Datoria națiunii de a se dezvolta

Date:

Suntem în anul când marcăm Centenarul Marii Uniri și a creării României Mari. Firește că trebuie să apreciem inteligența, efortul și determinarea Generației Marii Uniri. Instinctul popular românesc și leadershipul politic și cultural al elitei noastre din acea vreme au făcut posibilă înfăptuirea unui act istoric de prim rang. Atunci și acum, unii cred că acea realizare națională a însemnat un capăt de drum, alții că a fost o etapă deosebit de importantă în traseul devenirii istorice. Personal, consider că, în 1918, românii au reușit să ducă la îndeplinire un program național care deschidea drumul spre ceea ce spunea Lucian Blaga – „plenitudinea istorică”. Ceea ce însemna aspirația către un nivel de dezvoltare a națiunii române care să o poată așeza în același rând cu civilizația Occidentului.
Cine citește cu ochii minții documentele de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia prin care s-a decis, în 1918, unirea provinciilor Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Vechea Românie va înțelege că basarabenii, bucovinenii și ardelenii nu au condiționat unirea lor cu România, ci și-au arătat preferința pentru a se integra într-o țară care să le asigure evoluția spre dezvoltare plenară. Iar prin adunările lor reprezentative și actele constitutive emise în mod democratic au arătat ce ar trebui să se mai întâmple în statul național român unitar pentru ca cetățenii lui să-i arate loialitate și devoțiune. Așadar, Marea Unire-România Mare a fost rezultatul exercitării dreptului la autodeterminare a națiunii române pentru ca în cadrele statului național să-și pună în practică dorința și aspirația la dezvoltare, avansând ideea unui „contract” între cetățeni și guvernare bazat pe datoria fiecărei părți de a se angaja într-un proces de integrare și dezvoltare a națiunii și Țării. În ce măsură s-a reușit ducerea la îndeplinire a acestui deziderat național, în sec.al XX-lea, istoricii încă se vor mai pronunța.
Acum, la începutul sec. al XXI-lea, credem că datoria națiunii române de a se dezvolta este cel puțin la fel de presantă ca și în urmă cu un veac. Iar dacă luăm în considerare circumscrierea noastră în europenitate și universalitate, cred că stringența mobilizării pentru exprimarea concretă a acestei datorii este chiar mai imperativă. Aceasta deoarece națiunile de astăzi și de mâine, ca și soarta statelor naționale depind de modul în care se înfățișează ideatic și practic coerența și dezvoltarea statelor-națiune. Sistemul internațional actual, cu rapid schimbătoarele fațete ale interdependențelor, interconectivităților, competitivității și fenomenului globalizării, va menține în viitor statul-națiune ca centralitate numai în prezentarea individuală a capacității de a fi un actor puternic, dezvoltat economic și coerent socio-cultural și politic, capabil să interacționeze colaborativ cu ceilalți actori statali parteneri, asigurând dezvoltare și pace sustenabilă propriei comunități/constituențe, dar și aptitudini integraționiste regionale și chiar internaționale.


Marele istoric Vasile Pârvan, la mai puțin de un an de la desăvârșirea unității național-statale românești, a prezentat, la Universitatea din Cluj, prelegerea inaugurală Datoria vieții noastre (3 noiembrie 1919). El a fost între intelectualii români ai acelei epoci care considerau că datoria generației post-Marea Unire era să creeze importante valori naționale prin care să circumscrie România în universalitate. Cred că și astăzi, dar și mâine, generațiile care vor perpetua identitatea și vitalitatea națiunii române vor trebui să-și asume datoria de a fi creatori de valori naționale, europene și globale prin care să se asigure coeziunea națională și să se dezvolte capacitățile economice, sociale, instituționale etc. de participare la marile schimbări structurale ale lumii de mâine.
Societatea românească a trecut pragul anului 1989 fără un program transformaționist, încercând o sincronizare cu evoluțiile din aria noastră geografică și imitând nesigur anumite clișee socio-politice ale Vestului, inspirându-se mai mult din atitudinea „văzând și făcând”. Sentimentul național era străbătut de teamă, frustrare și tulburare cauzate de inepțiile trecutului apropiat, avea atitudini defensive și de asigurare disperată a supraviețuirii. Națiunea se manifesta incongruent, prin impulsuri browniene și lansarea unor numeroase semne de întrebare identitariste, iar în ceea ce privea viitorul a înfățișat un ecran cețos. Liderii politici de acum aproape trei decenii nu erau nici vizionari și nici deținători ai abilităților necesare reconstrucției și avansării națiunii române, a statului național România. Erau cel mult utilitariști și interesați de supraviețuirea lor și a României! Dominantă apărea preocuparea pentru securitatea națională, dar fără o strategie clară privitoare la căile și mijloacele asigurării ei.
Odată cu exprimarea formală a opțiunii pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană s-a întrevăzut posibilitatea ca România să pornească definitiv spre realizarea unei națiuni dezvoltate care să ofere certitudinea internă și externă a securității societale. Or, pentru aceasta ar fi trebuit să internalizeze politicile europene de dezvoltare sustenabilă, să creeze o capacitate administrativă care să aplice eficient angajamentele asumate față de proprii cetățeni și partenerii integrării europene, să edifice un stat de drept capabil să interacționeze cu constituența internă și să compatibilizeze cu statele membre ale Uniunii Europene, să întărească resursele și instrumentele participării la efortul securității colective. Aderarea României la cele două organizații amintite a pus în fața liderilor politici români datoria de a edifica un stat puternic, o națiune organic integrată și o identitate/un brand de țară care să interacționeze strategic cu partenerii din respectivele structuri integraționiste și să ofere beneficiile așteptate de cetățenii țării.
Astăzi putem evalua felul în care oportunitățile dezvoltării României au fost fructificate de liderii ei politici în durata celor două exerciții financiar-bugetare europene, deci aproape un deceniu și jumătate (2007-2020). Nu e greu a se constata că guvernanții români care au gestionat soarta națiunii în perioada post-aderare au preferat formula „așteptând și privind”, mulțumindu-se cu efectele minimale ale contagiunii pieței locale cu Piața Internă a Uniunii Europene, fără a urma consecvent o strategie de dezvoltare sustenabilă și de creștere accelerată a competitivității României. Au propus un discurs al așa-zisului interes național centrat pe securitate, fără a crea cadrul dezvoltării economico-sociale, instituționale și democratice, generând mai degrabă exod populațional din țară decât angajament național și loialitate cetățenească. Liderii României contemporane, fără gândire și strategie fundamentate despre viitorul evoluției Țării, au repetat conduita politicienilor români din deceniul al patrulea al secolului trecut, apreciind că dacă au în sertare niște tratate la care România este parte, țara are asigurată și securitatea. Se știe că, în 1940, România Mare, bazându-și sistemul de securitate preponderent pe acorduri bi și multilaterale, a căzut ca un castel de nisip, iar conducătorii de atunci nu au fost capabili nici măcar să realizeze un gest de rezistență pentru istorie! Atunci, ca și mai înainte, Nicolae Iorga i-a spus regelui Carol al II-lea că numai dezvoltarea țării și atașamentul cetățenilor ei față de statul român vor putea realiza o funcționare eficientă a instrumentelor de apărare a României. Iorga a avut dreptate și nu „strategii politici” ai epocii!
Prin semnarea Acordurilor de aderare a României la Uniunea Europeană și NATO, țara a obținut deschiderea unei perspective pentru dezvoltare, prin mobilizarea resurselor și energiilor proprii care puteau fi valorizate maximal prin intrarea strategică efectivă în procesul integraționist european. Statul român post-2004 s-a găsit în postura favorabilă dezvoltării plenitudinale a națiunii așa cum nu mai fusese din epoca post-1918. Liderii politici români au avut chiar datoria să refondeze temeliile unui stat român puternic prin intensificarea și eficientizarea activităților instituțiilor administrației publice centrale și locale, ale regimului democratic intern și european, statului de drept și capacității de implementare a politicilor de dezvoltare sustenabilă europeană, ca și prin promovarea unor politici economice și sociale de convergență și competitivitate care să potențeze beneficiile participării noastre la parteneriate strategice regionale și globale.
Generația Marii Uniri a inclus personalități responsabile precum Iuliu Maniu și Vasile Pârvan care au subliniat necesitatea și oportunitatea avansării României post-1918 pe calea unei dezvoltări organice. O astfel de opțiune a fost primită de unii contemporani utilitariști cu vorbe zeflemisitoare și chiar batjocoritoare. Astăzi constatăm că Iuliu Maniu, Vasile Pârvan au avut nu doar dreptate, dar au arătat seriozitate și responsabilitate în relație cu viitorul națiunii române și a statului național român. Așa că putem afirma răspicat faptul că și vremurile noastre cer imperios o atitudine responsabilă a liderilor politici, economici români care să arate că înțeleg și realizează datoria și menirea lor, aceea de a duce România pe calea dezvoltării și modernizării, în acord cu traseele cele mai performante ale secolului al XXI-lea. Și o astfel de atitudine ar trebui insuflată întregii națiuni române, chiar și în stilul în care o spunea Vasile Pârvan, cu aproape un veac în urmă: „Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur sborul în zările senine și curate. De acolo ochii tăi vor vedea, încă mai limpede, întreaga icoană a lumii și vieții, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerție și moarte ale putreziciunii materiei care dospește în adâncuri”.
Dar dacă Generația României Mari a știut care a fost datoria vieții ei și s-a străduit să o îndeplinească, tot astfel ar trebui să se comporte Generația Centenarului Marii Uniri care are datoria să dezvolte națiunea română și statul național român, firește pe coordonatele epocii noastre și a vremurilor viitoare!

Vasile Pușcaș
Vasile Pușcaș
Vasile Pușcaș este senior editor al revistei ECONOMISTUL, profesor, diplomat și om politic român, membru corespondent al Academiei Române.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Financial Intelligence organizează cea de-a șasea ediție a evenimentului Forumul Energiei

Financial Intelligence organizează cea de-a șasea ediție a evenimentului...

Profitul net ajustat al Xiaomi se dublează în primul trimestru și ajunge la 6,5 miliarde RMB

Traiectorie robustă de creștere, catalizată de multipli factori  Corporația...

ASF aprobă începerea ofertei publice inițiale pentru listarea a 28,5% din capitalul JT Grup Oil la Bursa de Valori București

Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) a aprobat în ședința...