Anul acesta Forumul Economic Mondial de la Davos a adus în discuție principala – cred eu – provocare pe care o are omenirea aruncată de ea însăși în vâltoarea celei de-a patra revoluții industriale. Și anume: cum oare vor ști și reuși oamenii să construiască „o nouă arhitectură” în era acestei a patra revoluții industriale, arhitectură care să conducă lumea în „globalizarea 4.0” și care să poată contracara dezvoltarea mai multor situații politice „neconvenționale” în câteva dintre cele mai dezvoltate țări, dar și în economii în curs de dezvoltare.
Forumul de la Davos – ajuns să fie considerat el însuși un simbol al globalizării – pune în spațiul public o idee importantă: aceea că liderii lumii pot și trebuie să se asigure că „globalizarea 4.0” nu va lăsa pe nimeni în urmă. Dacă globalizarea nu se va face cu mai multă siguranță în mod egal pentru toată lumea, „nu va supraviețui, dar nici nu va merita să supraviețuiască”. Pilonul de sprijin al încrederii în societate este sentimentul că viața merge spre mai bine, nu spre mai rău. Dar în prea multe economii se manifestă din ce în ce mai acut frustrarea că oportunitățile oferite generației tinere mai curând dispar decât se dezvoltă. Deopotrivă în economiile avansate cât și în cele emergente trebuie construit un nou contract social care să restaureze sensul unui scop comun al întregii societăți umane, precum și securitatea economică de bază pentru fiecare dintre cetățenii ei. Oameni se întreabă cum anume ne putem asigura că noile tehnologii mai curând vor ajuta umanitatea să înflorească și să se dezvolte economic, în loc să sădească și să crească divizare, frustrare și nemulțumire.
Din ce în ce mai mulți lideri politici seamănă vânt din ce în ce mai des. La Londra, promotorii Brexitului au aruncat sămânța discordiei și astăzi nu sunt siguri deloc că au ce să mai culeagă. La Paris, președintele Macron și-a jucat fără de succes ultimele sale atuuri semănând la rândul său vânt: „dezbaterea națională” nu a avut loc, amenințările guvernului și intervențiile în forță nu au avut efect, protestele „vestelor galbene” ne arată o Franță mai dezbinată ca oricând. Cu fiecare zi ce trece, Germania trăiește sfârșitul unei epoci: retragerea treptată a Angelei Merkel se suprapune peste o schimbare de paradigmă în modelul economic și politic occidental, în care echilibrul, consensul și moderația fac locul curentului naționalist-populist, protecționist, unilateralității. La Roma și la Varșovia, lideri politici anunță cu emfază o posibilă alianță eurosceptică, dar și o „nouă primăvară europeană”. De la Budapesta, Orban privește cu mult mai mult interes spre Kremlinul lui Vladimir Putin decât spre echipa lui Jean-Claude Juncker din clădirea Berlaymont din Bruxelles. Iar oamenii trăiesc astăzi sentimentul că au fost lăsați la periferie și se simt „excluși din sistem”. Cei care exploatează perfect această frustrare sunt politicienii care au îmbrățișat populismul, sunt naționaliștii și protecționiștii. Direct vizate de atacul acestora sunt corporațiile multinaționale care trag totuși după sine un uriaș siaj de liliputane firme antreprenoriale.
Lumea a devenit mai volatilă ca niciodată, iar provocările cărora trebuie să le facem față se înmulțesc pe zi ce trece. Lumea Veche – astăzi îi spunem Uniunea Europeană – nu mai poate fi sigură că angajamentele asumate ieri vor mai fi respectate mâine. Evoluţia PIB-ului în Europa a ajuns la un vârf la finalul anului trecut, iar în prezent decelerează. În plus, negocierile pentru bugetul Uniunii Europene pentru următorul exercițiu bugetar vor conduce, probabil, la alocări mai scăzute de fonduri structurale pentru ţări precum România, Ungaria sau Polonia. Iar decizia Regatului Unit de a părăsi UE – indiferent dacă și cum se va face divorțul – are deja un impact profund asupra ordinii europene a secolului al XXI-lea, iar dezordinea este mai curând termenul potrivit atât în desfășurarea Brexitului, cât și în viața de după Brexit. Potrivit ministrului german de externe din cabinetul Schroeder (1998-2005), Joschka Fischer, „dacă restul continentului va urma exemplul britanic, optând pentru secolul al XIX-lea în defavoarea secolului al XXI-lea, UE s-ar dezintegra”. Fiecare țară va fi forțată să se întoarcă într-un sistem greoi de state suverane care se luptă pentru supremație și verificându-și una alteia constant ambițiile. Țările europene s-ar lipsi de orice putere reală și, astfel, „ar fi retrase pentru totdeauna de pe scena mondială. Europenii nu și-ar mai determina propriul viitor; soarta lor ar fi decisă în altă parte”. Nu întâmplător șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, atrăgea recent atenția opiniei publice asupra faptului că Uniunea Europeană „este gardianul păcii”. Juncker îndeamnă concetățenii să respingă „naționalismul găunos care proiectează ură față de ceilalți”.
Predicții pesimiste arată că Europa – cel mai mare importator de energie al lumii dar și cel mai mare consumator de produse importate din economii NON-europene –, sfâșiată între transatlantism și eurasianism, ar deveni pradă ușoară pentru marile puteri neeuropene din secolul al XXI-lea. China are ca obiectiv major să devină numărul 1 mondial. SUA nu au de gând să cedeze poziția și se consolidează între granițe dar și în afara lor. Europa ar putea deveni chiar o arenă în care s-ar tranșa această luptă.
Și Donald Trump seamănă des vânt: se luptă cu China, se luptă cu Uniunea Europeană, se luptă cu Canada și cu Mexic, se ceartă cu Congresul și bate cu bățul în toate gardurile în spatele cărora vede câini gata să latre. Evident că pentru Trump „toți ceilalți” sunt de vină. Acasă, vinovații sunt democrații care dețin majoritatea în Camera Reprezentanților și „care opun rezistență”. Trump amenință că ridică ziduri într-o parte, că demolează înțelegeri în altă parte, că retrage armate sau că instituie stare de urgență. Dar nici eventuala starea de urgență de acasă și nicio altă măsură extremă nu pot să repare relele aduse americanilor și aliaților lor de politica bazată pe „rasism, misoginie și incitare naționalistă” a lui Trump, care – scrie chiar în numărul de față, laureat Nobel pentru economie – „a dezlănțuit forțe negre și violente care au început deja să scape de sub control”. Deficitul SUA de 1 trilion
de dolari este cel mai mare care s-a înregistrat vreodată în orice țară, pe creștere economică, pe timp de pace, într-un singur an. Investițiile majore generatoare de locuri de muncă și de venituri consistente au rămas doar promisiuni electorale. Marele capital s-a îmbătat cu apă rece odată cu relaxarea fiscală care a produs acest deficit și care – spun analiștii economici – va crește într-un final costul capitalului după taxare. Corporațiile americane, instituțiile financiare și bursa sunt toate stăpânite de neîncredere și de prea multe incertitudini; amintirea crizei din 2008 este vie, iar rana adâncă provocată atunci este încă nevindecată. Deși intitulată „America First”, politica lui Trump nu a întărit unitatea americanilor, ci a semănat neîncrederea și a sporit discordia.
Când cetățenii nu mai au încredere unii în alții și nici în aparatul statului, societatea nu mai funcționează și haosul se face stăpân. Dar „Trump înflorește pe timp de haos”, spune același Stiglitz. Se apropie totuși ziua decontului politic, iar anul acesta economia SUA va arăta câtă furtună culege Donald Trump.
În România – ca și în întreaga lume – am trecut în ultimii zece ani de la Marea Recesiune la Marea Perturbare. Falimentul Lehman Brothers aducea în atenția lumii instituțiile financiare, chestionând mai ales corectitudinea mecanismelor care asigurau profitabilitatea acestora. Populismul și naționalismul seamănă vânt, găsind în sistemul multinațional corporatist cauzele mai tuturor neajunsurilor economiilor naționale. Zece ani mai târziu, asistăm la o și mai acută polarizare a societății, iar sistemul corporatist global este primul care rămâne țintit la zid în „Marea Perturbare”, un proces care nu va fi deloc „doar o furtună trecătoare”. Potrivit lui Mark Cliffe, economistul-șef al Grupului ING, companiile trebuie „să se închipuie pe ele însele ca exploratori polari, a căror prioritate principală este de a evita moartea prin îngheț”. Pentru a supraviețui Marii Perturbări și erei știrilor false și a propagării acestora prin social-media, mediul corporatist are de administrat mai ales propria reputație în confruntarea cu politicile cu iz naționalist-populist. Dar are de administrat corect și interacțiunea cu „Marele Consumator”, adică acel întreg public frustrat și cu sentimentul că a fost „lăsat în urmă”, jignit de opulența profiturilor corporatiste și înșelat de discursul mieros naționalist-populist.
„Marele Consumator” este deja asmuțit împotriva marilor companii, a băncilor, a multinaționalelor, a instituțiilor financiare străine, ba chiar și împotriva ordinii publice. Guvernele populiste aduc politici de redistribuire a veniturilor, dar cară în cârcă deficite bugetare nesustenabile și promisiuni electorale greu de onorat. Din ce în ce mai des guvernul – scuzându-se că „vrea binele cetățeanului” – lovește în economia privată prin măsuri protecţioniste, prin reguli discriminatorii și prin controlul capitalului, care încalcă flagrant principiile economiei de piață liberă. În România și în întreaga lume, piața liberă este amenințată, în 2019, de Marea Perturbare. Guvernele populiste seamănă vânt și culeg furtună.
