De câțiva ani, România se confruntă cu o scădere semnificativă a încrederii publice în stat, în instituțiile guvernamentale și în liderii politici în general. Potrivit unui recent sondaj INSCOP, doar Armata (70%) și Biserica (62%) mai câștigă o bună parte din încrederea publică, urmate cu scoruri mari (50-55%) de NATO și UE (în contextul evident al războiului fierbinte din proximitate și al traversării pandemiei de COVID-19). Dar instituțiile reprezentative ale unui stat democratic, precum Guvernul și Parlamentul, au picat în coada clasamentului, cu tot cu oamenii care le populează.
Fenomenul, cunoscut sub numele de declin al încrederii publice, este complex și afectează multe aspecte ale vieții sociale și economice.
O analiză amănunțită a fost realizată, sub titlul „Atlasul valorilor sociale: România la 100 de ani”, de cercetătorii Bogdan Voicu, Horațiu Rusu și Claudiu Tufiș, fiind primul studiu de acest fel din ultimii 25 de ani de după 1989, bazat pe o cercetare sociologică pe perioada 1993-2018.
Atât sondajul cât și studiul citate subliniază că una dintre puținele constante ale ultimelor decade a fost că românii au încredere în primul rând în armată și în biserică, dar la coada clasamentului se află guvernul, parlamentul și partidele politice, adică cele mai importante instituții ale unui stat, care au puterea de a structura modul de funcționare pentru toate celelalte instituții.
De-a lungul celor peste 30 de ani, corupția și scandalurile politice au erodat în mod considerabil încrederea publică. Percepția că instituțiile sunt corupte sau că politicienii sunt la originea actelor de corupție a dus la o pierdere de încredere în capacitatea acestora de a acționa în interesul cetățenilor.
Dar o altă constantă a României postcomuniste este instabilitatea politică: schimbările frecvente ale guvernelor și mai ales lipsa unei viziuni coerente în politică au contribuit, de asemenea, la creșterea scepticismului în rândul populației. Lipsa unui cadru legislativ stabil și a unei direcții clare și guvernarea țării prin prea des promovatele „ordonanțe-trenuleț” alimentează (și) azi – mai mult ca oricând – neîncrederea în capacitatea instituțiilor de a răspunde nevoilor cetățenilor și incertitudinea în viitorul țării.
Declinul încrederii publice este favorizat și de slaba administrare a crizelor economice, de o creștere lentă a economiei, de inflația care erodează masiv puterea de cumpărare a cetățenilor și companiilor. Scăderea încrederii în instituțiile publice e generată și de prea multe și mult prea grave probleme legate de calitatea și accesibilitatea serviciilor publice, mai ales ale celor din sănătate și educație.
Deloc de ignorat, manipularea informațiilor și lipsa transparenței în deciziile guvernamentale cresc scepticismul și neîncrederea în autorități.
Declinul încrederii publice are consecințe serioase. În primul rând crește semnificativ polarizarea socială și politică, slăbind coeziunea și solidaritatea în societate, și asta o vedem și o resimțim zilnic, la nivelul „pietonului de pe zebră” (cum spune un fost coleg care nu crede în calitatea ADN-ului autohton).
La nivelul economiei, impactul este, de asemenea, semnificativ: investițiile majore sunt blocate sau chiar alungate, în loc de creștere economică riscăm declin, se agravează criza de pe piața muncii, inteligența și munca înalt și mediu calificată pleacă peste graniță, dispare sau scade încrederea investitorilor în piața românească, iar toate acestea ne costă foarte mulți bani și ne vor costa enorm în viitor.
Reconstruirea încrederii necesită eforturi reale, vizibile și tangibile, sustenabile și coordonate din partea întregului aparat de stat, dar și din partea societății civile și cetățenilor pentru a restabili credibilitatea și pentru a asigura un viitor mai stabil și mai prosper pentru țară. Din păcate, astăzi nu constat deloc un efort național în acest sens.
