Băieții deșteți, ca apa de ploaie
Sectorul energetic românesc are o particularitate pe care niciun manual de economie nu o poate justifica altfel decât prin nepăsare instituțională îndelung cultivată: funcționează bine atunci când plouă suficient de mult, încât lacurile de acumulare să dea peste ghizduri, și funcționează prost în absolut orice altă situație. O țară care își leagă siguranța energetică de capriciile meteorologice nu are o strategie, are o superstiție îmbrăcată în termeni tehnici. Diferența dintre o națiune care gândește energia ca infrastructură de suveranitate și una care o gestionează ca pe o recoltă agricolă se vede limpede atunci când privim spre sud, la vecinul pe care obișnuiam să-l privim cu o condescendență pe care faptele au demontat-o de mult.
Lecția bulgară
Bulgaria a rezolvat problema pe care România încă o dezbate în comisii parlamentare fără finalitate: stocarea energiei. A devenit lider balcanic și chiar european în sisteme de stocare pe bază de baterii, imediat după Germania și Italia, printr-o decizie de reglementare simplă, dar radicală, aceea de a elimina barierele birocratice și de a recunoaște unitățile de stocare drept participanți independenți la piață, fără cerințe separate de licențiere. Guvernul de la Sofia a alocat 600 de milioane de euro prin fonduri PNRR direct către sisteme comerciale de stocare, finanțând zeci de proiecte de scară largă, unele co-locate în parcuri solare, altele de sine stătătoare, toate menite să încarce energie ieftină ziua pentru a o revinde la prețuri de vârf seara.
Peste această arhitectură de baterii cu litiu-ion, Bulgaria a păstrat și a dezvoltat o infrastructură pe care România o are doar în arhivele proiectelor abandonate: hidrocentralele cu acumulare prin pompare. Complexul Chaira, cu o capacitate de 864 MW, funcționează alături de celelalte două centrale din complexul Rila-Rhodopi, totalizând aproximativ 800 până la 900 de megawați de capacitate flexibilă. Principiul din spatele acestor instalații ar fi trebuit să fie banal pentru un popor care s-a lăudat secole la rând cu inginerii și hidrotehnicienii săi: în locul reacțiilor chimice din baterii, apa este pompată din lacul inferior în cel superior atunci când electricitatea e ieftină sau chiar gratuită, de regulă la prânz, când parcurile fotovoltaice supraproduc, pentru ca seara, la vârful cererii, aceeași apă să coboare prin turbine și să genereze curent scump și rapid. Sunt, în esență, baterii gigantice construite din gravitație și bun simț hidrologic.
Sisif și centrala care nu s-a construit niciodată
Există în mitologia greacă figura lui Sisif, condamnat să împingă la nesfârșit o piatră pe un deal, doar pentru a o vedea rostogolindu-se înapoi chiar înainte de a atinge vârful. Proiectul Tarnița-Lăpuștești pare desprins din același destin, cu diferența că, spre deosebire de Sisif, cei responsabili nici măcar nu au împins piatra. Gândit cu peste patru decenii în urmă, proiectul a rămas la stadiul de vis administrativ, discutat, reluat, abandonat și redescoperit ciclic de fiecare generație de decidenți, fără ca o singură turbină să fi fost vreodată pusă în funcțiune. România nu are, la acest moment, nicio hidrocentrală cu acumulare prin pompare operațională, deși dispune de relief și de resursă hidrologică suficiente pentru câteva. Cei care au condus țara aceste decenii, ocupați mai degrabă să-și savureze șampania pe iahturile din Monaco decât să gândească orizonturi de zece sau douăzeci de ani, au lăsat moștenire un gol pe care astăzi îl plătim cu dobândă.
Paradoxul exportului păgubos
Consecința acestei absențe nu este abstractă, ci se traduce lunar în facturi și în balanțe comerciale umilitoare. În mijlocul zilelor însorite, parcurile fotovoltaice românești produc un surplus considerabil de energie, pe care țara nu are unde să-l depoziteze. Fără capacitate proprie de stocare, România este obligată să exporte acest curent către Bulgaria la prețuri derizorii, uneori aproape de zero sau chiar negative. Bulgarii preiau energia noastră ieftină, o stochează în bateriile sau în hidrocentralele lor cu pompaj, iar seara, când consumul autohton crește, ne-o revând, uneori de câteva ori mai scump. România produce mai mult curent decât Bulgaria și, totuși, stă îngenuncheată în fața acesteia, într-o formă de tribut economic pe care niciun tratat nu ni l-a impus, ci doar propria noastră lipsă de viziune.
Ceea ce prioritatea reală ar trebui să fie
Aici se cuvine o precizare pe care confortul discursului public preferă să o ocolească. Când oamenii nu-și mai permit confortul de bază, degeaba li se predică ecologia și reziliența, iar strategii ambițioase precum cea recentă privind biodiversitatea rămân exerciții de birou, frumos copiate din documente europene, dar rupte de realitatea unei populații care numără facturile la energie înainte de a citi obiectivele climatice. Toate basmele instituționale, fie că poartă numele de NATO, Uniune Europeană, PNRR, Schengen sau Green Deal, funcționează atât timp cât cetățeanul de rând le poate finanța din buzunarul propriu fără să renunțe la lumină sau la căldură. Viața bate filmul, iar foamea, atunci când se instalează, bate orice narativ, oricât de elaborat ar fi acesta.
Soluții, nu resemnare
Ieșirea din acest cerc vicios nu ține de miracole, ci de decizii care au funcționat deja la câțiva kilometri distanță. În primul rând, reglementarea stocării trebuie tratată exact cum a tratat-o Bulgaria, adică prin recunoașterea bateriilor și a capacităților de pompaj drept participanți independenți la piață, scutiți de birocrația dublei licențieri care astăzi descurajează investitorii. În al doilea rând, resursele europene disponibile prin mecanisme similare PNRR trebuie direcționate explicit către proiecte comerciale de stocare, după modelul celor 600 de milioane de euro alocate de Sofia, în loc să se disperseze în studii de fezabilitate fără finalitate. În al treilea rând, proiectul Tarnița-Lăpuștești merită scos definitiv din anticamera promisiunilor electorale și transformat într-un șantier, cu finanțare mixtă publică și privată și cu un calendar public, verificabil, de execuție. În sfârșit, orice strategie națională, fie ea de biodiversitate, de mediu sau de digitalizare, trebuie subordonată unei ierarhii realiste a nevoilor, în care securitatea energetică și puterea de cumpărare a cetățeanului precedă orice ambiție simbolică. Numai o țară care își încălzește și își luminează cetățenii fără să depindă de mila prețului la export poate discuta, cu adevărat, despre reziliență.
