Datoria națiunii de a se dezvolta

Suntem în anul când marcăm Centenarul Marii Uniri și a creării României Mari. Firește că trebuie să apreciem inteligența, efortul și determinarea Generației Marii Uniri. Instinctul popular românesc și leadershipul politic și cultural al elitei noastre din acea vreme au făcut posibilă înfăptuirea unui act istoric de prim rang. Atunci și acum, unii cred că acea realizare națională a însemnat un capăt de drum, alții că a fost o etapă deosebit de importantă în traseul devenirii istorice. Personal, consider că, în 1918, românii au reușit să ducă la îndeplinire un program național care deschidea drumul spre ceea ce spunea Lucian Blaga – „plenitudinea istorică”. Ceea ce însemna aspirația către un nivel de dezvoltare a națiunii române care să o poată așeza în același rând cu civilizația Occidentului.
Cine citește cu ochii minții documentele de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia prin care s-a decis, în 1918, unirea provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Vechea Românie va înțelege că basarabenii, bucovinenii și ardelenii nu au condiționat unirea lor cu România, ci și-au arătat preferința pentru a se integra într-o țară care să le asigure evoluția spre dezvoltare plenară. Iar prin adunările lor reprezentative și actele constitutive emise în mod democratic au arătat ce ar trebui să se mai întâmple în statul național român unitar pentru ca cetățenii lui să-i arate loialitate și devoțiune. Așadar, Marea Unire-România Mare a fost rezultatul exercitării dreptului la autodeterminare a națiunii române pentru ca în cadrele statului național să-și pună în practică dorința și aspirația la dezvoltare, avansând ideea unui „contract” între cetățeni și guvernare bazat pe datoria fiecărei părți de a se angaja într-un proces de integrare și dezvoltare a națiunii și Țării. În ce măsură s-a reușit ducerea la îndeplinire a acestui deziderat național, în sec.al XX-lea, istoricii încă se vor mai pronunța.
Acum, la începutul sec. al XXI-lea, credem că datoria națiunii române de a se dezvolta este cel puțin la fel de presantă ca și în urmă cu un veac. Iar dacă luăm în considerare circumscrierea noastră în europenitate și universalitate, cred că stringența mobilizării pentru exprimarea concretă a acestei datorii este chiar mai imperativă. Aceasta deoarece națiunile de astăzi și de mâine, ca și soarta statelor naționale depind de modul în care se înfățișează ideatic și practic coerența și dezvoltarea statelor-națiune. Sistemul internațional actual, cu rapid schimbătoarele fațete ale interdependențelor, interconectivităților, competitivității și fenomenului globalizării, va menține în viitor statul-națiune ca centralitate numai în prezentarea individuală a capacității de a fi un actor puternic, dezvoltat economic și coerent socio-cultural și politic, capabil să interacționeze colaborativ cu ceilalți actori statali parteneri, asigurând dezvoltare și pace sustenabilă propriei comunități/constituențe, dar și aptitudini integraționiste regionale și chiar internaționale.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament