De ce model economic are nevoie România?

Date:

Nevoia de model economic a fost des enunțată în discursul politic românesc al ultimelor decade. Să ne amintim că se vorbea despre copierea modelului suedez sau chiar japonez, despre preluarea modelui german de după război al economiei sociale de piață, iar, în anii mai recenți, despre modelul polonez.
Multe dintre neajunsurile economiei și societății noastre au fost puse pe seama „lipsei de model”.

Neajunsuri au fost și încă sunt, dar, din punctul meu de vedere, nu din lipsă de model, ci, paradoxal, tocmai datorită existenței modelului.
Consider că, încă din 1990, România a avut și a implementat modele economice de dezvoltare economică și socială.

Voi explica de ce consider acest lucru, dar, mai întâi, precizez că atunci când vorbesc despre model economic și social nu mă refer la ceea ce numim modele teoretice și empirice, căci, așa după cum se știe, există aceste două categorii majore ale modelelor. Modelele teoretice sunt proiectate pentru a trage concluzii verificabile cu privire la comportamentul economic pe ipoteza că agenții caută să realizeze cât mai mult posibil obiectivele specifice în limitele constrângerilor definite în model (de exemplu, bugetul). Ele dau răspunsuri calitative la probleme cum ar fi efectele asimetriei informațiilor sau a modului cum se poate răspunde la disfuncționalități ale pieței.


În ceea ce privește modelele empirice, ele au scopul de a verifica predicțiile calitative ale economiile occidentale, modelelor teoretice și a le converti la rezultate numerice exacte. În general, astfel de modele economice sunt compuse din ecuații matematice care exprimă un comportament economic teoretic. Creatorii lor încearcă să includă suficiente ecuații care oferă informații utile cu privire la comportamentul agenților sau funcționarea unei economii. Structura ecuațiilor reflectă dorința de a simplifica realitatea.

Indiferent însă dacă se încadrează în categoria teoretice sau empirice, modelele economice pot fi descrise ca fiind o prezentare simplificată a realității, concepută pentru a testa ipoteze cu privire la comportamentul economic.

Atunci când apreciez că încă din 1990 România a avut și a implementat modele, mă refer la conceptul de model de dezvoltare cu caracter strategic pe termen mediu și lung ce poate fi considerat o foaie de parcurs (strategic road map) cu priorități și etapizări în direcția realizării unui tip determinat de economie și societate, în baza unei voințe și decizii asumate politic. În termeni mai apropiați de actualul limbaj politic european, un astfel de model de dezvoltare este asimilat conceptului de proiect de țară sau strategie națională de dezvoltare.
În anul 1990, România a fost supusă unui model economic venit din exterior ce avea ca obiectiv strategic tranziția la economia de piață prin terapie de șoc. Ceea ce am numit „terapie de șoc” a fost, după părerea mea, un proces nu de dezvoltare, ci de „defrișare economică” a fostelor țări comuniste din Europa Centrală și de Est.

Economiile occidentale aveau urgentă nevoie la acea dată de două elemente pentru a rezista competiției globale: reducerea costurilor de producție și suplimentarea cererii. Primul element se putea obține prin reducerea ponderii costului forței de muncă în structura totală a costului, cel de al doilea prin mărirea extensivă a capacității de absorbție a pieței de desfacere.

Cea mai simplă cale de realizare a acestor cerințe pe care le impunea valorificarea capitalului în noile condiții ale globalizării a fost considerată delocalizarea, adică mutarea producției în zone caracterizate prin piețe emergente și valoare mai scăzută a forței de muncă. Evident, ideală, din acest punct de vedere, era zona fostelor țări comuniste care se afla nu numai într-o poziție geopolitică favorabilă, ci și într-un real decalaj de dezvoltare față de Occident.
Poziția și decalajul nu erau însă suficiente pentru transformarea acestei zone într-o oportunitate providențială de ridicare a eficienței valorificării capitalului. Erau necesare și acțiuni de „pregătire” a delocalizării care presupuneau aducerea acestei zone la un nivel suficient de permiabilizare și permisivitate pentru pătrunderea fără probleme a respectivului capital. Pregătirea s-a realizat prin aplicarea modelului terapiei de șoc.

Modelul terapiei de șoc consta în aplicarea concomitentă și rapidă a unui mix de politici format din: descentralizarea deciziilor economice (eliminarea planificării centralizate și autonomizarea funcțională și financiară a întreprinderilor); crearea instituțiilor pieței (privatizarea rapidă, liberalizarea prețurilor, înființarea pieței de capital); disciplina financiară (autonomia Băncii Naționale, eliminarea subvențiilor de stat); deschiderea spre economia mondială (liberalizarea comerțului exterior, liberalizarea fluxului de investiții străine); regularizarea ratei de schimb (stabilirea unei rate unice de schimb și trecerea la convertibilitatea internă).

Modelul terapiei de șoc a fost amplu promovat de către organizațiile internaționale și de către instituțiile financiare internaționale. Aplicarea acestuia a condus în România la eliminarea oricărei rezistențe concurenționale prin deschiderea fără nicio rezervă a pieței, în contextul reducerii drastice a producției agricole și industriale.

Odată ce modelul terapiei de șoc (creație a profesorului american Jeffrey Sachs) și-a atins scopul prin aducerea României la stadiul de „economie de piață funcțională”, s-a trecut la pregătirea procesului de aderare la Uniunea Europeană ceea ce a însemnat, în fapt, abordarea unui alt tip de model de dezvoltare, acela al Uniunii Europene. Este un model de sorginte neoliberală adaptat specificului economiei globalizate. Adoptarea unui astfel de model este normală și necesară în condițiile în care România a devenit membră a unei structuri integrate cu piață și monedă unică. Obiectivul strategic al României în acest context devine ridicarea gradului de compatibilitate cu normele și valorile europene prin trecerea la euro și realizarea stării de convergență reală.

Întrebarea care se pune este următoarea: în condițiile în care, volens nolens, România trebuie să adopte tipul de model european, mai poate fi vorba despre un model de dezvoltare strict național?
Părerea mea este: nu numai că se poate, dar este chiar necesar, deoarece România nu va putea elimina sau măcar reduce substanțial decalajele față de media europeană, dacă nu va „completa și adapta” elementele modelului general european cu elemente specifice stadiului actual de dezvoltare al economiei și societății românești. Altfel spus, României îi este necesar un „model” național pentru a putea să beneficieze deplin de avantajele modelului european (spre exemplu, crearea condițiilor interne de accesare mai bună a fondurilor comunitare).

Cred că în momentul de față, modelul necesar ar fi, de fapt, un set de priorități care să ne conducă rapid la creșterea gradului de compatibilitate cu sistemul integrat al UE prin reducerea decalajelor încă existente care constituie o barieră în calea aplicării plenare a modelului european pe care l-am asumat prin actul de aderare.

Astfel, prin identificarea și etapizarea unor priorități de dezvoltare (infrastructura, echilibrarea dezvoltării teritoriale, educația și sănătatea, competitivitatea, trecerea la euro ș.a.m.d.) am putea avea un proiect de țară care ne-ar individualiza în ansamblul european, fără însă a ieși din limitele ideologice și conceptuale ale ansamblului la care am aderat.
Există însă o condiție pe care acum o văd greu de obținut: consensul politic.
Prioritățile noastre de dezvoltare cer o perioadă de realizare mai mare decât un ciclu electoral, fapt care impune continuitate în voință și finanțare, adică un consens politic pe termen mediu sau chiar lung.

 

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Bitcoin revine la 60.000 de dolari

Prețul Bitcoin a înregistrat o scădere de 5% săptămâna...

Încălzirea globală va afecta economia mondială, dar nu și turismul din această vară

Incendii de vegetație în Grecia și în Statele Unite,...

Reglementarea activităților casnice: Avantaje și provocări practice

de Claudia Sofianu (foto), Partener, liderul departamentului Impozit pe...