_________________

Un articol de Ioan Stanomir

Cu o constanță tragică, spitalele din România devin fabrici ale morții. Cu o constanță macabră, statul român îi condamnă la moartea prin ardere și sufocare pe cetățenii săi. De la Colectiv până la drama din Constanța, firul roșu al istoriei noastre contemporane este dat de incompetență și iresponsabilitate. Statul român este incapabil să își îndeplinească atribuțiile sale elementare: apărarea vieții omenești este una dintre acestea.

Despre eșecul statului român a vorbit, olimpian ca de obicei, președintele republicii. Ceea ce domnia sa a omis să adauge este că, în ecuația politică și instituțională a acestui eșec, șeful de stat este unul dintre principalii responsabili. Cât despre premier, acesta a lansat o anchetă și a demis un funcționar de rang secund. Oficialii statului român respectă o tradiție de decenii: statul nu poate greși, statul este infailibil, doar cei ce mor și suferă sunt automat vinovați.

Guvernarea pe care o patronează președintele republicii devine, cu fiecare zi care trece, un exemplu aproape ideal de improvizație și de mediocritate crasă. Administrarea României este, de facto și de jure, încredințată unei structuri pe cât de redutabile, pe atât de netransparente: CNSU. Dincolo de acest acronim se ascunde opțiunea celor ce conduc România pentru o abordare ce privilegiază stările excepționale, autoritarismul și înfricoșarea. După eșecul campaniei de vaccinare urmează, dialectic, restrângerea exercițiului drepturilor constituționale.

Statul român nu se înfățișează în starea sa actuală ca urmare a unei implacabile fatalități istorice. Impasul în care ne aflăm este efectul cumulat al unei succesiuni de opțiuni politice. De la comunism și fesenism, cei ce guvernează au preluat un tipar de gândire și un stil de raportare la propriii supuși. Clientelismul pe care îl dezvăluie tragediile din spitalele României este parte din rețeaua de patronaj și exploatare ce permite parazitarea bugetului de stat. Alocările de fonduri și numirile în funcție au fost și sunt tot atâtea pârghii de ingerință politică brutală.

Guvernarea de acum se înscrie în această serie istorică. Reflexele ei sunt cele cunoscute cetățenilor României. Nu este nimic nou în voracitatea și lipsa ei de transparență instituțională. Detașarea suverană a președintelui republicii nu poate ascunde realitatea unei crize ce devine o autentică metastază.

Fractura dintre stat și cetățeni este, poate, semnul cel mai neliniștitor. Capitalul social al încrederii este scăzut la proporții dramatice. Arbitrariul și conduita discreționară sunt regula acceptată tacit ca normă de guvernare. Privilegiile sunt temelia pe care se ridică edificiul României de azi. Și cum se poate crește încrederea în acest climat de înfricoșare întreținut de stat și de agenții săi mediatici? Și cum se poate imagina un dialog în această societate mai divizată ca oricând în anii din urmă?

Oficialii statului român, cei responsabili pentru deriva unei națiuni, nu sunt tulburați de asemenea întrebări. Certitudinile lor sunt de nezdruncinat. Stările excepționale sunt unicul remediu posibil. Pentru președintele republicii, acest impas nici măcar nu există. Pentru prim-ministru, declarațiile triumfaliste înlocuiesc privirea lucidă.

În cele din urmă, continuitatea învinge: continuitatea mediocrității, a imposturii și a venalității. Impunitatea domnește, netulburată, în România. Statul eșuat merge mai departe, privind pe cei ce îi sunt cetățeni ca pe o masă informă de șerbi. Cuvintele poleite ale politicienilor noștri nu pot farda realitatea dramatică a inegalității în fața legii. Victimele de la Constanța nu sunt ultimele ce vor fi sacrificate, cinic. Viitorul României este luat ostatic de cei ce, în deplină iresponsabilitate, decid destinele noastre.

DISTRIBUIȚI