_________________
de Angus Deaton
Laureat al Premiului Nobel pentru economie
Au trecut zece ani de când am scris The Great Escape, care spune povestea modului în care viața umană s-a îmbunătățit în ultimii 250 de ani, mai ales în ceea ce privește longevitatea și standardele materiale de viață. Însă, ultimul deceniu a fost nemilos cu povestea mea copleșitor de pozitivă. Observația mea că „viața este mai bună acum decât în orice alt moment din istorie” poate că era adevărată în 2013, dar, probabil, azi nu mai este, nici măcar pentru omul de rând. Întrebarea este dacă această inversare va fi temporară sau ce este mai rău de-abia acum începe. Evenimentele recente necesită ca istorisirea de bază să fie repovestită?
Este mult prea ușor să ne concentrăm pe amenințările actuale, ignorând trecutul și neținând cont de forțele pe termen lung care au triumfat chiar și în fața unor obstacole teribile. Dar trebuie să ne amintim că avem un volum enorm acumulat de cunoștințe utile – mai mult decât oricare dintre predecesorii noștri. Nu ne va permite să rezolvăm toate problemele urgente, dar nici nu se pierde și nici nu se uită ușor.
De asemenea, ar trebui să ne amintim cum și de ce lucrurile s-au îmbunătățit în trecut; cum dorința de a scăpa de sărăcie, boală și moarte a adus îmbunătățiri constante. Soluțiile au fost rareori imediate, dar după Iluminism, triumful rațiunii asupra supunerii fără judecată și a dogmei a produs din ce în ce mai multe răspunsuri fiabile la întrebările vechi și noi. Un exemplu notabil, teoria microbilor ca sursă a bolii a oferit omenirii unele dintre cele mai utile cunoștințe descoperite vreodată.
Totuși, deși tendințele pe termen lung ale progresului sunt clare, istoria nu oferă sprijin pentru optimismul orb. Îmbunătățirile în ceea ce privește bunăstarea oamenilor s-au confruntat în mod repetat cu inversări, multe dintre ele de lungă durată, iar unele caracterizate de devastări inimaginabile. Numai în secolul al XX-lea, politica națională și internațională dezastruoasă a dus la zeci de milioane de morți în două războaie mondiale, Holocaust și în urma politicilor criminale ale lui Stalin și Mao. Pandemia globală de gripă din 1918-1920 a ucis, probabil, 50 de milioane de oameni dintr-o populație a lumii de sub 2 miliarde. Epidemia de HIV/SIDA a ucis în jur de 40 de milioane de oameni până în prezent și mai mult de jumătate de milion continuă să moară în fiecare an din această cauză, majoritatea în Africa Subsahariană.
Cel mai recent, Organizația Mondială a Sănătății estimează că boala COVID-19 a ucis aproape 7 milioane de oameni – și, posibil, multiplii acestei cifre – mulți dintre ei
în țări bogate, inclusiv aproape
1,2 milioane de americani. Pandemia a încetinit creșterea economică în multe țări și aproape sigur a oprit reducerea continuă a sărăciei la nivel global. (Dar din moment ce a perturbat și colectarea datelor în multe locuri, incertitudinea în jurul unor astfel de cifre este chiar mai mare decât de obicei.)
De obicei, după astfel de catastrofe, progresul revine în cele din urmă, recuperările ulterioare oferind rezultate în materie de sănătate și bunăstare care depășesc maximele anterioare. Adevărat, acest fapt istoric nu oferă nicio mângâiere celor care au murit sau și-au pierdut rude și prieteni. Progresul nu șterge ororile anterioare. Dar oferă speranța unei vieți mai bune pentru supraviețuitori și pentru generațiile următoare.
Mai mult, cele mai grave orori ale istoriei adesea nu se repetă, deoarece instrumentele pentru gestionarea și evitarea catastrofelor tind să se îmbunătățească în timp. După ce teoria microbilor ca sursă a bolii a devenit baza pentru sănătatea publică la finele secolului al XIX-lea, au fost dezvoltate vaccinuri pentru a preveni multe boli; și chiar și atunci când au eșuat, noile medicamente au permis oamenilor să trăiască cu boli care anterior ar fi fost o condamnare la moarte, ca în cazul HIV/SIDA. Dezvoltarea vaccinurilor pentru COVID-19 în mai puțin de un an este o mărturie spectaculoasă a acestei narațiuni despre progres.
În mod similar, managementul macroeconomic s-a îmbunătățit de-a lungul timpului, nu în ultimul rând datorită perspectivelor lui John Maynard Keynes din anii 1930. În zilele noastre, mulți ar susține că băncile centrale sunt mai bune la politicile monetare decât în trecut. Cu toate acestea, creșterea economică pe termen lung rămâne un mister. Știm mai multe despre ce o împiedică decât despre ce o determină.
Până de curând, și politica părea mai bună. Timp de o jumătate de secol, am asistat la răspândirea democrației, susținută de o ordine internațională neobișnuit de stabilă. Cooperarea dintre țările suverane a permis globalizarea extinsă, creșterea economică și reducerea sărăciei.
Dar niciunul din aceste progrese nu este garantat să continue.
O problemă fără precedent
Peste o mie de ani, sau poate mult mai devreme, ultimii 250 de ani vor părea ca o epocă de aur de mult apusă, o clipă în scena veșnic schimbătoare a istoriei, o excepție de la starea normală de sărăcie și moarte timpurie. Evenimentele recente prezintă un catalog deprimant: dezvoltare lentă sau negativă; temperaturi globale în creștere; boli infecțioase resurgente; politici populiste antidemocratice și de dreapta; globalizare înnămolită;
speranță de viață stagnantă; tensiuni geopolitice sporite, mai ales între cele mai mari două economii ale lumii, Statele Unite și China. Ne întoarcem la o lume pre-Iluminism, condusă de preoți și despoți războinici, sau perspectiva întunecată de azi este doar o altă piedică tranzitorie, care va fi depășită în timp?
Singura cea mai mare amenințare la adresa progresului continuu este schimbarea climatică. Deși știm ce trebuie făcut și deși tehnologiile necesare se îmbunătățesc rapid și devin mai accesibile, politicile naționale și internaționale nu au susținut acțiunea necesară. Politicienii oportuniști pot avansa în carieră opunându-se unei ajustări atât de costisitoare și năvalnice și există mari finanțatori ai războiului – mai ales din industria combustibililor fosili – dedicați păstrării statu-quo-ului. Chiar și în fața unor modele meteorologice înspăimântătoare care sunt aproape imposibil de explicat fără a face referire la schimbările climatice generate de om, există o posibilitate reală să nu se facă suficient înainte să fie prea târziu.
Însă, o schimbare promițătoare este utilizarea în creștere a politicilor climatice bazate pe stimulente, mai degrabă decât pe sancțiuni. Acest lucru este crucial, deoarece democrațiile se vor strădui întotdeauna din răsputeri să implementeze politici care agravează situația unui număr substanțial de oameni, chiar dacă numai temporar.
Cu toate acestea, combaterea schimbărilor climatice necesită și acțiuni din partea țărilor mai sărace, care, la rândul lor, necesită transferuri mari de resurse din țările bogate. În timp ce astfel de transferuri au un istoric slab în ceea ce privește stimularea democratizării sau a creșterii economice, poate că ajutorul climatic se va dovedi mai eficient în atingerea obiectivului propus.
Politicile climatice pot fi mai ușor de implementat în societățile nedemocratice, așa cum a fost uneori cazul măsurilor draconice de sănătate publică. Ar fi un rezultat rușinos dacă, după ani în care s-au acordat ajutoare care au subminat guvernarea democratică în țările sărace, lumea bogată ar oferi ajutor pentru a sprijini impunerea de sus în jos a politicilor climatice la care propriile sale circumscripții mai democratice încă rezistă.
O problemă veche-nouă
De asemenea, amenințările la adresa sănătății vor rămâne esențiale pentru narațiunea despre progres și inversările sale. Pe de o parte, povestea pozitivă care reiese din pandemie este despre reziliență. După ce am dezvoltat vaccinuri cu o viteză incredibilă, am obținut o redresare economică relativ rapidă. Dincolo de numărul deceselor și de efectele încă neclare ale „COVID de lungă durată”, cele mai evidente daune, de durată, au revenit elevilor, mulți dintre ei pierzând ani de studii. Faptul că cei mai săraci copii au fost dați înapoi mai mult decât alții este tragic, dar nu surprinzător. Dezastrele larg răspândite produc de foarte multe ori astfel de efecte inegale.
Pe de altă parte, povestea negativă a pandemiei este că a fost doar o avanpremieră a ceea ce ne așteaptă. Din punct de vedere istoric, ciuma s-a răspândit de-a lungul rutelor comerciale, iar situația de astăzi nu este diferită. Începând cu anii 1990, comerțul internațional s-a extins la ritmuri nevăzute până atunci, stabilind nu numai lanțuri valorice globale, ci și lanțuri globale virale. În acea perioadă, au existat alte două pandemii, mult mai mici, care au implicat noi boli respiratorii: sindromul respirator acut sever (SARS) și sindromul respirator din Orientul Mijlociu (MERS). Cu un număr de decese sub 1.000 în fiecare caz, a fost ușor să vedem aceste episoade ca pe o justificare a eficacității sistemului de sănătate publică global și a amenințării limitate a noilor agenți patogeni într-o lume mai bogată, mai bine condusă.
Dar după COVID-19, acum pare că am fost pur și simplu norocoși cu acele epidemii anterioare. Virusurile SARS și MERS s-au întâmplat să aibă proprietăți care le-au făcut mai ușor de controlat. S-ar putea să nu mai fim atât de norocoși în viitor. De asemenea, în loc să punem prea mult preț pe lansarea rapidă a vaccinurilor COVID, ar trebui să ne amintim că încă nu există niciun vaccin pentru HIV/SIDA după mai bine de 40 de ani. Dacă există o lecție de învățat din pandemie, este una veche: acea că mândria nemăsurată prevestește pedeapsa inevitabilă.
Nu știu dacă să cred povestea pozitivă sau pe cea negativă. În schimb, aș sublinia pur și simplu posibilitatea ca viitorul să vină cu mai multă morbiditate și mortalitate decât ne-am obișnuit. Dincolo de pandemii, schimbările climatice necontrolate reprezintă, de asemenea, o amenințare majoră la adresa sănătății, la fel ca și inversarea mortalității în scădere dinaintea pandemiei, în rândul unor segmente mari ale populației, în special în Statele Unite.
Problema politică
În ultimul sfert de secol, aranjamentele politice naționale și internaționale au suferit schimbări profunde, populismul de dreapta răspândindu-se în democrațiile bogate și amenințând instituțiile interne și internaționale. Globalizarea, în special, a devenit o sursă de nemulțumire. Faptul că a contribuit la o reducere fără precedent a sărăciei nu a diminuat nemulțumirea internă în lumea bogată; a inflamat-o.
Pentru mulți muncitori din SUA și Europa, marea evadare a populației lumii din sărăcie este văzută ca fiind pe cheltuiala lor, prin eliminarea locurilor de muncă și golirea comunităților. Chiar dacă lumea în general este mai bine, beneficiarii nu pot vota în țările bogate, lăsându-i doar cei vătămați să se plângă că nu au fost de acord cu un astfel de ajutor extern involuntar. În mod similar, în timp ce imigrația din țările mai sărace în cele mai bogate a ajutat milioane de oameni să părăsească sărăcia, mulți lucrători din țările bogate o văd ca pe o amenințare la adresa propriilor lor mijloace de trai și statutului.
Este inutil să stabilim dacă astfel de percepții sunt greșite sau exagerate. Ce contează, din punct de vedere politic, este că actuala mare evadare nu este deosebit de populară în țările bogate. O parte semnificativă a alegătorilor consideră că imigrația și globalizarea favorizează o minoritate de elite cosmopolite, bine educate. Muncitorii care cred că au fost prejudiciați de politici de acest fel sunt astfel tentați să abandoneze aranjamentele democratice care par să funcționeze pentru afacerile internaționale și elitele naționale, dar nu și pentru ei. Riscul acum este ca aceste efecte secundare ale marii evadări să devină atât de severe încât să o încetinească sau să o inverseze.
În SUA, o jumătate de secol de stagnare a salariilor și a veniturilor clasei muncitoare a fost însoțită de o inversare lentă a progresului împotriva mortalității. Deși americanii cu studii universitare continuă să se bucure de o mortalitate redusă, cei fără continuă să piardă ani de viață din 2010. În cartea noastră din 2020, Deaths of Despair and the Future of Capitalism, împreună cu Anne Case am documentat creșterea mortalității în rândul bărbaților și femeilor fără studii universitare din cauza sinuciderilor, a bolii hepatice pe fondul consumului de alcool și, cel mai important, a supradozelor de droguri. Privind în perspectivă, este greu de observat o inversare a acestor tendințe fără o îmbunătățire a vieții americanilor din clasa muncitoare. În plus, rata de reducere a mortalității din cauza bolilor cardiovasculare, care a determinat un procent ridicat din creșterea speranței de viață în lumea bogată începând cu 1970, a încetinit în multe țări și s-a inversat în rândul americanilor fără studii universitare.
Într-o notă mai pozitivă, deoarece epidemiile de droguri au apărut și au dispărut de-a lungul istoriei, este rezonabil să sperăm că și criza opioidelor va dispărea în cele din urmă. Mai mult, după două decenii de stagnare din 1970 până în 1990, ratele de cancer au scăzut, datorită scăderii prevalenței fumatului și a diferitelor progrese medicale și științifice. Această tendință pozitivă pare să aibă loc de rulare, nu în ultimul rând pentru că noile cunoștințe sunt transferabile între țări, dintre care câteva au participat la crearea științei care o determină. Presupun că progresul „normal” al speranței de viață va reveni în cele din urmă, probabil într-un ritm mai lent, și cu toate avertismentele necesare despre pandemii și schimbări climatice.
Pe măsură ce populismul a crescut în SUA, China a trecut de la a fi un partener la o amenințare evidentă. Ostilitatea crescândă dintre cele două țări a atins acum un punct care amenință stabilitatea internațională – și chiar pacea internațională. Între timp, creșterea economică din China a scăzut, parțial din cauza COVID-19, dar mai important din cauza politicilor interne și a factorilor demografici. Ca răspuns, conducerea chineză a devenit mai autoritară, reprimând dur disidența și libertatea politică în Hong Kong.
Oportunitatea pentru greșeli grave în concurența chino-americană a crescut odată cu zdrăngănitul contraproductiv de arme din ambele țări. Reclamațiile valabile ale Americii împotriva Chinei au fost exagerate de politicienii care marșează pe sentimentul populist.
Ceva trebuie schimbat
În pofida politicii cinice, în mod clar nu putem și nu trebuie să căutăm să ne întoarcem la era hiperglobalizării.
Avem nevoie urgent de o nouă ordine economică globală care să poată păstra și extinde marea evadare, dar cu mai multă atenție la politica internă și la bunăstarea majorităților cu mai puține resurse și mai puțin educate din țările bogate. Spre meritul său, agenda politică a actualei administrații americane este îndreptată spre acest scop și acum multe depind de succesul său pe termen lung.
Privind retrospectiv, criza financiară din 2008 a avut efecte negative mult mai îndelungate decât anticipam. În SUA, o mare parte a populației și-a pierdut încrederea în capitalism și în ideea că atunci când vine valul se ridică toate bărcile. Finanțatorii care au provocat acea calamitate s-au urcat în iahturile lor, neatinse, în timp ce bărcile mai mici au devenit epave, pasagerii lor aduși în sapă de lemn, fără adăpost, șomeri și deznădăjduiți.
În Marea Britanie și în mare parte din Europa, criza a fost urmată de politici de austeritate care au devastat serviciile publice. Cu o creștere economică mică sau deloc de atunci, nu este de mirare că atractivitatea populismului a crescut și că democrația și capitalismul au căzut în dizgrație. Această evoluție nu este de bun augur pentru viitor. Populiștii și autocrații nu au pic de respect pentru instituții, incluzând nu numai procesele democratice și protecția minorităților, ci și centrele de cunoaștere științifică asociate cu elitele educate.
În cele din urmă, într-o notă imediată și mai limitată, colectarea datelor este amenințată mai mult ca niciodată. În timp ce datele chineze au necesitat întotdeauna o interpretare atentă, același lucru devine din ce în ce mai adevărat și pentru India, ale cărei rate de creștere publicate sunt neverosimile și probabil manipulate și al cărei sistem de monitorizare a sărăciei a fost suprimat. În SUA, polarizarea politică a dus la măsuri divergente ale sărăciei, unele dintre ele fiind aproape de negare a existenței sale. Peste cincizeci de ani, dacă vom continua să trăim într-o lume din ce în ce mai iliberală și nedemocratică, s-ar putea să nu mai putem spune, altfel decât anecdotic, dacă marea evadare a continuat sau a fost suprimată.
Adaptat după prefața unei ediții Princeton Classics a The Great Escape, care urmează să fie publicată în 2024.
Angus Deaton,laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2015, este profesor emerit de economie și afaceri internaționale în cadrul Princeton School of Public and International Affairs, profesor de economie la Universitatea din California de Sud și coautor al lucrării Deaths of Despairand the Future of Capitalism (Princeton University Press, 2020).
