Un regat pentru o graniță

Imperiul britanic a început să prindă contur în urmă cu mai bine de patru secole. Tonul l-a dat Regina Elizabeth I, cel mai popular monarh. După sute de ani de zbateri și căutări, englezii aveau în sfârșit propria limbă, propria religie și toate motivele să se ia în serios. Spulberarea „Invincibilei Armada”, flota Spaniei, i-a scăpat încă o dată de catolicism și le-a deschis larg porțile către lume. Noi și noi teritorii, inclusiv coasta de est a Americii, au început să fie colonizate fie cu vorba bună (sau „comercial”), fie cu forța. Un expansionism pragmatic și mercantil, mai degrabă decât unul dictat de spirit misionar.
Acasă lucrurile stăteau invers. Spre deosebire de Scoția sau de Țara Galilor, Irlanda catolică nici nu vroia să audă de Biserica Angliei sau de protestantism în general. Așa că Elizabeth a început un fel de colonizare internă, având în vedere că tatăl ei, Henry al VIII-lea, se declarase oricum rege al Irlandei. A demarat o campanie de expropriere a catolicilor din Ulster, în nordul Irlandei, și a încurajat strămutările din sudul Scoției și din Anglia. Noile colonii protestante se numeau „plantații”, un termen care, la rândul său, a rezonat puternic în istorie, în situații mai puțin fericite.
Cel care i-a urmat la tron, James I, a extins politica de colonizare. Spre exemplu, a obligat puternicele gild-uri englezești (asociații profesionale) să cumpere pământ și să-și trimită reprezentanți în Irlanda.
Două secole mai târziu, perioada victoriană a marcat apogeul imperiului britanic. Pe plan intern, englezii s-au bucurat atât de consolidarea clasei de mijloc, cât și de îmbunătățirea condițiilor de trai pentru cei nevoiași. Irlandezii n-au avut parte nici de una, nici de alta. S-au confruntat în schimb cu cel mai traumatizant episod din istoria lor. „Marea foamete irlandeză”, generată de infestarea culturilor de cartofi, a redus cu un sfert populația țării în doar patru ani. Numărul morților a depășit un milion, în timp ce alți un milion și jumătate au luat calea pribegiei. Chiar dacă, începând cu 1800, făceau parte în mod oficial din „Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei”, noul statut nu le-a adus mai nimic. În orice caz, nimic bun. Londra nu s-a grăbit să-i ajute și când a făcut-o, a fost ineficientă. Diverși membri ai aristocrației sau funcționari de rang înalt considerau că Irlanda își merita soarta. „Foametea este pedeapsa de la Dumnezeu pentru o țară de leneși, de nerecunoscători și de rebeli; un popor indolent și care nu este în stare să-și poarte singur de grijă.” Cuvintele îi sunt atribuite lui Charles Trevelyon de la Trezoreria britanică, responsabil cu administrarea ajutoarelor pentru țăranii irlandezi.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament