Consider că economia românească se află într-un moment pe care literatura occidentală de specialitate îl numește „turning point”, adică „punct de cotitură”.
Nu mă voi axa pe analiza actualei stări de fapt a economiei din perspectiva ansamblului indicatorilor macroeconomici, ci pe modul în care această stare trebuie interpretată ca un moment necesar de regândire strategică a paradigmei politicilor economice viitoare.
Accentuez necesitatea și chiar urgența procesului de regândire și reevaluare a strategiei de politici economice, dar nu ar fi corect dacă nu mi-aș declara și aprecierea pozitivă pe care o am asupra stării actuale a economiei. Citând una dintre cele mai obiective și profesioniste analize, realizată de către direcția de analiză macroeconomică a Băncii Transilvania sub conducerea domnului dr. Andrei Rădulescu, putem spune că în momentul de față economia românească se caracterizează prin „economie recomandată pentru investiții, la intersecția UE cu Orientul Mijlociu și BRICS, ritm ridicat de creștere în ciclul economic postcriză (pe primele locuri la nivel de UE), campioana procesului de convergență economică europeană, tranziție spre economiile de dimensiune medie (PIB nominal aproape de 200 miliarde EUR), grad ridicat de integrare cu ciclul economic european, potențial ridicat de convergență (PIB/locuitor la circa 60% din media Zonei Euro în 2017, PPC)”. Este adevărat că asistăm și la o deteriorare a echilibrelor macroeconomice în ultimele trimestre, ca și la o accelerare a dinamicii anuale a prețurilor de consum, dar încă nu există pericolul, susținut de către unii analiști, al declanșării stării de incapacitate de plată sau al recesiunii.
Anul 2018 se va caracteriza prin obținerea de rezultate pozitive, chiar dacă ele se vor situa sub nivelul promisiunilor prea optimiste ale programului de guvernare.
Întrebarea este dacă actualele politicile economice promovate de la instalarea prezentului guvern vor fi capabile să obțină rezultate bune, în sensul eficientizării și modernizării structurii și funcționalității economiei, și pe viitor.
Răspunsul meu este negativ. Părerea mea este că, fără acea regândire și reevaluare a orientării politicilor economice de care vorbeam mai sus, nu va putea fi evitat pericolul decăderii economiei românești într-o zonă pe care am putea-o numi de subdezvoltare europeană caracterizată printr-un nivel inferior mediei UE din punctul de vedere al gradului de competitivitate și de valorificare a potențialului național de factori de producție.
Iată argumentele mele:
1 Un nou model de creștere sau doar un obiectiv al programului electoral.
Deși consumul a constituit în România un motor al creșterii economice încă din perioada guvernului Victor Ponta, actuala coaliție a amplificat considerabil rolul acestuia printr-un program extrem de generos de ridicare a veniturilor salariale în sectorul public și al pensiilor. Nu se poate în niciun fel nega necesitatea imperioasă a ridicării nivelului veniturilor în această etapă a dezvoltării interne și internaționale a economiei românești, ceea ce ne conduce la concluzia că programul de guvernare al coaliției este corect și pe deplin justificat din acest punct de vedere.
Criticii programului îi reproșează însă faptul că aceste creșteri ar fi trebuit să fie amânate până la momentul în care economia ar fi obținut prin eficiență și productivitate un spor real și cuantificabil de valoare apt de a acoperi creșterile salariale și de pensii. Guvernul a procedat invers: a mărit mai întâi veniturile în ideea că o creștere a consumului va impulsiona dezvoltarea economiei reale prin efectul stimulării ofertei de către o cerere în creștere.
Este, de fapt, o „variantă simplificată” a modelului de creștere cunoscut în literatura occidentală sub denumirea de „wage-led growth”, considerat a fi „o strategie posibilă pentru recuperarea decalajelor printr-o creștere a salariilor ce poate sprijini cererea prin cheltuielile de consum, dar nu se recomandă pe termen lung având efecte perverse ce pot conduce la destabilizare macroeconomică” (vezi: Engelbert Stockhammer, „The Rise of Unemployment in Europe”, Elgar, 2004).
O astfel de abordare nu este nici nouă și nici originală. Istoria economică menționează aplicarea cu succes a acestei metode în mai multe țări și momente, mai ales atunci când trebuia evitat pericolul adâncirii decalajelor de dezvoltare.
O discuție interesantă și instructivă asupra acestui „model de creștere economică prin consum” o găsim în lucrările Comisiei pentru evaluarea performanțelor economice și a progresului social („Report by the Commission on the Measurement of Economic Performance and Social Progress”), condusă de Joseph Stiglitz, înființată în 2008 de Nicolas Sarkozy.
Există două condiții pe care acest raport le menționează pentru ca modelul să funcționeze cu succes:
a) luarea de măsuri, concomitent și în paralel, de stimulare a ofertei din producția internă până la nivelul atins de creșterea cererii („parallel economic policies to boost domestic supply”);
b) reducerea treptată dar constantă a influenței consumului în creșterea economică în favoarea creșterii influenței investițiilor („measurement system to shift emphasis from measuring economic production to measuring people’s well-being”).
Prezentarea acestor două condiții are darul de a contribui la explicarea termenului de „variantă simplificată” pe care l-am aplicat modelului de tip wage-led growth implementat de către actuala guvernare, căci există o simplificare în sensul în care cele două condiții nu au fost respectate în măsura în care ar fi trebuit pentru evitarea măcar pe termen scurt a apariției unor efecte perverse de natură să prejudicieze rezultatele scontate prin programul de guvernare.
Deși s-au luat măsuri de stimulare a ofertei interne (programele Start-up Nation, creșterea producției de legume/tomate, unele facilități fiscale pentru IMM etc.), ele nu au avut nici amploarea și nici susținerea instituțională necesară. Au existat întârzieri în finanțare și complicații birocratice greu de surmontat. Pot fi considerate intenții lăudabile, dar nu pot fi considerate politici coerente de stimulare a ofertei interne. Pe de altă parte, chiar dacă s-a manifestat, trendul de reducere treptată dar susținută a ponderii consumului în ansamblul creșterii economice și sporirea concomitentă a ponderii investițiilor nu au fost convingătoare. Ca urmare, efectele perverse nu au întârziat să apară, deteriorarea soldului contului curent și inflația fiind cele mai importante dintre ele. A apărut pericolul periclitării puterii de cumpărare și se înregistrează o scădere a ritmului de creștere sub nivelul prognozat, ca și a cvasicertitudinii că ritmul se va afla în viitor pe o curbă descendentă.
Este evident că felul în care s-a aplicat modelul wage-led growth nu a beneficiat de o necesară pregătire prealabilă, nici instituțională și nici din punctul de vedere al răspunsului pe care producția internă ar fi trebuit să îl dea unei importante și bruște creșteri a masei monetare, implicit a consumului prin cerere.
Personal, consider anul 2018 ca fiind un test de aplicabilitate a acestui model care, trebuie spus cu claritate, era absolut necesar de introdus într-o economie care se afla în preajma unei situații dramatice caracterizate de efectele negative și de lungă durată ale menținerii veniturilor populației la cel mai mic nivel din Uniunea Europeană. Cu un astfel de nivel mic al veniturilor, România risca nu numai să piardă cursa convergenței și a pregătirii trecerii la euro, dar și să-și consolideze poziția perdantă de inferioritate competițională față de media europeană, accentuând tentația forței de muncă de a părăsi țara. Important este și faptul că prin creșterile salariale se impulsionează firmele românești în direcția renunțării la atributul competitivității prin costul redus al forței de muncă, specific țărilor subdezvoltate, mizând pe atributul competitivității prin calitatea și fiabilitatea produselor.
Testul anului 2018 arată, după părerea mea, că deși conceptual corect și necesar în acest moment al evoluției economiei, modelul wage-led growth poate deveni un eșec dacă nu se remediază disfuncționalitățile apărute.
Situația poate avea retombeuri sociale și politice negative în sensul că eșecul aplicării va fi perceput de către populație doar ca o manevră politicianistă, cu iz populist și electoral, adică va apărea ca fiind doar o promisiune de o viață mai bună dar care în realitate nu s-a adeverit deoarece, așa cum se spune popular, „ce am luat pe mere am dat pe pere”. Ce s-a dat la salariu și pensie s-a luat cu inflația.
Este cazul să se conștientizeze faptul că suntem într-un „punct de cotitură”. Ori se acționează în 2019 în direcția consolidării modelului aplicat prin politici paralele, ori acest model va deveni o povară extrem de grea în cârca guvernării.
Politicile paralele cu modelul sunt cele care vizează investițiile și stimularea ofertei din producția internă. Ar trebui ca bugetul pe 2019 să aibă ca punct central politica investițională, sprijinită nu numai din fonduri proprii, dar și prin parteneriat public-privat și fonduri europene.
Este încă posibil de reglat ansamblul de politici economice și management instituțional, iar experiența anului 2018 poate da soluții cu condiția să se înțeleagă urgența acțiunii.
2. Updatare structurală sau căderea în capcana venitului mediu
Ne aflăm într-un punct de cotitură și va trebui să luăm hotărâri rapide și complexe și deoarece România riscă să intre în „capcană a venitului mediu”, o stagnare economică greu de depășit ca urmare a lipsei de productivitate, inovație și management modern – capabile să creeze o valoare adăugată aptă să suporte o creștere importantă a salariilor.
Această capcană este specifică statelor în curs de dezvoltare care au dificultăți să facă pasul următor și să devină economii dezvoltate. Ea constă în aceea că, odată ce veniturile populației ating un anumit nivel (între 8.000 și 12.000 de dolari pe an), apare o tendință de plafonare.
Am convingerea conform căreia continuarea parcursului economic actual conduce la un blocaj iminent, este un drum orientat spre consolidarea pe termen lung a poziției României de țară subdezvoltată raportat la parametrii dezvoltării la nivelul Uniunii Europene.
Evident, România a progresat și progresează și, în pofida criticilor politicianiste, statisticile atestă ridicarea standardului de viață al populației.
Problema este însă cu totul alta. Este aceea a faptului că oricât de mult și bine ar crește actuala economie românească și, în consecință, nivelul de trai al românilor, decalajele dintre România și marea majoritate a țărilor europene se vor menține, condamnându-ne la ocuparea unui loc marginal și inferior în ierarhia economiei europene, caracterizat printr-un grad înalt și periculos de dependență față de evoluția și dinamica piețelor țărilor aflate în centrul de forță al Uniunii Europene.
Explicația acestei situații rezidă în tipul și modul de funcționare a structurii economiei românești. Actuala structură a economiei românești ne situează pe ultimul cerc concentric al integrării europene dacă se consideră centrul acestuia nucleul occidental al UE.
Această structură s-a realizat prin influențe exclusiv externe, prin pătrunderea haotică a capitalului străin pe calea delocalizărilor, urmare a faptului că nu a existat o strategie națională pe termen lung menită să definească prioritățile structurale pe baza analizei factorilor naționali de avantaj comparativ. Economia românească a fost transformată într-un subcontractor specializat în producerea de piese de schimb, subansambluri și produse de lohn pentru piețele occidentale.
Este o structură care a transformat economia românească într-o piață dependentă de import. Ca urmare a incapacității conceperii și organizării unui sistem modern de exploatare agricolă și a valorificării resurselor agricole proprii, consumul primar de produse agricole și alimente este provenit în proporție de cca 70% din import.
Structura actuală a condus la un proces de involuție a nivelului de dezvoltare industrială. Ca urmare a efectelor conjugate ale lipsei de strategie și a infuziei haotice de capital străin, s-a accentuat caracterul de economie „manufacturieră de asamblare” în dauna caracterului de economie „de inovare și cercetare”.
În acest moment, prin schimbarea modelului global al dezvoltării, structura economiei noastre devine și mai neadecvată unei dezvoltări sănătoase.
Schimbările la nivel global sunt grupate în trei categorii: schimbarea extrem de rapidă a mediului (cu accent pe topirea calotei polare); schimbarea diviziunii internaționale a muncii prin trecerea la etapa 4.0 a revoluției industriale (a patra revoluția industrială); deteriorarea condițiilor pieței globale ca urmare a creșterii tendințelor protecționiste. Desigur, schimbările climatice sunt importante, dar celelalte două categorii sunt de o importanță vitală. Diviziunea muncii pe 4.0 ne produce daune importante deoarece noi suntem încă în stadiu manufacturier, ceea ce ne cantonează în zonă periferică a structurii economice caracterizată prin creare de valoare adăugată mică, iar modificările de pe piața globală ne impun restricții la export agravând și mai mult situația deficitară a contului curent.
În cele de mai sus am încercat să demonstrez de ce suntem într-un moment de cotitură și de ce avem nevoie de o updatare structurală a economiei.
Suntem într-un moment al evoluției cadrului economic global în care dacă nu trecem urgent la regândirea politicii economice cu accent pe restructurarea industrială și prelucrarea superioară a resurselor interne, ne vom consolida în poziția de subdezvoltare în contextul parametrilor (de comparabilitate) europeni.
Updatarea ar fi o nouă viziune asupra strategiei de dezvoltare a României care ar avea ca obiect central transformarea factorilor noștri de avantaj comparativ în factori de avantaj competitiv.
O astfel de viziune nu ne-ar mai mulțumi dacă am avea un ritm mare de creștere economică în condițiile în care structura inadecvată a economiei va diminua efectul creșterii asupra nivelului de trai prin incapacitatea acoperirii sporului de cerere prin sporul ofertei din producția românească, dezechilibrând balanța comercială.
Trebuie făcut pasul de la dezvoltarea cantitativă de tip extensiv la dezvoltarea calitativă de tip intensiv.
Este un pas care presupune curaj și determinare politică, dar este singura noastră șansă de a ne depăși condiția de ultima sau penultima economie în ierarhia europeană.
