În cea mai mare parte a ultimului deceniu, cheltuielile militare globale au crescut constant, atingând un nou record de peste 2,24 trilioane de dolari în 2022. În mod nesurprinzător, cele mai mari cheltuieli au fost făcute de Statele Unite și China, care sunt din ce în ce mai blocate într-un joc cu sumă zero, cu un potențial ridicat de escaladare. Dar India (un alt rival al Chinei, cu care împarte o graniță lungă și contestată) și Rusia (care a lansat anul trecut un război de agresiune la scară largă împotriva Ucrainei) fac, de asemenea, eforturi pentru a-și spori cheltuielile de apărare. Iar în Europa, cheltuielile pentru apărare au suferit cea mai mare creștere de la an la an pe parcursul unei generații.
Germania și Japonia se reînarmează, îndepărtându-se astfel (în măsuri diferite) de pacifismul pe care l-au îmbrățișat începând cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Finlanda a aderat la NATO, abandonând cei 75 de ani de neutralitate ai săi, iar Suedia urmărește să facă același lucru. În Taiwan, temerile tot mai mari legate de o invazie chineză au dat un impuls și mai mare strategiei „porcupine“ pe care analiștii o consideră acum singura opțiune viabilă de apărare. Filipine acordă armatei americane acces extins la bazele sale, America și Coreea de Sud au reluat simulările de război, iar Coreea de Sud și Japonia sunt mai unite în ceea ce privește politica de apărare decât au fost în ultimele decenii.
De asemenea, Iranul continuă să îmbogățească uraniul aproape de gradul de armă, devenind în același timp un furnizor major de drone și rachete pentru Rusia. Africa de Sud, un vechi prieten și partener comercial pentru Europa și SUA, a început să se împrietenească cu Rusia. Și Brazilia a încercat să abordeze o poziție neutră în ceea ce privește războiul din Ucraina, uimind observatorii occidentali, pentru care înfrângerea efortului Kremlinului de a pune capăt suveranității ucrainene reprezintă un imperativ moral și geopolitic bine definit.
Aceste ultime două cazuri subliniază o importantă tendință globală: războiul din lumea reală alimentează narațiunile războinice. În timp ce America, Europa și aliații lor de pe coasta Pacificului se pregătesc pentru o nouă eră de bipolaritate în stilul Războiului Rece – între SUA și China, precum și între democrații și autocrații – mulți alții anticipează o fragmentare mai profundă, în care interesele naționale înguste și realpolitik determină alinierea unei țări cu privire la orice problemă dată.
Oricare ar fi situația, o observație comună din partea blocului nealiniat în curs de formare este indiscutabilă: războiul din Ucraina nu este singurul conflict care necesită atenție internațională. Potrivit Institutului Internațional de Cercetare pentru Pace de la Stockholm, în 2021 au existat conflicte armate active în 46 de state. Printre acestea se numără războaiele civile extraordinar de sângeroase din Yemen și Myanmar, conflictele de lungă durată cu forțele extremiste, separatiste și de gherilă din America de Sud, Sahel și multe părți ale Africii Subsahariene și – desigur – conflictul israeliano-palestinian.
Pentru a înrăutăți și mai mult situația, acordurile tradiționale de control al armamentului sunt întrerupte sau chiar complet eliminate (cel mai grav fiind cazul acordurilor care reglementează armele nucleare). Și toate acestea se întâmplă într-un moment în care lumea are nevoie disperată de cadre comune pentru noi teatre potențiale de conflict, cum ar fi Arctica și spațiul, precum și de cooperare globală pentru a gestiona creșterea insecurității alimentare, fluxurile de migrație și alte probleme globale.
Acum, când multe alte componente ale ordinii internaționale de după 1945, în special instituții multilaterale, precum Organizația Națiunilor Unite, Fondul Monetar Internațional și Organizația Mondială a Comerțului, reflectă efectele fragmentării, o nouă eră de insecuritate globală pare inevitabilă. Provocarea va fi de a găsi modalități de a minimiza durata sa și de a atenua efectele perturbărilor viitoare.
