La aproape trei sferturi de secol după destrămarea sistemelor coloniale europene și la peste trei decenii de la dezmembrarea URSS, problemele stabilizării ordinii internaționale devin din ce în ce mai acute. Ele apar la vârf, în relațiile dintre superputeri, într-o lume care a trecut de la bipolaritatea nucleară la o multipolaritate precară. Ele se manifestă însă și la periferie, în multiplele tensiuni la nivelul statelor denumite impropriu după aprecierea politologilor „state eșuate” sau „state fragile”. Iar prin aceasta se creează un risc al destabilizării generale care are ca punct inițial zonele instabile, dezechilibrate, slab controlate.
Arhitectura relațiilor internaționale, în ciuda transformării modelului westfalian, rămâne centrată pe statul independent și suveran. Numărul statelor suverane din lume a crescut de la 85 în 1950 la aproximativ 200 după anul 2000. Din păcate însă, numeroase state nu au capacitatea să ofere mai mult decât o fațadă pe scena internațională, întrucât nu își pot exercita pe deplin – sau deloc, precum Somalia – prerogativele interne. Decolonizarea a fost însoțită în secolul al XX-lea de o dezintegrare a multora dintre teritoriile foste coloniale. Africa Subsahariană înregistrează un cortegiu lung de lovituri de stat și războaie civile. Dar procesul de destabilizare a avut loc și pe alte continente, în Asia și Pacific, chiar și în Europa. Doar cele două Americi, a căror decolonizare este mai veche, au evitat acest tip de tulburări, în ciuda slăbiciunilor endemice ale unora dintre statele sale din zona mijlocie.
Conceptul de stat „eșuat” este complex și mai discutabil, iar apariția sa recentă este consecutivă prăbușirii regimurilor autoritare în contextul valului de liberalizare globală din anii 1990. Pentru antropologul și politologul francez François Gaulme conceptul de stat „falit” nu se referă doar la un „faliment” financiar, ci la un „eșec” masiv al statului, similar pentru unii cu colapsul.
Reflecțiile asupra relațiilor internaționale în contextul de răsturnare a ordinii mondiale au produs la început unele interpretări euforice de tipul „sfârșit al istoriei”; dar, în scurt timp, Somalia, pe care comunitatea internațională și în primul rând Statele Unite nu au reușit să o pacifice și să o restabilească prin operațiunea Restore Hope, a arătat caracterul nesigur și violent al eforturilor de normalizare, care s-a dovedit a fi o sarcină dificilă, sângeroasă și pe termen lung. Sub administrația Clinton, o echipă guvernamentală a emis o viziune negativă asupra anumitor state descrise ca „state necinstite”. O expresie bazată mai degrabă pe comportamentul considerat brutal, agresiv sau contrar intereselor Occidentului al anumitor regimuri, decât pe slăbiciunea lor internă.
O viziune similară s-a dezvoltat în presă și public, în universități și grupuri de reflecție, asupra provocărilor puse de statele eșuate. „Stat eșuat” însemnând o societate în care nimic nu funcționează corect în serviciile publice și în care viața de zi cu zi se transformă în supraviețuire. În 1993, diplomații americani Gerald B. Helman și Steven R. Ratner evocau în acest sens state ca Haiti, fosta Iugoslavie, Somalia, Sudan, Liberia și Cambodgia, ca „exemple ale unui fenomen nou, statul național eșuat, total incapabil să se mențină ca membru al comunității internaționale”.
Francis Fukuyama susținea că, în viziunea liberală, construcția statului, mai concret „crearea de noi instituții guvernamentale și consolidarea celor existente a fost o sarcină primordială la începutul secolului XXI pentru întreaga comunitate internațională, din cauza problemelor grave cauzate de statele slabe sau eșuate, de la sărăcie la HIV-SIDA, trafic de droguri și terorism”. Iar Noam Chomsky avea să numească chiar Statele Unite „un stat eșuat” (din cauza deficitului democratic) și „un stat necinstit” (din cauza excesului de securitate), în contextul campaniei de presa împotriva „războiului împotriva terorii” declanșat de președintele G.W. Bush.
„A devenit o practică obișnuită să se susțină că cele mai grave pericole pentru securitatea Statelor Unite și a lumii nu mai sunt amenințările militare ale marilor puteri rivale, ci mai degrabă amenințările transfrontaliere care emană de la cei mai prost guvernați din lume, din punct de vedere economic, țări stagnante și asaltate de conflicte”, remarcau autorii unui studio al prestigiosului Council for Foreign Relations. Pentru funcționarii publici, mass-media, cadrele universitare, statele slabe și în declin generează sau permit o gamă largă de pericole: terorismul transnațional, proliferarea armelor, crima organizată, dezastrele umanitare, conflictele regionale, migrația în masă, pandemiile, problemele de mediu, degradarea și nesiguranța energetică.
Politologi reputați precum Francis Fukuyama susțin că „de la sfârșitul Războiului Rece, statele slabe și în declin au devenit, fără îndoială, cea mai importantă problemă pentru ordinea internațională”. Idee împărtășită și de oficialități de prim rang de la Washington. Hillary Clinton vorbea despre „haosul care provine din statele eșuate”, care servesc drept „teren de reproducere nu numai pentru cele mai grave abuzuri împotriva ființelor umane”. Prin indiferență față de boli și alte calamități teribile, dar și ca invitații către teroriști de a se refugia în haos. Iar secretarul de stat al apărării Robert Gates prezicea: „În următorii 20 de ani, cele mai persistente și potențial periculoase amenințări vor veni mai puțin din statele emergente ambițioase decât de la cele falimentare, care nu pot satisface nevoile de bază – pentru a nu mai vorbi de aspirațiile de bază – ale oamenilor, prin indiferența față de boli și alte calamități teribile, dar sunt și invitații către teroriști să găsească refugiu în mijlocul haosului”.
Concentrarea asupra statelor slabe și în eșec reprezintă o schimbare notabilă în percepția amenințării în Statele Unite, remarca analiza menționată. În anii 1990, unii strategi americani au început să atragă atenția asupra posibilelor consecințe ale unei guvernări slabe în lumea în curs de dezvoltare. Majoritatea politicienilor americani priveau totuși statele cu deficit de suveranitate aproape exclusiv din perspectivă umanitară și fenomenul părea să aibă o importanță strategică redusă. Acest calcul s-a schimbat după 11 septembrie 2001, când Al Qaeda a atacat Statele Unite din Afganistan, una dintre cele mai sărace țări din lume. Cercurile politice americane au convenit atunci că fragilitatea statului este atât un incubator, cât și un vector pentru amenințări transnaționale multiple.
Președintele George W. Bush s-a făcut ecoul acestei noi perspective în strategia de securitate națională din 2002: „America este acum mai puțin amenințată de statele cuceritoare decât de către statele eșuate”. Idee reluată de Richard Haass, directorul planificării politice la Departamentul de Stat, care declara: „Atacurile din 11 septembrie 2001 ne-au amintit că statele slabe pot amenința securitatea noastră la fel de mult ca statele puternice, oferind un teren fertil și refugii sigure pentru criminali, traficanți de droguri și teroriști. O astfel de anarhie în străinătate poate face ravagii acasă. Una dintre sarcinile noastre cele mai urgente este aceea de a împiedica țările care se află astăzi în conflict să devină statele eșuate de mâine”.
În 2003, CIA identifica aproximativ 50 de zone în afara legii din întreaga lume care ar putea fi favorabile activităților ilicite. Administrația Bush și-a susținut campania pentru liberalizarea comerțului regional și ca o modalitate de a preveni falimentul statului și externalitățile sale negative. Aceste tendințe au continuat în administrația Obama. Hillary Clinton, secretarul de stat, a descris statele fragile și disfuncționale ca fiind amenințări tot mai mari la adresa securității globale, prosperității și justiției. În strategia națională de apărare din iunie 2008 se arăta că „neguvernate, zonele subguvernate, slab guvernate și contestate oferă teren fertil acestor grupuri pentru a exploata lacunele în capacitatea de guvernanță a regimurilor locale pentru a submina stabilitatea și securitatea locală”. Secretarul apărării, Robert Gates, sublinia că „ori de câte ori este posibil, strategia Statelor Unite este de a utiliza abordări indirecte, în principal prin consolidarea capacităților guvernelor partenere și a forțelor lor de securitate, pentru a preveni transformarea problemelor persistente în crize care necesită costuri directe și controversate”.
Și alte guverne ale lumii bogate au început să își adapteze politicile și instrumentele de apărare, diplomație și dezvoltare pentru a ajuta la prevenirea eșecului statului. Strategia europeană de securitate identifică „fenomenul alarmant” al falimentului de stat ca fiind una dintre principalele amenințări la adresa Uniunii Europene.
Fondul pentru Pace, o organizație de cercetare independent, publică în fiecare an Indexul Statelor Fragile (FSI), un „clasament anual al statelor lumii bazat pe diferitele presiuni pe care le experimentează și care au un impact asupra gradului lor de fragilitate”.
Cei 12 indicatori utilizați pentru a determina fragilitatea statului vizează următoarele domenii: presiunile demografice, refugiații și persoanele strămutate interne, dezvoltarea economică, aparatul de securitate, serviciile publice, drepturile omului și statul de drept, nemulțumirile colective și fuga populației, sărăcia și declinul economic, legitimitatea statului, elitele comunității și intervenția externă.
În indexul anual Failed States Index, Fund for Peace și revista „Foreign Policy”, indicatorii care alcătuiesc indicele de vulnerabilitate sunt grupați în patru indicatori sociali, doi economici și șase politici.
Indicatori sociali
1. Presiunea demografică, datorată densității mari a populației și/sau accesului dificil la alimente. Se includ aici extinderea zonelor locuite, problemele de frontieră, proprietatea sau ocuparea terenurilor, controlul siturilor religioase sau istorice, probleme de mediu.
2. Mișcări masive ale refugiaților și ale persoanelor strămutate în interiorul țării: dezrădăcinarea forțată a comunităților în urma violenței sau a actelor de represiune, ceea ce determină lipsa de alimente și a apei potabile, competiția pentru teren arabil și tulburările care pot genera dificultăți umanitare și probleme de securitate.
3. Cicluri de violență comunitară: bazate pe nedreptăți recente sau istorice.
4. Emigrarea cronică și susținută: exod de creiere sau de emigrare a disidenților politici sau a reprezentanților clasei de mijloc.
Indicatori economici
5. Inegalități de dezvoltare: inegalități între grupuri, la nivel de educație, distribuție a bogăției și locuri de muncă.
6. Declin economic, măsurat
printr-un indice de declin global care include venitul individual mediu, PIB, îndatorare, rata mortalității infantile, nivelul sărăciei, numărul falimentelor. O scădere rapidă a prețului materiilor prime, veniturilor, investițiilor străine directe, rambursării datoriilor, creșterii ponderii sectorului informal pot reflecta incapacitatea statului de a plăti salarii și pensii.
Indicatori politici
7. Criminalizarea și delegitimizarea statului: corupție endemică, jafuri instituționale, rezistență la transparență și la practici de bună guvernanță.
8. Deteriorarea treptată a serviciilor publice: dispariția funcțiilor de bază destinate cetățenilor, precum poliția, educația, sistemul sanitar, transportul. Se ia în calcul și utilizarea agențiilor de stat care deservesc elitele dominante (forțele de securitate, banca centrală, administrația prezidențială, vama și serviciile de informații).
9. Încălcări de amploare ale drepturilor omului: apariția unei puteri autoritare sau dictatoriale care manipulează sau suspendă instituțiile democratice și constituționale. Erupția violenței politice împotriva populațiilor civile, corelată cu reprimarea oponenților politici, restricționarea libertății presei și a drepturilor religioase.
10. Aparat de securitate care acționează ca un stat în stat și care beneficiază de impunitate aproape totală.
11. Apariția de facțiuni în cadrul elitei: fragmentarea claselor dominante pe liniile de falie comunitare. Recurgerea de către elite sau instituții la retorica naționalistă sau la solidaritatea etnică (apel la purificarea etnică sau apărarea credinței).
12. Intervenția unor puteri externe: angajarea militară sau paramilitară a armatelor, statelor, grupurilor sau entităților străine, care au ca rezultat răsturnarea echilibrului de forțe pe plan intern și împiedicarea soluționării unui conflict. Dependența excesivă de ajutoarele externe sau misiuni de menținere a păcii.
În indexul statelor eșuate, publicat în 2009 de Fund for Peace, România ocupa locul 129 din 177 de țări evaluate. România se afla în segmentul denumit „Warning”, altfel spus într-o zonă de preocupare. Alături de noi aflându-se doar bulgarii, singurii din Uniunea Europeană cu acest calificativ de neinvidiat, dar nu în categoria statelor eșuate. În mod remarcabil, în indexul pe anul 2021, România se afla în categoria statelor „mai stabile”, alături de Ungaria și Bulgaria, o performanță peste care, din păcate, și la nivel oficial, și la cel al formatelor nonguvernamentale, și la nivelul opiniei publice, s-a trecut prea ușor, ca să nu spunem că a fost complet ignorată.
Institutul Internațional de Cercetare a Păcii din Stockholm (SIPRI) acorda, și el, o atenție deosebită „statelor fragile” în problematica vastă a păcii și stabilității internaționale. Anuarul SIPRI subliniază că în zorii secolului XXI au apărut tendințe pozitive în domeniul păcii și securității internaționale, dar aceste tendințe par să fie tot mai mult eclipsate. „Anuarul SIPRI 2015” concluziona: „Identificarea statelor fragile ar putea fi un element esențial pentru înțelegerea amenințărilor viitoare și pregătirea unui răspuns adecvat”.
După sfârșitul războiului rece, CIA a finanțat un grup de experți pentru a studia problema eșecului statului. Într-un document al grupului, autorii studiului se arată: „Eșecul statului și prăbușirea sunt denumiri noi pentru o formă de criză politică severă, din care evenimentele de la începutul anilor 1990 în țări ca Somalia, Bosnia, Liberia și Afganistan. În toate aceste cazuri, instituțiile statului central erau atât de slăbite încât nu mai puteau menține autoritatea politică sau ordinea în afara capitalei și uneori nici măcar în capitală. Astfel de eșecuri de stat apar de obicei în situații de conflict civil violent și larg răspândit, însoțite adesea de crize umanitare grave. Aceste condiții pot însoți sau determina colapsul instituțional al statului. În ansamblu, toate fac parte dintr-un sindrom de criză politică severă care, în cazuri extreme, duce la colapsul guvernării”.
„Este ușor să te plângi de propriul tău clasament și multe țări o fac”, constata în publicația „Foreign Policy” David Rothkopf, profesor la Universitatea Columbia. „Dar – continua el – este mult mai dificil să negăm profunzimea, extinderea și amploarea problemelor pe care indicele statelor eșuate le evidențiază în fiecare an”. Indexul anual al Peace Fund este un barometru edificator al guvernanței și stabilității și, după cum remarca profesorul american menționat, „deși nu poate spera să formuleze ultimul cuvânt cu privire la o problemă atât de complexă precum eșecul statului, înregistrează totuși o reușită deoarece declanșează o dezbatere anuală viguroasă despre zonele care primesc de obicei prea puțină atenție în incintele puterii – dar care de multe ori revin să ne bântuie mai târziu”.
Dezbaterea asupra conceptului de „stat eșuat” este așadar una de maximă responsabilitate și cu profunde implicații interne și internaționale și ea necesită analize și evaluări minuțioase și aprofundate, multidisciplinare, începând, dar și finalizându-se, în sferele cele mai înalte ale puterii.
