La aproape trei sferturi de secol după destrămarea sistemelor coloniale europene și la peste trei decenii de la dezmembrarea URSS, problemele stabilizării ordinii internaționale devin din ce în ce mai acute. Ele apar la vârf, în relațiile dintre superputeri, într-o lume care a trecut de la bipolaritatea nucleară la o multipolaritate precară. Ele se manifestă însă și la periferie, în multiplele tensiuni la nivelul statelor denumite impropriu după aprecierea politologilor „state eșuate” sau „state fragile”. Iar prin aceasta se creează un risc al destabilizării generale care are ca punct inițial zonele instabile, dezechilibrate, slab controlate.
Arhitectura relațiilor internaționale, în ciuda transformării modelului westfalian, rămâne centrată pe statul independent și suveran. Numărul statelor suverane din lume a crescut de la 85 în 1950 la aproximativ 200 după anul 2000. Din păcate însă, numeroase state nu au capacitatea să ofere mai mult decât o fațadă pe scena internațională, întrucât nu își pot exercita pe deplin – sau deloc, precum Somalia – prerogativele interne. Decolonizarea a fost însoțită în secolul al XX-lea de o dezintegrare a multora dintre teritoriile foste coloniale. Africa Subsahariană înregistrează un cortegiu lung de lovituri de stat și războaie civile. Dar procesul de destabilizare a avut loc și pe alte continente, în Asia și Pacific, chiar și în Europa. Doar cele două Americi, a căror decolonizare este mai veche, au evitat acest tip de tulburări, în ciuda slăbiciunilor endemice ale unora dintre statele sale din zona mijlocie.
Conceptul de stat „eșuat” este complex și mai discutabil, iar apariția sa recentă este consecutivă prăbușirii regimurilor autoritare în contextul valului de liberalizare globală din anii 1990. Pentru antropologul și politologul francez François Gaulme conceptul de stat „falit” nu se referă doar la un „faliment” financiar, ci la un „eșec” masiv al statului, similar pentru unii cu colapsul.
Reflecțiile asupra relațiilor internaționale în contextul de răsturnare a ordinii mondiale au produs la început unele interpretări euforice de tipul „sfârșit al istoriei”; dar, în scurt timp, Somalia, pe care comunitatea internațională și în primul rând Statele Unite nu au reușit să o pacifice și să o restabilească prin operațiunea Restore Hope, a arătat caracterul nesigur și violent al eforturilor de normalizare, care s-a dovedit a fi o sarcină dificilă, sângeroasă și pe termen lung. Sub administrația Clinton, o echipă guvernamentală a emis o viziune negativă asupra anumitor state descrise ca „state necinstite”. O expresie bazată mai degrabă pe comportamentul considerat brutal, agresiv sau contrar intereselor Occidentului al anumitor regimuri, decât pe slăbiciunea lor internă.
O viziune similară s-a dezvoltat în presă și public, în universități și grupuri de reflecție, asupra provocărilor puse de statele eșuate. „Stat eșuat” însemnând o societate în care nimic nu funcționează corect în serviciile publice și în care viața de zi cu zi se transformă în supraviețuire. În 1993, diplomații americani Gerald B. Helman și Steven R. Ratner evocau în acest sens state ca Haiti, fosta Iugoslavie, Somalia, Sudan, Liberia și Cambodgia, ca „exemple ale unui fenomen nou, statul național eșuat, total incapabil să se mențină ca membru al comunității internaționale”.