În curând se împlinesc 26 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 (eu sunt de partea celor care apreciază că a fost lovitură de stat). De asemenea, în această perioadă, respectiv la 1 ianuarie 2017, vom număra 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană.
În toți acești ani economia României a cunoscut, din păcate, o condamnabilă perioadă de destructurare, fără a fi fost promovată, în contrapartidă, o politică economică de reconstrucție și relansare în noile condiții date.
Pe drept cuvânt ne întrebăm de ce?
De ce au fost scoase din circuitul economic capacități de producție care încă mai aveau un mare potențial de prelucrare a resurselor naturale și minerale naționale proprii și de utilizare cu randamente ridicate a forței de muncă calificate și înalt calificate? De asemenea aceste capacități dispuneau de piețe de desfacere în condiții de concurență corecte.
Într-o asemenea evoluție s-a pierdut prin emigrare, sau prin intrarea în șomaj, cel mai de preț capital – capitalul uman – ca forță de muncă.
Apariția noilor capacități de producție în ultimii 26 de ani, dar cu deosebire în cei 10 ani de când România a intrat în UE nu au fost rezultatul unei strategii naționale, proprii de refacere și relansare economică.
