Variațiuni fake news pe teme globale

Date:

Încălzire sau răcire globală?
Nu, „urgență climatică planetară”

„Ce vreme frumoasă”, „Pe la dvs. cum e vremea?”, „Ați avut o iarnă grea?”, „Ce schimbătoare e vremea!” sunt – sau păreau a fi – subiectele de discuție cele mai frecvente, mai degajate și mai binevenite între interlocutori care nu se cunoșteau prea bine ori doreau să evite chestiuni mai delicate. Dar lumea se schimbă și odată cu ea și arta conversației. Vremea a devenit astăzi o temă explozivă. A devenit armă în politică, diplomație, economie, afaceri. S-a impus ca prioritate gravă a vieții internaționale, a dezbaterilor multilaterale, a negocierilor de documente cu valoare universală. Când președintele Americii se dezice de un tratat în materie, lumea intră în șoc. Reuniunile științifice pe teme de climă sunt tot mai furtunoase, se încarcă cu invective și acuze. Prin rețelele sociale și media se pun în circulație falsuri și mistificări. Iar în această bălăcăreală globală sunt implicați și copii, care-i iau la rost pe mai marii lumii, inclusiv de la tribuna ONU (nu-i rău, de altfel), că doar tânăra generație e viitorul omenirii, ea are în primul rând nevoie de o planetă locuibilă.


Dar cât adevăr și câtă mistificare, câtă sinceritate și câtă dezinformare, câtă competență și câtă șarlatanie, câtă onestitate și câte calcule ascunse, în fine, cât de pregătită e știință contemporană în această sfadă planetară de o intensitate umorală ce tinde nu o dată spre paroxism, pentru a face față așa cum se cuvine marii probleme care este, într-adevăr, sfidarea climatică! Se vorbește de câteva decenii despre „încălzirea globală” sau „răcirea globală”, de „schimbarea climatică”, iar mai nou de „urgența climatică planetară”. Se produc studii, rapoarte, statistici, grafice, extrapolări, proiecții, pro și contra, adevărate sau false, mai mult sau mai puțin temeinice, se emit opinii alarmiste sau liniștitoare, dezmințiri și precizări, se lansează patetice semne de întrebare.

Buletinul savanților atomiști editat în Statele Unite, creditat ca una dintre sursele științifice de cea mai mare autoritate și credibilitate din lume, ține la zi un „Orologiu al Apocalipsei” care amenință omenirea cu extincția și care evaluează și stabilește gradul de pericol pentru viața de pe Terra. De câțiva ani, între cele mai grave riscuri planetare, alături de cataclismul nuclear, ca dușman de prim rang al umanității este nominalizată schimbarea climatică. În 2019, „ceasul zilei de pe urmă” arăta doar două minute până la dispariția vieții pe planetă, adică în singurul loc din universul cunoscut care e conștient de această realitate.

Dezbaterea existențialĂ  asupra climei obligă la rigoare, competență și responsabilitate. Și totuși…

În 2006, 2007, 2008 și 2009, fostul vicepreședinte american Al Gore avertiza în mod public, cu accente frizând isteria, că până în 2013 ghețurile de la Polul Sud vor dispărea în totalitate din cauza „încălzirii climatice de origine umană”. „Goracolul”, cum l-a numit ironic presa mondială, susținea cât se poate de ferm că „în cinci ani, calota glaciară a Polului Nord va dispărea în întregime”. Oricât ar fi părut de excentrică, opinia lui n-a fost singulară. Însăși venerabila vedetă a presei mondiale care este BBC anunța peremptoriu că „în cinci-șase ani cel mult, în apele Polului Nord vara nu vor mai fi ghețari”. Să mai cităm încă o asemenea previziune, probabil cea mai gogonată, emisă în influentul cotidian „Washington Post” la 26 ianuarie 2006: „Omenirea nu mai are probabil mai mult de zece ani pentru a salva planeta înainte ca aceasta să devină o tigaie încinsă”.
Ce s-a ales de profețiile lui Al Gore și ale altor vizionari ai „sfârșitului lumii” după un deceniu și ceva de la anunțurile lor prăpăstioase? Iată ce constata, de pildă, în ianuarie 2018, pastorul Larry Toczak în recenzia unei cărți semnate de cel care a fost nr. 2 al unei administrații americane înainte de a deveni un multimiliardar îmbogățit din profeții mincinoase:

  • Creșterea nivelului mărilor s-a dovedit un neadevăr.
  • Numărul magatornadelor devastatoare este în declin de câteva decenii
  • Noua era glaciară în Europa se lasă așteptată.
  • Pârjolul secetei în sudul Saharei a fost un fals.
  • Inundațiile catastrofale din China și India nu s-au produs.
  • Topirea ghețurilor Arcticii este un fals.
  • Dispariția ursului alb nu s-a produs, dimpotrivă, specia s-a înmulțit.
  • Creșterea temperaturii datorată CO2 este nesemnificativă de aproape două decenii.
  • În ultimii zece ani nu s-au produs uragane catastrofale.

Terra nu se află în situația unei „adevărate urgențe planetare”, deși nu s-au luat măsuri drastice de reducere a emisiilor de carbon.
Între timp însă, constată chiar “Washington Post”, Al Gore „a prosperat și ca investitor în tehnologiile verzi”.
Ce se alege din noianul de avertismente planetare lansate mai ales în ultimii 50 de ani de către – atenție! – nu numai experți, ci și politicieni și ziariști, rememora în preajma summitului ONU asupra climei din această toamnă și Myron Ebell, directorul Centrului pentru Energie și Mediu al Competitive Entreprise Institute:

  • Biologul Paul Erlich de la Stanford prevedea în 1968 foamete mondială în anii 1970 și 1980 din cauza suprapopulației și epuizării resurselor.
  • În ianuarie 1973, ziarul britanic „The Guardian” anunța că „sateliții arată că o nouă eră glaciară se apropie cu pași mari”.
  • La începutul anilor 1980, James Hansen de la Institutul Goddard al NASA susținea că începând din 1988 se va produce o secetă de proporții și o creștere a nivelului marilor și oceanelor de până la 1,80 – 2 metri în anii 1990.
  • În 2013, un expert al marinei americane susținea că banchiza Arcticii se va topi până în 2016.
  • În sfârșit, un ultim florilegiu de gogorițe (de fapt, cronologic vorbind, una dintre primele din această adevărată campanie apocaliptică, producție a unui grup de climatologi, prilejuită de marcarea Zilei Pământului în 1970: sfârșitul civilizației în 15-30 de ani, cu 100-200 de milioane de oameni morți de foamete anual, timp de un deceniu; o nouă eră glaciară începând din anul 2000.


Nivelul oceanelor, temperaturi, secetă, inundații, fenomene meteo extreme, topirea ghețurilor etc. etc. „Este adevărat că avem date cifrice tot mai precise privind starea planetei, dar oricât de numeroase ar fi, ele sunt recente la scara timpului geologic” – scria psihologul Dov Kravi într-un articol din publicația franceză „Le Causeur” intitulat „Un adevăr care deranjează: încălzirea globală se încetinește”. Și el adăuga: „Tabloul de ansamblu arată că nu trăim un episod climatic atât de deosebit dacă îl raportăm la o istorie a cărei scală minimală este a secolelor și mileniilor”. Observațiile, statisticile și concluziile pe ani, decenii și chiar câteva secole, adică de când există climatologia ca știință, nu pot pune însă în relație Terra de azi cu trecutul ei multimilenar, despre care nu avem datele științifice necesare pentru a putea formula aprecieri și previziuni.

Cu câteva săptămâni înainte de summitul ONU asupra climei, în august 2019, în plină vară, „înarmați cu mult curaj și cu mulți bani” (cum povestește universitarul francez Remy Prud’homme), 17 „războinici ai climatului”, cum își zic ei, au vrut să demonstreze cât mai sugestiv că previziunile catastrofice asupra privitoare la deteriorarea climatului pe Terra se împlinesc. S-au îmbarcat la Malmo pe o navă de croazieră suedeză și au pornit spre Polul Nord, unde vroiau să constate cu ochii lor dispariția banchizelor din apele arctice și să depună mărturie în acest sens în fața tuturor scepticilor îndărătnici de pe planetă. Ajunși în insulele Svalbard, la 1.400 km de pol, vasul lor a fost blocat, apoi împresurat de ghețari și n-a mai fost chip nici să înainteze, nici să dea înapoi. Urșii albi, care ar fi trebuit să dispară, se apropiau în cete tot mai numeroase și, flămânzi, se pregăteau să-i devoreze. Noroc că temerarilor adepți ai încălzirii globale le-au venit în ajutor câteva elicoptere, care le-au salvat viața dar le-au pus capăt experimentului.


Oricât de ilariantă ar fi întâmplarea, ea are meritul de a demonstra, pentru a câta oară?, că dezbaterea mondială pe climă să încăpățânează să rămână înțepenită în vârsta gângurelilor și căutărilor. Bizar este, însă, că majoritatea covârșitoare a presei mondiale, altfel ubicuă, promptă, avidă de senzație și necruțătoare în dezvăluiri, a excelat într-o atitudine solidară, pentru a nu spune complice, de tăcere absolută asupra aventurii eșuate a pelerinilor polari. Iar „încălzirea globală”, căreia mai nou i se spune pudic, eufemistic și într-o nuanță tot mai vagă „urgență climatică”, se înfundă tot mai mult din păcate în condiția de scandal. Și în această tendință – iarăși din păcate – neproductivă și păguboasă se prind și instanțe de vocație internațională dintre cele mai prestigioase, inclusiv ONU și agenții specializate ale sale (FAO, Organizația Meteorologică Mondială etc.), prin faimosul GIEC (Grupul de Experți Guvernamentali pentru Evoluția Climatului).

Subvenționat de guvernele lumii și de ONU, grupul întocmește anual rapoarte în chestiune, care se străduiesc să documenteze în fel și chip că Pământul se încălzește și situația devine tot mai alarmantă. Dar în ultimii 17 ani temperatura globului nu a crescut, în Arctica ghețurile s-au extins numai în 2013 cu 50 la sută față de 2012, iar în Antarctica nivelul ghețurilor atinge recorduri. Nu s-au topit nici zăpezile din Kilimanjaro, nici cele din Himalaya, nu au fost acoperite de ape nici Manhattanul, nici Olanda, așa cum prevedeau unii experți meteo. În Egipt, la Cairo, au căzut primii fulgi de zăpadă după o sută de ani, în SUA s-au înregistrat sute de noi recorduri de temperatură scăzută și căderi de zăpadă.

Una dintre explicațiile „sectei sfârșitului lumii” este că oceanul planetar a fost de fapt cel care „a devorat încălzirea globală” în această perioadă, deși nu există probe că apele sale s-ar fi încălzit semnificativ. Dar asemenea explicații, ca și susținerea GIEC că 95 la sută din emisiile de dioxid de carbon generate de activitățile umane ar fi responsabile de creșterea temperaturilor sunt tot mai contestate și prin aceasta ridicole, chiar dacă organizații internaționale, guverne și multinaționale persistă în teza încălzirii globale. Inutil să mai spunem că Al Gore și adepții din media ai „secteiapocalipsei” nu s-au explicat ori nu și-au cerut scuze pentru absurditățile livrate marelui public.


Încălzirea globală tinde să se consacre ca una dintre marile minciuni ale zilelor noastre. Cine are interesul să o amplifice și să o perpetueze în ciuda evidențelor? Într-un articol publicat în “The New American”, David Jarry scria în decembrie 2013: „Multe guverne și mulți dictatori continuă acest joc, pe care unii experți îl numesc comedia sau canularul climatului, în principal din cauza primelor de care depind și a fondurilor publice care îi ajută să perpetueze acest catastrofism nejustificat. Pentru dictatorii din lumea a treia, scopul pare a fi acela de a-și asigura miile de miliarde de dolari care vin de la contribuabilii occidentali sub pretextul de «reparații climatice» și de «justiție». Pentru guvernele țărilor bogate, scopul pare a fi cel al taxei pe carbon și al unei politici climatice mondiale învestite cu puteri fără precedent asupra omenirii”.


În cartea „Pământul nelocuibil. O poveste despre viitor”, David Wallace Wells, după ce enumeră toate grozăviile climatice care se vor abate asupra Terrei, dă și rețeta salvatoare. „Pentru a opri totul – scrie el – se impune o taxă de carbon și aparatul politic necesar pentru a elimina agresiunea energiei murdare, o nouă abordare a practicilor agricole, o trecere de la dieta cu carne și lapte, investiții publice în energie verde și de captare a carbonului”. Dar, adaugă autorul american, „noi nu am descoperit încă voința politică, poate și economică și nici flexibilitatea culturală” pentru a acționa.


Mai precis este în ceea ce spune Pierre Radanne, fost președinte al Agenției pentru Mediu a Franței: „Suntem în situația când omenirea trebuie să guverneze climatul. (…) An bun sau rău, țările vor ajunge să se plieze acestei guvernări mondiale a climatului, care impune o ingerință colectivă în politicile energetice și de mediu ale fiecăruia”. Iar Maurice Newman, consilier al guvernului australian, este și mai direct: „Adevăratul obiectiv este concentrarea autorității politice. Încălzirea globală este nada. E vorba în realitate de o nouă ordine mondială sub controlul ONU”.

În sfârșit, dr. Patrick Moore, cofondator al mișcării Greenpeace, sumarizează, din punctul de vedere al ecologiștilor, marile conflicte de interese și mizele majore ale „urgenței climatice” și politizarea acestei sfidări: „Schimbarea climatică a devenit o forță politică puternică din numeroase rațiuni. Mai întâi, are un caracter universal: ni se spune că totul pe Terra este amenințat. În al doilea rând, se invocă două motivații umane dintre cele mai puternice: teama și culpabilitatea.

În al treilea rând, există o puternică convergență de interese între principalele elite care susțin povestea schimbării climatice. Ecologiștii propagă teama și primesc donații; politicienii ne fac să credem că ei caută să salveze Terra de catastrofă; media se complace în veselie cu senzaționalismul și conflictele de tot felul; instituțiile științifice colectează subvenții de miliarde de dolari, creează noi departamente și întrețin o frenezie de scenarii înspăimântătoare; întreprinderile vor se prezinte cu o imagine verde pentru a obține enorme subvenții publice pentru proiecte care altfel ar reprezenta pierderi economice, ca parcurile eoliene și panourile solare. În al patrulea rând, stânga consideră schimbarea climatică drept mijloc ideal pentru redistribuirea bogăției țărilor industrializate către țările în curs de dezvoltare și către birocrația ONU”.


Discursurile şi imaginile care scot în față pericole de tot felul ce amenință omenirea, planeta se prăvălesc în avalanșă continuă. Iar polivalența reprezentărilor pericolului face ca amenințarea să devină ea însăși obsesională, căci își schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză.


Fenomenul, care nu poate trece neobservat, are parte şi de teoretizare. În cartea sa „La culture de la peur” (Cultura fricii), politologul francez Marc Crepon analizează subtil utilizarea politică a fricii. El atrage atenția că acest fapt nu este doar apanajul regimurilor dictatoriale, ci se regăsește şi în democrațiile „liberale”: teama de dușman (ce descinde din pericolul terorismului), locul considerabil acordat faptului divers (fapt divers cum sunt, până la un punct, şi pandemiile, nu chiar atât de catastrofale pe cât s-au prezis, fapt divers sunt şi ceea ce se numea pe vremuri „capriciile vremii”, iar acum încălzire globală).


Iar dacă e amenințare şi risc, e nevoie, de bună seamă, şi de securitate crescândă. Aici intervine politica. Căci nu mai e vorba de securitatea personală, a cetățeanului, preocupat de iminența șomajului, de inflație sau de ipoteca la bancă, nu mai e vorba de grija pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale individului, ci e vorba de grozăvii, de amenințări de proporții. Amenințări pe cât de vagi, pe atât de înfricoșătoare, căci în fața lor insul nu poate face nimic, el așteaptă salvarea de la autorități, iar acestea, vezi Doamne, când să se mai ocupe şi de meschinele, dar vitalele, probleme ale vieții de zi cu zi a fiecăruia?


„Cultura fricii e invadatoare. O fi noul concept la modă?” – se întreabă, cu falsă candoare, autoarea canadiană Priscille Mullet Lafite. „Totul e pretext pentru a insufla teamă: problemele de sănătate, de muncă, de securitate, de ecologie – atentate, catastrofe, aviatice, uragane cu nume de femei sau de bărbați, iar, de la o vreme, teama față de datoria publică, dar şi față de cea a familiei”. O altă carte, a altui autor francez, Christophe Lambert, „La societé de la peur” (Societatea fricii), constată că societatea este „deprimată, blocată, ireformabilă, negativă, paranoică, dominată de fricile sale”. Cartea s-a vândut ca pâinea caldă.


Urbanistul şi eseistul Paul Virilio lansează conceptul de „panică rece”, adică așteptarea colectivă a catastrofei care poate veni în orice moment şi care duce la o inerție asemănătoare celei din timpul războiului rece şi al strategiei sale de descurajare, de distrugere reciprocă asigurată. Prin colocvii se teoretizează despre „euristica fricii”, prin ziare se scrie despre „virusul fricii”, despre „cultura fricii”, care, explică un blogger francofon, este „o cultură întreținută prin ultradramatizare şi repetarea la sațietate a imaginilor care alimentează angoasa în rândul cetățenilor. Crizele de teamă permit concentrarea atenției oamenilor asupra situațiilor senzaționale, dar care sunt rareori legate de problemele reale ale guvernării”.


În clipele de agonie ale regimurilor comuniste, Papa de la Roma relua indemnul biblic: „Nu vă fie frică!” Cineva observa de curând că în cărțile sfinte acest apel apare de 365 de ori, adică atâtea cât sunt și zilele anului. Ceea ce înseamnă luciditate și înțelepciune: nici să dăm crezare manipulărilor de tot felul, dar nici să nesocotim primejdiile cu adevărat reale ce amenință astăzi și România, și partea noastră de lume.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Lansarea unei noi game de PC-uri Maguay

Compania Maguay, caracterizată drept „cea mai veche companie...

Ziua Silvicultorului, marcată de Romsilva și Asociația Administratorilor de Păduri

Regia Națională a Pădurilor – Romsilva și Asociația...

CCIR și Romanian Board of Trade Toronto susțin parteneriatul economic România-Canada

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României (CCIR),...

MET România, 15 ani de activitate pe piața locală de energie

Compania MET România, parte a grupului elvețian MET,...