de Radu-Andrei Morărașu, președinte și reprezentant,
Asociația Forul Studențesc de Inventică și Cercetare
În percepția generală asupra evoluției României din ultimele decenii, cercetarea științifică este adesea privită ca unul dintre domeniile care și-au pierdut treptat capacitatea de a genera progres tehnologic, economic și social. Nivelul redus al finanțării, migrația specialiștilor, subutilizarea unor infrastructuri, dificultățile administrative și distanța dintre mediul academic și industrie au alimentat această percepție. Problemele sunt reale, dar nu justifică o concluzie definitivă. România nu duce lipsă de oameni capabili, de competențe științifice sau de inițiative cu potențial, ci de capacitatea de a reuni aceste resurse într-un sistem coerent, predictibil și orientat către rezultate.
Datele europene confirmă amploarea decalajului. În 2024, intensitatea cercetării și dezvoltării, calculată ca pondere a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB, s-a situat în România la aproximativ 0,5%, față de 2,2% media Uniunii Europene. În același timp, specialiști români continuă să participe la proiecte și colaborări internaționale competitive. Dacă aceștia pot performa într-un cadru internațional, problema nu poate fi redusă la lipsa competenței, ci trebuie căutată în mare măsură în arhitectura internă a sistemului.
Un efect mai puțin vizibil al subfinanțării este reducerea complexității tehnologice a proiectelor care pot fi propuse și implementate. Atunci când resursele pentru echipamente, materiale, personal și infrastructuri experimentale sunt insuficiente, proiectele tind să se orienteze către obiective mai restrânse și cu risc tehnologic redus. Se creează astfel un mecanism autoreproductiv: finanțarea redusă limitează ambiția proiectelor, iar lipsa unor rezultate tehnologice de anvergură reduce capacitatea de a genera produse și industrii cu valoare adăugată ridicată. Performanța cercetării nu trebuie evaluată doar prin volumul activității științifice, ci și prin capacitatea de a produce salturi tehnologice care pot deveni avantaje competitive.
România se află într-un moment în care dezvoltarea economică nu mai poate fi bazată exclusiv pe costuri reduse, exploatarea resurselor naturale sau integrarea în lanțurile de producție ale altor state. Competitivitatea pe termen lung presupune capacitatea de a produce tehnologie, de a dezvolta produse proprii, de a valorifica proprietatea intelectuală și de a transforma rezultatele cercetării în activitate economică. Cercetarea nu este, din această perspectivă, o cheltuială auxiliară, ci una dintre infrastructurile fundamentale ale economiei viitorului.
Forul Studențesc de Inventică și Cercetare (FSIC), organizație independentă fondată în 2025 de studenți proveniți în principal din domenii tehnice și științifice, a apărut tocmai din nevoia de a crea un cadru interdisciplinar în care cercetarea să poată fi legată de aplicație, formare și colaborare. Deviza sa, „Sapere aude” – „Îndrăznește să cunoști” –, exprimă această concepție. Experiența unei organizații aflate la început de drum evidențiază o contradicție importantă: interesul, inițiativa și, adesea, competența tehnică există, însă lipsesc mecanisme suficient de accesibile prin care această energie să devină activitate de cercetare continuă, finanțată, conectată la infrastructură și capabilă să ajungă la prototip, produs și piață.
Prezenta poziționare nu aparține unei singure voci. Ea a fost gândită și scrisă de Radu-Andrei Morărașu și Radu-Ioan Roman, președintele și vicepreședintele asociației, cu sprijinul domnului profesor Corneliu Bârnea, președintele onorific al Forului, reflectând totodată concepții împărtășite în colectivul nostru, din dorința de a formula public o opinie a generației tinere implicate în cercetare.
Prima problemă este nivelul insuficient și impredictibil al finanțării. Diferența dintre aproximativ 0,5% din PIB alocat cercetării-dezvoltării în România și 2,2% la nivelul Uniunii Europene reprezintă o diferență de capacitate. Totuși, simpla creștere a sumelor nu garantează rezultate mai bune dacă mecanismele administrative și instituționale rămân neschimbate. Este necesară o traiectorie credibilă de creștere a finanțării publice, corelată cu investiții în infrastructură, capital uman, cercetare competitivă și transfer tehnologic.
În paralel, trebuie consolidată finanțarea privată. La nivelul Uniunii Europene, sectorul întreprinderilor a reprezentat în 2024 aproximativ două treimi din cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare. România trebuie să creeze condiții în care investiția privată în cercetare să devină atractivă, prin stimulente fiscale, instrumente de cofinanțare și programe dedicate transferului tehnologic.
România nu este lipsită formal de strategie. Strategia Națională de Cercetare, Inovare și Specializare Inteligentă 2022–2027 și PNCDI IV stabilesc obiective și mecanisme de finanțare. Problema apare atunci când strategia nu devine suficient de concretă pentru a ghida pe termen lung investițiile statului și direcțiile efective de cercetare. O strategie eficientă trebuie să răspundă la întrebări precise: ce tehnologii dorește România să dezvolte, ce capacități industriale dorește să construiască, ce infrastructură trebuie modernizată, ce competențe lipsesc și ce produse sau servicii pot fi dezvoltate intern într-un orizont de cinci, zece sau cincisprezece ani.
Cercetarea are nevoie de continuitate mai mare decât ciclul administrativ. Un laborator nu poate fi construit, echipat, populat cu specialiști și orientat către un produs strategic în intervalul unui singur mandat. Obiectivele trebuie evaluate periodic, dar protejate de discontinuități administrative. În același timp, statul trebuie să devină un beneficiar inteligent al cercetării pe care o finanțează, formulând probleme concrete pe care mediul de cercetare să fie chemat să le rezolve în domenii precum energia, agricultura, apărarea, sănătatea, mediul, transporturile și infrastructura.
O altă dificultate este fragmentarea sistemului public de cercetare. Existența mai multor institute cu profiluri apropiate poate fi un avantaj dacă infrastructura și expertiza sunt puse în comun; în lipsa coordonării, poate produce duplicarea unor funcții, utilizarea suboptimală a echipamentelor și concurență pentru resurse limitate. Este necesară dezvoltarea unor rețele funcționale între institute complementare, cu servicii, laboratoare sau competențe partajate acolo unde acest lucru este eficient, fără distrugerea capacităților și specializărilor existente.
Managementul institutelor trebuie, la rândul său, orientat mai ferm către performanță. Institutele naționale reprezintă infrastructură strategică și trebuie protejate în privința misiunii, infrastructurii și personalului esențial, dar conducerea lor trebuie să aibă stimulente reale pentru atragerea proiectelor, dezvoltarea parteneriatelor și valorificarea rezultatelor. În anumite cazuri ar putea fi testată inclusiv o separare mai clară între proprietatea și misiunea publică a infrastructurii și managementul operațional, prin forme de administrare externalizată încadrate de obiective și indicatori de performanță, fără pierderea caracterului strategic al institutelor.
Un sistem de cercetare nu poate fi mai performant decât oamenii care îl compun. Recompensarea trebuie să reflecte, într-un cadru transparent, contribuția la proiecte, rezultatele și impactul cercetării, prin bonusuri, fonduri interne sau alte mecanisme compatibile cu legislația. În același timp, cercetătorii, cadrele didactice și studenții trebuie să poată colabora mai ușor între universități, institute, companii și organizații de cercetare, cu recunoașterea contribuției lor la fiecare proiect.
Integrarea studenților trebuie să înceapă mult mai devreme. Studentul interesat de cercetare nu trebuie privit exclusiv ca beneficiar al educației, ci ca potențial coleg și viitor contributor. Accesul timpuriu la laboratoare, proiecte și echipe reale permite transferul de cunoaștere între generații și reduce situația în care fiecare generație este obligată să își reconstruiască aproape de la zero parcursul până la nivelul celei precedente. Oportunitățile reale de evoluție pot contribui și la diminuarea pierderii capitalului uman prin migrație. În același timp, stimulentele financiare ale titularilor de proiect nu trebuie să devină criteriul care decide accesul tinerilor la proiectele naționale de cercetare-inovare.
Sectorul privat de cercetare este, de asemenea, insuficient valorificat. România dispune de organizații și companii capabile să dezvolte tehnologii competitive, dar o parte dintre acestea își găsesc principalele oportunități de finanțare și implementare în afara țării. Statul nu trebuie să înlocuiască piața și nici să selecteze artificial câștigători, dar poate crea mecanisme prin care soluțiile dezvoltate în România să aibă acces la proiecte-pilot, infrastructuri de testare, achiziții publice pentru inovare și programe de cofinanțare.
Pentru infrastructurile strategice, criteriul prețului inițial nu ar trebui să fie singurul determinant. În limitele legislative, trebuie avute în vedere mentenanța pe termen lung, securitatea lanțului de aprovizionare, transferul de cunoaștere, posibilitatea modernizării și existența unei capacități tehnice interne. În cazul sistemelor exploatate timp de decenii, valoarea investiției trebuie judecată și prin costul total al ciclului de viață și independența tehnologică pe care o poate genera.
Un alt obstacol îl reprezintă complexitatea procedurală. Pentru o instituție mare, cu departamente juridice și administrative specializate, aceasta poate fi gestionabilă; pentru o echipă mică, un start-up tehnologic, o asociație sau un grup de tineri cercetători, poate deveni aproape insurmontabilă. Cercetarea finanțată public trebuie să rămână supusă transparenței și controlului, dar procedurile trebuie proporționate cu dimensiunea proiectelor, iar cercetătorii trebuie să aibă acces la sprijin juridic și administrativ. Prototiparea și experimentarea trebuie, de asemenea, tratate distinct de activitatea economică matură, deoarece cercetarea presupune inevitabil risc și eșec experimental. Facilitățile și creditele fiscale ori schemele dedicate prototipării pot reduce costul experimentării fără a garanta artificial succesul comercial.
Una dintre cele mai importante vulnerabilități ale sistemului românesc rămâne distanța dintre invenție și produs. Datele EPO indică pentru România, în 2025, 41 de cereri de brevet european, echivalentul a 2,2 cereri la un milion de locuitori. Dar simpla numărare a brevetelor nu este suficientă: brevetul nu este în sine un produs și nici o garanție a valorificării economice. Indicatorul decisiv trebuie să fie capacitatea de transformare a cunoașterii în valoare: prototipuri validate, tehnologii transferate, licențe, produse, companii spin-off și contracte industriale.
Atunci când un proiect finanțat public produce un prototip validat cu potențial comercial, echipa trebuie să aibă acces la mecanisme pentru transformarea lui într-un produs: granturi pentru scalare, incubatoare tehnologice, facilități de producție-pilot și scheme de cofinanțare. În domeniile strategice, instituțiile publice pot defini o nevoie și un buget, iar mai multe companii sau consorții pot dezvolta soluții concurente, selecția fiind urmată de sprijin pentru industrializare.
Această logică trebuie conectată sistematic la nevoile statului. Ministerele de resort ar putea formula periodic „probleme naționale de cercetare”, iar structura responsabilă de politica de cercetare să conecteze aceste nevoi cu universitățile, institutele și entitățile private capabile să ofere soluții. S-ar crea astfel un circuit mai bine internalizat: statul identifică nevoia și finanțează cercetarea, cercetătorii dezvoltă soluția, industria realizează prototipul și produsul, iar instituția publică poate deveni primul beneficiar. Cercetarea ar deveni simultan instrument de inovare și de politică industrială.
Reforma trebuie însoțită de o selecție clară a domeniilor în care România poate construi competențe și avantaje competitive. Cercetarea fundamentală trebuie susținută în mod general, însă politica de dezvoltare economică nu poate urmări cu aceeași intensitate excelența în toate tehnologiile. Investițiile concentrate trebuie orientate către domenii în care există resurse, infrastructură, competențe sau o nevoie strategică suficient de puternică.
Printre acestea se află securitatea energetică și tehnologiile energetice, unde obiectivul trebuie să fie trecerea de la simpla utilizare a tehnologiei la dezvoltarea și exportul de soluții; agricultura inteligentă și bioeconomia, prin agricultură de precizie, automatizare, genetică vegetală, drone și valorificarea biomasei; resursele naturale, materialele avansate și tehnologiile de procesare, pentru mutarea valorii adăugate către materiale, componente și produse finite; tehnologiile Industriei 4.0 și 5.0, cu inteligență artificială, robotică, fabricație aditivă, senzori și sisteme autonome; precum și tehnologiile aerospațiale și de apărare, ale căror competențe în electronică, comunicații, navigație, materiale și inteligență artificială pot produce efecte de multiplicare în economia civilă.
Infrastructura națională de cercetare și capitalul uman trebuie tratate, la rândul lor, ca resurse strategice. Modernizarea laboratoarelor trebuie corelată cu pregătirea specialiștilor, iar evaluarea potențialului național trebuie realizată prin colaborarea reală dintre universități, institute, Academia Română și sectorul privat.
Pe termen scurt, prioritățile ar trebui să fie predictibilitatea finanțării, reducerea poverii administrative, stimularea cercetătorilor performanți, colaborarea între instituții și identificarea unor proiecte naționale concrete. Pe termen mediu, acestea trebuie completate de integrarea infrastructurilor, implicarea mai puternică a sectorului privat și mecanisme eficiente pentru trecerea proiectelor de succes din cercetare în industrializare.
Evaluarea performanței trebuie, în consecință, să depășească numărul de publicații și proiecte câștigate. Publicațiile sunt esențiale pentru cercetarea fundamentală, însă cercetarea aplicată trebuie evaluată și prin brevete, prototipuri, tehnologii transferate, licențe, produse lansate, companii spin-off, contracte industriale și economii generate prin soluții dezvoltate intern. Aceasta nu înseamnă diminuarea cercetării fundamentale, ci construirea unui echilibru între cunoaștere, aplicare și transfer tehnologic.
Cercetarea românească nu se află într-o situație care să justifice concluzia că nu mai poate fi redresată. Există specialiști, infrastructuri, inițiative private și interes din partea generațiilor tinere. Problema este că aceste elemente funcționează prea des separat. Creșterea finanțării fără reformarea administrării poate multiplica ineficiențele, după cum reorganizarea instituțională fără resurse suplimentare nu face decât să redistribuie aceleași limitări. Este necesară o abordare integrată, în care finanțarea, infrastructura, capitalul uman, administrația și industria să fie tratate ca părți ale aceluiași sistem.
Obiectivul României nu trebuie să fie exclusiv recuperarea unui decalaj statistic față de media europeană, ci construirea unei capacități naționale de a identifica probleme, de a finanța cercetarea necesară, de a dezvolta prototipuri, de a produce tehnologie și de a transforma această tehnologie în produse competitive. În acest proces, studenții și tinerii cercetători trebuie considerați participanți activi, nu doar beneficiari ai unor politici viitoare.
În cele din urmă, adevărata măsură a unei politici naționale de cercetare nu este numai numărul de proiecte finanțate sau de documente strategice adoptate, ci capacitatea acesteia de a produce cunoaștere, oameni, tehnologii, infrastructură și produse care nu ar fi existat fără investiția respectivă. România dispune încă de baza necesară pentru a construi un asemenea sistem. Condiția este ca cercetarea să înceteze să fie tratată ca o componentă periferică a dezvoltării și să fie recunoscută drept una dintre infrastructurile strategice ale viitorului economic, tehnologic și social al țării.
