Implicațiile COVID-19 pentru economia globală sunt extrem de incerte, dar au potențial de dezastru. La data de 5 martie, Organizația Mondială a Sănătății identificase 85 de țări și teritorii cu cazuri active de COVID-19 – o creștere de la 50 de țări în săptămâna precedentă. Peste 100.000 de cazuri și 3.800 de decese au fost raportate la nivel mondial, iar aceste cifre cu siguranță subestimează amploarea și sfera epidemiei.

Pentru a înțelege modul în care epidemia poate provoca o recesiune globală (sau mai rău), nu trebuie decât să citim „Avuția națiunilor” scrisă de Adam Smith, cartea I, capitolul III: „Că diviziunea muncii este limitată de întinderea pieței”. Este deja clar că pandemia ar putea provoca un șoc privind disponibilitatea negativă a bunurilor și serviciilor, în cazul în care cantitatea de muncă disponibilă ar scădea rapid, deoarece populația activă s-ar îmbolnăvi (sau ar muri) din cauza bolii. Mai rău, frica necontrolată de contagiune ar putea duce la suspendarea lanțurilor de aprovizionare critice. Mass-media acordă deja multă atenție lanțurilor de aprovizionare transfrontaliere care implică China, Coreea de Sud și alte țări de primă linie; dar, având legături cu firme din întreaga lume, aceste centre de activitate nu reprezintă decât vârful aisbergului.

Mai mult, lanțurile interne de aprovizionare sunt la fel de vulnerabile. Pe măsură ce coronavirusul se răspândește, un număr mai mare de legături între cumpărători și vânzători – intermediar și client final – va fi perturbat. Mai precis, „întinderea piețelor” se va micșora, iar câștigurile obținute din diviziunea muncii – unul dintre principalii factori ai „avuției națiunilor” – se vor reduce în mod constant, deoarece vor fi necesare mai multe resurse pentru a produce intern ceea ce anterior era importat mai ieftin din altă parte.

Întoarcerea la producția de subzistență sau la autarhie, chiar dacă este doar temporară, ar dăuna imens din punct de vedere economic.
La data de 3 martie, guvernul britanic a publicat un „plan de acțiune” care pare să conțină o strategie coerent de rezonabilă prin care se ține cont de Smith și se abordează, în același timp, criza de sănătate publică. Autorii solicită o reacție cu succesiune în patru etape: limitare, întârziere, cercetare, atenuare. Însă, bazându-ne pe răspândirea coronavirusului în China, Coreea de Sud și în alte țări puternic afectate, șansa Marii Britanii de limitare a epidemiei a trecut. Numai în data de 4 martie cazurile de COVID-19 în țară au crescut cu 60%, iar virusul și-a revendicat prima viață în ziua următoare. Multe dintre aceste noi cazuri (inclusiv cel al pacientului care a murit) nu au implicat călătorii în străinătate, ceea ce sugerează că transmiterea comunitară este deja în curs.

Acest aspect pune Marea Britanie în faza de „întârziere”, în care prioritatea principală este identificarea timpurie a cazurilor și izolarea acestora. Sporirea conștientizării în rândul populației poate ajuta în acest caz. Scopul este să câștigăm timp până la sosirea lunilor mai calde sau până la dezvoltarea unui vaccin (faza de „cercetare”) implementat pe scară largă.
Odată cu înrădăcinarea epidemiei în Marea Britanie (și în alte țări care reprezintă cea mai mare parte a PIB-ului global), vom fi intrat pe deplin în faza de „atenuare”, în care prioritatea este să oferim servicii esențiale și să-i ajutăm pe cei mai expuși riscurilor. În această etapă, pericolul nu este doar că PIB-ul real va crește într-un ritm mai lent, ci că randamentul și producția vor intra într-o scădere semnificativă și persistentă, ca urmare a perturbării canalelor stabilite pentru tranzacțiile de pe piață.
În acest scenariu, șocul inițial (smithian) privind disponibilitatea negativă a bunurilor și serviciilor ar fi repede adâncit de șocurile keynesiene referitoare la cerere. Declinul cererii agregate ar începe cu cei care sunt prea bolnavi să muncească sau care sunt împiedicați prin alte mijloace să lucreze, dar s-ar amplifica printr-o creștere mânată de incertitudine a economiilor preventive, precum și printr-o scădere a cheltuielilor de capital.

Mai rău, noul climat de incertitudine ar putea dura ani de zile, dacă luăm în cont faptul că coronavirusul ar putea deveni o problemă recurentă.
Cu rate ale dobânzilor deja atât de scăzute, reducerile suplimentare realizate de băncile centrale sunt printre cel mai puțin eficiente instrumente disponibile pentru atenuarea unor astfel de condiții economice. În caz contrar, întreprinderile viabile, ale căror comenzi de cumpărare sunt întrerupte de săptămâni sau chiar luni întregi, s-ar putea confrunta cu falimentul. Băncile centrale, autoritățile de reglementare financiară și alți factori de decizie trebuie nu numai să pună la dispoziție credite în condiții avantajoase, ci și să stimuleze (sau să instruiască) creditorii să mențină în stare de solvență debitorii afectați de coronavirus. Bilanțurile băncilor centrale oferă mijloacele de remediere a găurilor din finanțele corporate și gospodărești. Și în timp ce o astfel de intervenție ar produce inevitabil o serie de firme-zombi care în cele din urmă ar fi eșuat chiar și fără epidemie, este mai bine ca soluționarea acestei probleme să fie lăsată pentru o dată ulterioară.

În cele din urmă, guvernele ar trebui să fie pregătite să restabilească masa salarială pentru lucrătorii bolnavi sau aflați în carantină. Iar stimulul fiscal convențional (cheltuieli publice direcționate inteligent și reduceri fiscale) poate fi utilizat pentru a rezolva deficiența cererii efective.
Factorii de decizie dispun de instrumentele economice de care au nevoie pentru a reduce la minimum pagubele cauzate de coronavirus. Dar chiar și cu aceste măsuri în vigoare, este posibil ca economia globală să nu poată evita un scenariu sumbru – unul care seamănă cu o depresiune economică mai mult decât cu o recesiune.

© Copyright: Project Syndicate

DISTRIBUIȚI
Willem H. Buiter, fost economist-șef la Citigroup, este profesor invitat la Universitatea Columbia.