2020: ȚINTA AMBIȚIILOR STRATEGICE ALE ROMÂNIEI

Date:

Să fim onești cu noi înșine: nu ne plac strategiile, pentru că sunt doar niște tomuri de hârtie cu fraze frumoase, dar goale de conținut, care sunt citite de puțini în afară de cei care le-au scris, pe care nimeni nu le mai urmărește ca să vadă ce s-a făcut și ce nu și din care nimeni nu învață nimic.
În cultura politico-administrativă a României, strategia nu este același instrument de management public pe care îl vedem impregnat în practica altor țări. Da, veți spune că iar ne comparăm cu alții ca să arătăm că suntem ultimii din Europa. Totuși, sunt și pe alte meleaguri multe exemple de strategii – din sfera publică sau din mediul privat – care au eșuat sau care nu au dus la așteptatele schimbări în bine. Despre cauze putem citi mii de articole și cărți de referință.
România a avut – oare o mai are? – o strategie de dezvoltare durabilă la orizontul anului 2030, strategii sectoriale de reformă, o strategie de competitivitate, de apărare a țării, de achiziții publice, o strategie anticorupție și multe, foarte multe programe.
Cele mai multe dintre ele sunt un răspuns la cererea expresă a Uniunii Europene, ca o condiționare a accesului la finanțare și de conformare cu prevederi ale Tratatului de Aderare sau cu alte instrumente legale. Așadar, le facem pentru că trebuie și nu că avem impregnată în ADN vreo genă specială. Iar dacă prin fața vitrinei cu strategii trec pasionați ai domeniului, se vor găsi mulți dintre ei să spună că „țara nu are viziune”, „nu are strategie” și că musai trebuie una nouă, mai inteligentă, mai cuprinzătoare și mai lungă, pentru că realitățile sunt altele și cele vechi au avut lipsuri mari. De obicei, astfel de strategii sunt dospite luni la rând, altele sunt așteptate cu anii.
Pe lângă strategii, avem programe. Spre exemplu, un Program Național de Reformă pentru anul 2018 și un Program de Convergență pentru perioada 2018-2021, recent aprobate de Guvern. Proiectul de țară promis de Președinție nu are un termen limită pentru a fi adoptat, deși nu este clar cine îl va adopta și cum se va putea transforma într-un set de acțiuni concrete. Avem și un Program de guvernare, în care sunt amintite alte zeci de programe. Primele sunt o obligație asumată în relație cu Uniunea Europeană, ultimele sunt ambiții neaoșe.
Când o strategie sau un program cuprinde între coperte undeva cam la 100 de pagini sau mai mult, tinde să își piardă din coerență, tinde să devină „o listă de cumpărături”, greu de cuprins cu mintea și greu de gestionat.
Punerea în centrul țintei a anului 2020 nu înseamnă că suntem în mod necesar conformiști. Nici Europa nu e mai originală. În această lună marcăm 8 ani de la adoptarea de către Consiliul European a Strategiei Europa 20201, care se dorea a fi o strategie de creștere a Uniunii Europene pentru decada 2010-2020. Curând după finalul acestui orizont de timp, Parlamentul European, Consiliul și Comisia Europeană vor avea pe masă și vor prezenta public evaluarea acestei strategii, așa cum a fost evaluarea intermediară din anul 20142 care a fost supusă consultării publice în anul 2015, ca o premisă a unei noi orientări a politicilor europene pentru încă 10 ani.
Birocrația de la Bruxelles ne-a obișnuit în ritmul și abordarea ei plicticoasă să construiască și să pună în aplicare instrumente care să lege procesul de elaborare a strategiilor și politicilor de cel de evaluare a lor, pentru a demonstra „europeanului de rând” în ce măsură agenda politicienilor coincide cu propriile sale preocupări, îngrijorări și interese și, mai ales, dacă promisiunile se concretizează în efectele sociale dorite.
Aici trebuie subliniat un aspect: nici unei strategii europene nu îi lipsește capitolul despre aranjamentele instituționale pentru punerea ei în practică și pentru monitorizarea ei. La fel, nu lipsește conectarea cu alte strategii sau programe. Sau atunci când se alcătuiesc comitete și comisii, se detaliază mandatul, modul în care vor lucra și vor lua decizii și, deloc întâmplător, un calendar al principalelor rezultate. Sunt chestiuni de management care, dacă nu vin din cărți, s-au impus prin realitatea faptelor, adică au văzut ce a mers prost data trecută și s-au gândit cum să nu facă la fel.
Strategia Europa 2020 a vizat trei priorități intercorelate: creșterea inteligentă, durabilă și incluzivă, bazată pe inovație și cunoștințe, într-o economie mai eficientă, mai competitivă și cu un impact mai redus asupra mediului înconjurător, care să încurajeze ocuparea și coeziunea socială. Corespunzător acestora, au fost stabilite cinci obiective principale de atins până în 2020 în domeniul ocupării forței de muncă, al cercetării și dezvoltării, al schimbărilor climatice și energiei, al educației și al combaterii sărăciei și excluziunii sociale.
Comisia Europeană a introdus și un sistem de punere în practică a strategiei. Au fost lansate șapte inițiative emblematice3 (flagship initiatives), cu programe de lucru specifice în relație cu cele trei priorități, articulate prin o abordare tematică a celor șapte inițiative și un sistem instituțional de raportare conexat cu sistemul Pactului de Stabilitate și de Creștere, sprijinite de un set de orientări integrate privind ocuparea forței de muncă și politica economică, concretizate în recomandări pentru fiecare Stat Membru privind politicile în legătură cu rapoartele de țară și în contextul abordării tematice a strategiei Europa 2020. Ca instrumente cantitative de măsură, pentru fiecare dintre cele cinci obiective principale (headline targets) au fost identificați principalii indicatori care au servit ca „ținte” naționale și ale Uniunii Europene4. Acești indicatori privesc atât resursele (forța de muncă, cheltuielile de C&D, consumul de energie primară), cât și rezultatele (gaze cu efect de seră, rata de părăsire timpurie a școlii) și efectele (riscul de sărăcie și excluziune socială). Niciodată un set de indicatori nu este bun la toate sau potrivit pentru măsurarea unui obiectiv sau altul.
Strategia 2020 a fost supusă criticilor încă de la lansarea ei și mai cu seamă în preajma evaluării intermediare, iar în ultimul an lideri europeni marcanți au pus în discuție o nouă gândire a Europei, agitând și mai mult apele tulburate de schimbările politice din o serie de țări din Estul, Centrul sau Sudul Europei și din Statele Unite ale Americii. Totuși, deși a fost lansată sub președinția lui Emanuel Barosso, ea a continuat să fie supusă mecanismelor de coordonare stabilite în 2010, fără să fie abandonate sau rescrise ulterior, de la capăt.
Și dacă a venit vorba despre indicatori, să privim la situația României. Datele cele mai recente sunt la nivelul anilor 2016 și 2017 (v. tabel). Constatăm progrese și regrese deopotrivă, dar să începem cu partea plină a paharului.
Încă din anul 2013, România și-a depășit ținta de reducere a numărului persoanelor aflate în risc de sărăcie și excluziune socială cu 580 mii de persoane față de anul 2008. Datele oficiale publicate de Eurostat sunt derutante într-o oarecare măsură, dar le luăm ca repere fixe și incontestabile. O singură cifră în materie de sărăcie nu e suficientă, pentru că din 2007 populația României a scăzut continuu ca efect al mișcărilor naturale și demografice, iar inegalitatea veniturilor nu s-a schimbat semnificativ.
Ne apropiem de ținta europeană în materie de ocupare a populației și de ținta națională a ponderii populației cu studii universitare, în timp ce Europa vrea ca în anul 2020 cel puțin 40% din populația de 30-34 de ani să fi absolvit învățământul terțiar.

Tabel+grafic_ghergut
România a reușit încă din anul 2014 să depășească angajamentul de a avea 24% din consumul final brut energetic produs din surse regenerabile.
Totuși, cheltuielile de C&D sunt la mare distanță de ținta națională, iar lipsa progreselor în acest domeniu chiar s-a accentuat din anul 2008 în prezent. La fel putem spune și despre rata de părăsire timpurie a școlii, care ne plasează la aproape 7 puncte procentuale față de țintă, greu de recuperat în cei trei ani rămași.
În privința consumului de energie primară suntem încă mult sub ținta națională, la fel și în cazul emisiilor de gaze cu efect de seră unde, deși avem o marjă convenabilă de acțiune, progresele sunt modeste.
Așadar, ne putem lăuda cu unele progrese – deși există un factor conjunctural imposibil de ignorat. Acolo unde, însă, e nevoie de intervenție directă, rezultatele sunt încă departe dacă timp de 10 ani am alergat mai mult pe loc. Avem strategii și programe, totuși, pe care le urmăm neabătut.

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Bitcoin revine la 60.000 de dolari

Prețul Bitcoin a înregistrat o scădere de 5% săptămâna...

Încălzirea globală va afecta economia mondială, dar nu și turismul din această vară

Incendii de vegetație în Grecia și în Statele Unite,...

Reglementarea activităților casnice: Avantaje și provocări practice

de Claudia Sofianu (foto), Partener, liderul departamentului Impozit pe...