de Florin Păun, cercetător, CSO al ARESIA,
fondator Xvaluator & Agilising Innovation
De la teoria asimetriilor multiple și scala DRL–TRL la opt centre regionale de transfer tehnologic, un statut al inventatorului și programe naționale capabile să transforme inteligența românească în proprietate intelectuală, producție și putere economică.
România pierde valoarea dintre laborator și uzină
România are cercetători performanți, ingineri foarte bine pregătiți, antreprenori capabili și o diasporă științifică dispusă să contribuie, însă aceste resurse funcționează fragmentat, fără o arhitectură care să le adune într-un proces economic coerent. Rezultatele cercetării ajung în reviste științifice, uneori în brevete, mult mai rar în licențe, produse industriale și întreprinderi suficient de puternice pentru a modifica structura economiei naționale.
Blocajul pornește din felul în care România evaluează, finanțează, valorifică și impozitează inovarea. Cercetătorul este răsplătit îndeosebi pentru publicații, universitatea câștigă prea puțin din comercializarea proprietății intelectuale, iar întreprinderea care preia o tehnologie insuficient maturizată își asumă un risc capabil să-i amenințe supraviețuirea. Finanțatorul public contabilizează proiecte, cheltuieli și indicatori administrativi, în vreme ce economia așteaptă produse, licențe, capacități industriale și acces la piețe.
Experiența acumulată la ONERA m-a condus la ceea ce am numit asimetriile multiple. Joseph Stiglitz a explicat efectele asimetriei informaționale asupra tranzacțiilor economice, însă transferul tehnologic scoate la suprafață alte rupturi, generate de diferențele dintre actorii obligați să colaboreze.
Asimetria tehnologică apare fiindcă laboratoarele lucrează la niveluri reduse de maturitate, în timp ce majoritatea IMM-urilor vând produse și au nevoie de soluții apropiate de fabricație. Asimetria de risc face ca același eșec să însemne pentru laborator o fracțiune din buget, iar pentru întreprindere pierderea unei investiții care îi poate opri activitatea. Asimetria culturală desparte cercetătorul, preocupat de publicații și recunoașterea comunității academice, de antreprenorul aflat sub presiunea comenzilor, salariilor și concurenței. Lor li se adaugă asimetriile de timp și de interes, pentru că statul, cercetătorul, investitorul și compania urmăresc rezultate diferite și operează după calendare care rareori coincid.
Mai mulți bani distribuiți prin aceleași proceduri vor reproduce aceleași blocaje. Reforma începe printr-un diagnostic instituțional al asimetriilor, urmat de contracte, stimulente și organizații capabile să le compenseze.
Cercetătorul trebuie să participe la valoarea invenției
Consider că prima schimbare de care este nevoie, acum în România, este evaluarea carierei științifice. În domeniile cu potențial economic, cercetătorul ar urma să fie încurajat să protejeze invenția înaintea publicării, iar licența să primească în evaluarea profesională o pondere superioară brevetului, după cum brevetul ar urma să cântărească mai mult decât articolul lipsit de aplicație economică.
Aplicarea acestui principiu la ONERA a ridicat numărul licențelor de la zero la aproximativ cincisprezece pe an. Rezultatul a fost susținut prin participarea inventatorului la veniturile generate. CNRS distribuie cercetătorilor jumătate din redevențele rămase după deducerea costurilor de protecție și comercializare, iar ONERA le acordă 25% fără asemenea deduceri. Cercetătorul dobândește astfel un interes legitim în parcursul economic al invenției, în timp ce instituția începe să administreze proprietatea intelectuală ca pe un activ.
România poate adopta un Statut al inventatorului pentru universități și institute, cu reguli unitare privind proprietatea intelectuală, partajarea redevențelor și participarea cercetătorilor la companiile formate în jurul propriilor tehnologii. Universitatea ar putea transforma partea sa de redevențe în acțiuni ale întreprinderilor nou-create, păstrând o legătură economică de durată cu valoarea născută în laboratoarele sale.
Opt societăți regionale pentru transfer tehnologic
Transferul tehnologic nu poate rămâne o atribuție periferică oferită unor birouri administrative fără competențe comerciale. România are nevoie de opt societăți regionale de accelerare a transferului tehnologic, organizate la nivelul regiunilor de dezvoltare, unde masa critică de laboratoare, companii, investitori și specialiști poate susține echipe profesioniste.
Experiența celor paisprezece structuri SATT din Franța arată că asemenea organizații devin viabile atunci când activitatea lor pornește prioritar de la cererea industriei și a IMM-urilor. Ele identifică problemele pentru care cercetarea poate construi soluții și urmăresc, într-o proporție mai redusă, invențiile apărute în laboratoare pentru care urmează să fie găsite piețe.
Specialistul în transfer tehnologic ar putea fi remunerat parțial în funcție de redevențele, investițiile și contractele generate. Performanța lui s-ar măsura prin licențe, capital atras, companii create, tehnologii introduse în fabricație și valoare economică păstrată în regiune. Primele echipe pot fi pregătite în aproximativ șase luni și pot ajunge la eficiență operațională într-un interval de 18 până la 24 de luni.
O tehnologie matură nu valorează mult fără o cerere matură
Scala Technology Readiness Level măsoară maturitatea unei tehnologii, dar spune prea puțin despre maturitatea cererii. Din această lacună am dezvoltat Demand Readiness Level, instrument care urmărește drumul dintre perceperea unei nevoi și conturarea unei piețe pregătite să cumpere răspunsul tehnologic.
Diagrama DRL–TRL așază față în față maturitatea tehnologiei și maturitatea cererii. Analiza licențelor ONERA a indicat că un transfer tehnologic capătă șanse consistente atunci când suma celor două niveluri ajunge cel puțin la nouă.
O tehnologie aflată într-un stadiu timpuriu poate atrage capital dacă răspunde unei cereri bine definite, după cum o invenție avansată poate rămâne abandonată atunci când piața a fost ignorată.
Aplicarea acestui instrument ar schimba selecția proiectelor finanțate în România. Calitatea științifică ar fi corelată cu nevoia industrială, capacitatea antreprenorială și perspectiva comercială, iar banii publici ar merge către proiectele care pot străbate întregul drum dintre laborator și producție.
Statul trebuie să împartă riscul
Statul trebuie să impună reguli de împărțite a riscurilor precum şi a beneficiilor. Iar investiția publică relativă la marile grupuri industriale trebuie acordată numai ca incentivă la consorții care au decis să lucreze împreună în acest spirit.
Contractul cu riscuri și beneficii împărtășite oferă un mecanism prin care laboratorul, compania, investitorul și statul își asumă proporțional riscul, apoi împart beneficiile potrivit contribuției fiecăruia. Subvenția capătă astfel obligații economice, termene și rezultate măsurabile.
Pentru marile grupuri industriale, sprijinul public ar putea fi condiționat de implicarea laboratoarelor și IMM-urilor locale, de reguli echitabile privind coproprietatea intelectuală și de fabricarea rezultatelor în uzinele din România. Nerespectarea obligațiilor ar atrage recuperarea finanțării. Statul ar investi astfel în formarea unei capacități industriale românești, evitând finanțarea cercetării ale cărei rezultate sunt produse și valorificate ulterior în alte țări.
Banca de Investiții și Dezvoltare poate intra în proiectele tehnologice prin participații de tip equity, alături de experți pregătiți să evalueze investițiile din etapele seed și seria A. Românii care au lucrat ca evaluatori ai Consiliului European pentru Inovare pot forma nucleul unei asemenea competențe și pot pregăti specialiști pentru fiecare regiune.
Defiscalizarea investițiilor private în cercetare, împreună cu un credit fiscal majorat pentru colaborările dintre companii și laboratoarele publice, ar mobiliza capitalul privat. Achizițiile publice ar urma să devină accesibile întreprinderilor inovatoare, iar marile contracte externe, mai ales cele din apărare, să includă obligații ferme de offset, transfer tehnologic și producție locală.
România are nevoie de directori de programe, nu de încă o strategie
România administrează mii de proiecte, dar conduce prea puține programe naționale de la cercetare până la piață. Reconstrucția economică cere directori de program cu mandat multianual, buget, competență tehnică și răspundere asupra întregului traseu, de la definirea unei nevoi strategice până la industrializarea soluției.
O Direcție de Programe Interministeriale ar putea coordona un portofoliu restrâns de investiții în energie, stocare, hidrogen, materiale avansate, inteligență artificială, robotică, biotehnologie, securitate cibernetică și tehnologii cu utilizare civilă și militară. Fiecare program ar reuni ministerele, cercetarea, industria, finanțatorii și diaspora sub o conducere unică, reducând fragmentarea bugetelor și dizolvarea răspunderii.
Două direcții valorifică avantaje românești deja bine conturate. Prima privește producerea hidrogenului decarbonat prin piroliza gazului metan extras din Marea Neagră și dezvoltarea combustibililor sintetici pentru aviație, domeniu în care România poate lega resursele energetice de cercetare, industrie și cererea europeană.
A doua urmărește construirea la Capul Midia a unei baze multimodale de antrenament pentru forțele NATO, conectată cu industria românească de apărare, cercetarea aerospațială și tehnologiile europene de simulare, evaluare și țintire. Proiectul ar putea fi completat printr-o agenție dedicată factorului uman și interfeței om-mașină, capabilă să reunească informaticieni, ingineri, psihologi, sociologi, designeri și militari din forțe operaționale, într-o continuare modernă a patrimoniului intelectual lăsat de Ștefan Odobleja.
Pe aceeași hartă pot intra sistemele de stocare a energiei de mare capacitate, reciclarea avansată a bateriilor și inteligența artificială calificativă, concepută pentru reducerea informațiilor false și a amprentei energetice a instrumentelor digitale.
Diaspora trebuie integrată în conducerea programelor
Diaspora științifică românească păstrează accesul la tehnologii, laboratoare, companii și rețele de finanțare pe care statul român le construiește lent. Numeroși specialiști au transmis propuneri și s-au oferit să contribuie voluntar, însă energia lor se consumă adesea în conferințe, întâlniri ceremoniale și grupuri consultative lipsite de buget și putere de decizie.
Fiecare program național ar putea avea un consiliu tehnologic al diasporei, conectat direct cu directorul său. Specialiștii ar participa la alegerea tehnologiilor, evaluarea partenerilor, negocierea transferurilor și deschiderea piețelor externe. Diaspora ar deveni astfel infrastructură de cunoaștere activă, integrată în arhitectura economică a țării.
Reconstrucția României începe în punctul în care cercetătorul câștigă din licență, universitatea participă la valoarea companiei create, întreprinderea își împarte riscul cu statul, investitorul primește un stimulent fiscal, iar directorul de program răspunde pentru trecerea tehnologiei din laborator în uzină. Inteligența românească produce deja idei. Mecanismul care le păstrează valoarea în România poate fi construit.
Zece decizii pentru o Românie care își valorifică inteligența
1.Adoptarea unui Statut al Inventatorului, cu reguli clare pentru proprietatea intelectuală și distribuirea redevențelor.
2. Introducerea licențelor, brevetelor și aplicațiilor economice între criteriile majore de evaluare a cercetătorilor.
3. Crearea a opt societăți regionale profesioniste de accelerare a transferului tehnologic.
4. Remunerarea specialiștilor în transfer și în funcție de valoarea economică generată.
5. Introducerea unui credit fiscal pentru cercetare, majorat pentru colaborările dintre companii și laboratoarele publice.
6. Finanțarea prin participații de tip equity a tehnologiilor aflate în stadii incipiente, prin Banca de Investiții și Dezvoltare.
7. Folosirea contractelor cu riscuri și beneficii împărtășite în proiectele susținute din fonduri publice.
8. Condiționarea ajutoarelor acordate marilor companii de implicarea IMM-urilor românești, transfer tehnologic și producție locală.
9. Înființarea unei Direcții de Programe Interministeriale și selectarea unor directori de program cu mandat, buget și răspundere.
10.Integrarea specialiștilor din diaspora în conducerea tehnologică și evaluarea programelor naționale.
Florin Păun aparține acelei categorii rare de specialiști români care au cunoscut cercetarea din interiorul laboratorului, industria prin marile programe tehnologice, iar politicile de inovare din locul în care acestea produc licențe, investiții și capacități industriale. Inginer aerospațial format la Politehnica din București, École Polytechnique, ISAE Toulouse și MIT Sloan, a lucrat aproape două decenii la ONERA, Oficiul Național Francez de Studii și Cercetări Aerospațiale, unde a coordonat transferul tehnologic către mediul economic, iar astăzi ocupă funcția de Chief Science & Partnership Officer la ARESIA, este expert și membru al juriului Consiliului European pentru Inovare, precum și fondator al companiei deeptech Xvaluator.
A participat la peste cinci sute de contracte și procese de transfer tehnologic, a lucrat cu cercetători, start-up-uri, IMM-uri, mari grupuri industriale și autorități din Franța, Statele Unite, Indonezia, Bulgaria, Cipru, Republica Moldova și România. Printre contribuțiile sale se află scala Demand Readiness Level, complementară sistemului TRL creat de NASA, diagnosticul asimetriilor multiple, contractul cu riscuri și beneficii împărtășite și protocolul Păun–O’Neal pentru accelerarea inovării.
Franța i-a acordat titlul de Cavaler al Ordinului Național de Merit pentru contribuția la strategiile și instrumentele sale de inovare, iar în 2026 a primit premiul „Henri Coandă”, acordat de Marea Lojă Națională și Academia Română, pentru cercetările și invențiile legate de hidrogen. Născut la Alba Iulia și devenit cetățean de onoare al orașului, a inițiat Alba Iulia Innovation Call, o cartă prin care propune accesul instituțiilor românești la instrumentele de inovare dezvoltate și testate în cariera sa internațională.
Părerea lui Florin Păun contează pentru fiindcă aceasta nu vine din contemplarea statisticilor și nici din administrarea vreunui program fără urmări economice, ci din experiența directă a transformării cercetării în contracte, brevete, licențe, companii și locuri de muncă.
