 3%. Este evident că un astfel de deficit în condițiile unei economii slab dezvoltate față de normele europene restrânge dramatic potențialul investițional, perpetuând decalajele față de țările occidentale, mai ales în condițiile în care cele mai multe dintre ele nici nu au respectat cei 3% ai deficitului.

Se mai pot da și alte exemple incluse în categoria dublului standard, dar nu se poate să nu fie măcar menționate încă două politici importante europene ce pot adânci în viitor și mai mult decalajele. Prima este politica introducerii unor criterii neeconomice în acordarea fondurilor europene.

Astfel, criteriul existenței statului de drept în acordarea fondurilor este un obstacol important în accesarea acestora de către țările membre mai puțin dezvoltate. A doua este noua formă de acordare a subvențiilor în agricultură care dezavantajează ab initio țările cu o structură a exploatațiilor agricole asemănătoare celei românești.

Fiind circumscrisă prin aderare într-o structură reglementată prin reguli și mecanisme de integrare, economia românească nu poate să evite efectele cadrului integrator în care se află. Sunt efecte indiscutabil benefice ce asigură creșterea și modernizarea economică, dar impun și limite în sensul raportării la păstrarea unor decalaje necesare funcționării pe ansamblu a pieței comunitare în actualele condiții geoeconomice și
geopolitice.

Într-o atare situație nu putem aștepta de la un model economic românesc, chiar impecabil conceput, mai mult decât garanția unei creșteri sustenabile cu beneficii reale pentru starea și progresul populației. Nu ne putem însă aștepta la o reducere importantă a decalajelor față de principalele țări occidentale ale UE. Riscăm chiar o adâncire a acestor decalaje inclusiv dacă progresele noastre vor fi remarcabile.

Consider că problema decalajelor reprezintă un element de strategie economică pe care nu trebuie să-l neglijăm. Persistența lor în viitorii 20-25 de ani ne poate aduce mari neajunsuri, mai ales în accentuarea procesului de depopulare a țării.

Cred că este timpul să abordăm problema modelului economic românesc și într-un plan mai extins cu o posibilă inspirație din experiența poloneză, care a reușit să diminueze influențele modelului integrator european prin introducerea unor „variabile extracomunitare”. Evident, este necesară și o reevaluare a poziției noastre la Bruxelles în sensul tranziției de la obedienta poziție pasivă față de politicile europene la o poziție activă de contribuitori la crearea și aplicarea acestor politici.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

ENGIE a finalizat procesul de achiziție a unui parc eolian cu o capacitate de 80 MW în județul Constanța

ENGIE Romania a finalizat procesul de achiziție a unui...

Un nou capitol al cooperării România-Kazahstan

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București...