Un regat pentru o graniță

Date:

Imperiul britanic a început să prindă contur în urmă cu mai bine de patru secole. Tonul l-a dat Regina Elizabeth I, cel mai popular monarh. După sute de ani de zbateri și căutări, englezii aveau în sfârșit propria limbă, propria religie și toate motivele să se ia în serios. Spulberarea „Invincibilei Armada”, flota Spaniei, i-a scăpat încă o dată de catolicism și le-a deschis larg porțile către lume. Noi și noi teritorii, inclusiv coasta de est a Americii, au început să fie colonizate fie cu vorba bună (sau „comercial”), fie cu forța. Un expansionism pragmatic și mercantil, mai degrabă decât unul dictat de spirit misionar.

Acasă lucrurile stăteau invers. Spre deosebire de Scoția sau de Țara Galilor, Irlanda catolică nici nu vroia să audă de Biserica Angliei sau de protestantism în general. Așa că Elizabeth a început un fel de colonizare internă, având în vedere că tatăl ei, Henry al VIII-lea, se declarase oricum rege al Irlandei. A demarat o campanie de expropriere a catolicilor din Ulster, în nordul Irlandei, și a încurajat strămutările din sudul Scoției și din Anglia. Noile colonii protestante se numeau „plantații”, un termen care, la rândul său, a rezonat puternic în istorie, în situații mai puțin fericite.
Cel care i-a urmat la tron, James I, a extins politica de colonizare. Spre exemplu, a obligat puternicele gild-uri englezești (asociații profesionale) să cumpere pământ și să-și trimită reprezentanți în Irlanda.

Două secole mai târziu, perioada victoriană a marcat apogeul imperiului britanic. Pe plan intern, englezii s-au bucurat atât de consolidarea clasei de mijloc, cât și de îmbunătățirea condițiilor de trai pentru cei nevoiași. Irlandezii n-au avut parte nici de una, nici de alta. S-au confruntat în schimb cu cel mai traumatizant episod din istoria lor. „Marea foamete irlandeză”, generată de infestarea culturilor de cartofi, a redus cu un sfert populația țării în doar patru ani. Numărul morților a depășit un milion, în timp ce alți un milion și jumătate au luat calea pribegiei. Chiar dacă, începând cu 1800, făceau parte în mod oficial din „Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei”, noul statut nu le-a adus mai nimic. În orice caz, nimic bun. Londra nu s-a grăbit să-i ajute și când a făcut-o, a fost ineficientă. Diverși membri ai aristocrației sau funcționari de rang înalt considerau că Irlanda își merita soarta. „Foametea este pedeapsa de la Dumnezeu pentru o țară de leneși, de nerecunoscători și de rebeli; un popor indolent și care nu este în stare să-și poarte singur de grijă.” Cuvintele îi sunt atribuite lui Charles Trevelyon de la Trezoreria britanică, responsabil cu administrarea ajutoarelor pentru țăranii irlandezi.


Pe fondul dezastrului dar și al disprețului afișat de Londra, sentimentele antienglezești s-au intensificat rapid. Parlamentul britanic a respins de câteva ori diversele propuneri de „home rule” (autonomie), dar intransigența s-a dovedit contraproductivă. Agenda naționalistă tot mai agresivă a impus un nou obiectiv: ruperea definitivă de Coroană.
Ce-i drept, nu toți împărtășeau aceleași aspirații. Pentru minoritatea protestantă din Ulster, dominația catolică a reprezentat întotdeauna un scenariu de coșmar. În curând, discuția politică s-a transformat în schimb de focuri, pe măsură ce ambele tabere și-au organizat grupuri paramilitare. Primul război mondial a dus chiar la escaladarea situației, având în vedere că Germania a sprijinit mișcarea republicană. În 1916, Rebeliunea de Paște de la Dublin s-a lăsat cu aproape 500 de morți, dintre care peste jumătate civili. Britanicii i-au executat pe toți capii insurecției și nu s-au purtat cu mănuși nici cu restul. Una dintre consecințele politice a fost lansarea carierei lui Eamon de Valera, viitor președinte al republicii. Spre deosebire de ceilalți revoluționari, era născut la New York și, implicit, deținător al unui pașaport american. Un detaliu biografic care l-a scăpat de execuție. În octombrie 1916, tot ca urmare a Rebeliunii de Paște, a luat naștere Sinn Fein.

Șase ani mai târziu, în 1922, Irlanda era deja împărțită în două. Statul Irlandez Liber a devenit Republica Irlanda la patru ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. În nord, cele șase comitate majoritar protestante au rămas loiale Coroanei. La prima vedere, premise ideale pentru un viitor pașnic și prosper. N-a fost să fie. Istoria s-a dovedit neînduplecată.

Conflictul din Irlanda de Nord, declanșat în 1969 și pe care englezii îl numesc The Troubles, s-a întins pe o perioadă de trei decenii. Protestele minorității catolice împotriva discriminărilor politice, administrative și economice s-au transformat într-un război subversiv susținut de militanții republicani (IRA). Crime, atentate și execuții sumare erau la ordinea zilei. De partea cealaltă, grupările paramilitare loialiste se întreceau pe sine la capitolul brutalitate. 3.600 de oameni și-au pierdut viața, în cea mai mare parte civili. În 1972, guvernul de la Londra a decis să suspende Parlamentul Irlandei de Nord, o serie întreagă de drepturi civile și a trimis armata regulată pentru menținerea păcii interne.

Pacea internă însă a venit abia în 1998, odată cu Acordul din Vinerea Mare, încheiat de guvernul lui Tony Blair și garantat de Uniunea Europeană și de Statele Unite. „Sfârșitul istoriei”, cum ar zice Francis Fukuyama? Poate. Cert este că istoria zbuciumată a regiunii încurca din nou socotelile prezentului.
Acordul din Vinerea Mare prevede, printre altele, lipsa oricărui tip de frontieră fizică între Irlanda și Irlanda de Nord. Cu alte cuvinte, o graniță invizibilă.
Problematica a fost cu siguranța invizibilă, cel puțin în timpul campaniei premergătoare referendumului din 2016 în urma căruia Marea Britanie a decis să părăsească Uniunea Europeană. Nimeni n-a suflat o vorbă despre Irlanda de Nord sau despre posibilele implicații ale unui Brexit în această zonă. Cu atât mai ciudat cu cât este singura frontieră terestră între UE și UK.

În cazul celor de la Leave mai înțelegi. Misiunea lor a fost să ofere perspectiva unui viitor luminos, nu să amintească de trecutul sumbru. Argumentația era construită pe speranțe, fantezii și neadevăruri, deci oricum nu era loc de așa ceva. La tabăra Remain este totuși greu de înțeles. Cu excepția celor implicați în procesul de pace (Tony Blair, Jonathan Powell, John Major), nimeni n-a tras semnalul de alarmă. Repertoriul era compus aproape exclusiv din identificarea riscurilor economico-financiare. Nu degeaba i se spunea „Project Fear”. Pe deasupra, ei jucau rolul echipei responsabile.

Britanicii s-a trezit târziu. În discursul de la Lancaster House din ianuarie 2017, Theresa May a prezentat prima strategie guvernamentală cu privire la Brexit. Documentul intitulat optimist „Global Britain” traversează problematica frontierei în viteză și nu insistă pe ea: „Nimeni nu-și dorește întoarcerea la granițele din trecut, așa că pentru noi reprezintă o prioritate găsirea unei soluții practice cât mai curând”. Cine caută „prioritatea” o găsește abia la subpunctul cu numărul patru.
Pe măsură ce negocierile cu Bruxelles-ul au avansat, a devenit tot mai clar că tema graniței invizibile este una literalmente de netrecut. Chiar dacă aripa dură a partidului conservator crede că problema poate fi rezolvată tehnologic, sunt singurii care cred asta. Nici măcar propriul cabinet nu le împărtășește opinia. La rândul lor, europenii consideră că tehnologia care transformă frontierele fizice în frontiere invizibile încă nu există. Roboții ar trebui să numere, să taxeze și să inspecteze toate produsele care intră în Regatul Unit dinspre Irlanda și invers. Tot roboții ar trebui să asigure standardele de calitate și pe cele fito-veterinare. Până acolo este cale lungă.
Astfel, pentru evitarea blocajelor în transportul de mărfuri și de persoane, Londra și Bruxelles au căzut de acord asupra unui plan de contingență, așa-numitul „backstop”. În cazul în care negocierile eșuează, traficul între Irlanda și Irlanda de Nord continuă ca și până acum. Pentru ambele părți, logica economică a unui backstop este mai mult decât justificată. Procesele industriale de tip „just in time” sunt construite pe un orar perfect. Dacă, spre exemplu, un tir cu piese ajunge cu întârziere la fabrică, ciclul tehnologic este compromis. În condițiile în care numărul de furnizori externi este mai mare ca niciodată, pe nimeni nu încântă o asemenea ipoteză. Din punct de vedere politic, scenariul de backstop este extrem de controversat.

Care ar fi cadrul legal pentru soluția de avarie? Este o soluție permanentă sau una temporară? În viziunea britanică, aranjamentul ar trebui să expire la sfârșitul lui 2020, cu tehnologie vamală sau nu.
Pe de altă parte, europenii își doresc păstrarea Irlandei de Nord în Uniunea Vamală, soluția cea mai la îndemână. Din punctul lor de vedere, este cel mai scurt drum spre granița invizibilă. Theresa May nici nu vrea s-audă de așa ceva și cu atât mai puțin unioniștii irlandezi de la DUP, care o susțin la guvernare. Posibilitatea ca una dintre țările Regatului Unit să funcționeze în baza altor legi decât restul este echivalentul dezintegrării uniunii. Sau poate fi interpretat de așa natură. În Parlament, premierul are nevoie de cele 10 voturi de la DUP ca de aer. Când, în 2017, într-un gest necaracteristic de intempestiv, a declanșat anticipatele, a intrat în alegeri cu o majoritate parlamentară solidă și a ieșit fără. Agenda guvernamentală depinde acum de unioniști, ba mai mult, ei pot chiar să pună umărul la debarcarea primului-ministru.

La doi ani și jumătate de la referendum, Theresa May a produs în sfârșit cel mai elaborat document de până acum pe marginea relației dintre EU și UK. „Planul de la Chequers” schimbă abordarea și propune un common rulebook (set de reguli comun) pe partea de bunuri și de produse agro-industriale. Common rulebook sună într-adevăr inedit, la o privire mai atentă descoperi însă cam toate caracteristicile acquis-ului comunitar. Planul a fost respins la unison. Pentru europeni este mult prea ambițios, în timp ce susținătorii variantei Hard Brexit văd în el o capitulare rușinoasă. Bruxelles-ul nu vrea să renunțe la principiul unitar al pieței comune, adică exact ceea ce prevede „setul de reguli comun”.

La rândul lor, conservatorii antieuropeni reclamă încălcarea flagrantă a spiritului de la referendum. Înainte de toate, resping ideea de common rulebook și posibila ingerință a Curții Europene de Justiție în soluționarea disputelor. De asemenea, consideră că planul de la Chequers limitează capacitatea Marii Britanii de a încheia acorduri comerciale cu alte state, dezideratul economic al Brexitului.
Dacă punem la socoteală și voturile opoziției laburiste, planul premierului ar putea să nu treacă de Parlament, chiar dacă este agreat cu Bruxelles-ul. Trebuie subliniat că majoritatea acestor aspecte țin de „actul de divorț” și nicidecum de acordul comercial propriu-zis.
S-au scurs mai bine de 400 de ani de la colonizarea regiunii Ulster de către protestanți. Astăzi, odată cu ruperea de Uniunea Europeană, britanicii se pregătesc de o nouă etapă istorică și visează la un viitor mai bun. Deocamdată trecutul îi ține pe loc, chiar dacă visele au ajuns departe.

Victor Popa
Victor Popa
Victor Popa este un jurnalist economic român care trăieşte la Londra,.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Lansarea unei noi game de PC-uri Maguay

Compania Maguay, caracterizată drept „cea mai veche companie...

Ziua Silvicultorului, marcată de Romsilva și Asociația Administratorilor de Păduri

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și Asociația...

CCIR și Romanian Board of Trade Toronto susțin parteneriatul economic România-Canada

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR),...

MET România, 15 ani de activitate pe piața locală de energie

Compania MET România, parte a grupului elvețian MET,...