Europa Unită, Grupul de la Vișegrad și „vitezele integrării”

Date:

În ultimele zile ale lui martie, toate drumurile europene (înafara celui de la Londra) au dus la Roma. Liderii celor 27 de state membre ale UE au reușit să încheie cu bine întâlnirea lor festivă, la care au celebrat 60 de ani de la semnarea actului constitutiv al Europei Unite, Tratatul de la Roma. Pentru depășirea în glorie a momentului pe cât de gingaș, pe atât de necesar, s-a recurs la o formulă căreia Ion Creangă i-ar fi zis: „Cele bune să se-adune/Cele rele să se spele”. Uitat fie, măcar pentru moment, gestul englezilor de a-și scoate țara din UE, uitate fie, până una-alta și rezervele de ultimă oră ale Greciei și Poloniei de a semna documentul final. Până la urmă, aparențele au fost salvate, prin redactarea cu o adevărată prestidigitație politico-diplomatică, a unui text „prudent”, cum l-au numit ziariștii, adică unul care a mulțumit cât de cât pe toată lumea prezentă. Oricum, fiecare are de luat din el, ca din viață, ce-i frumos și ce-i convine. Cei mari, din „nucleul european” au băgat formula „ritmuri diferite” de integrare (și , implicit, dezvoltare), în timp ce partenerii mai mici se bucură (precum președintele României) că în text n-a intrat sintagma „Europa cu viteze diferite”. Totu-i bine când se termină cu bine, dar problemele rămân.

Uniunea Europeană, această aventură geopolitică pe cât de aparent utopică, pe atât de pragmatică precum s-a dovedit, cel puțin până acum, trece din nou (a câta oară?) printr-o mare criză, dar de data aceasta una existențială, căci însăși existența constructului european este pus acum sub semnul întrebării, cel puțin în actualul său proiect. Problemele Uniunii rămân mai departe la fel de acute, dar nici succesele nu sunt de minimalizat. Spunea președintele în exercițiu al Comisiei Europene, altfel cam năzbâtiosul politician luxemburghez Jean-Claude Juncker: „Am reușit să înzestrăm acest continent cu o pace care durează. Am reușit să dăm acestui continent o monedă unică. Am statornicit cea mai mare piață internă din lume. Am reușit printr-un efort enorm, al voinței popoarelor din Europa Centrală și de Est, să unim prin mijloace pașnice istoria și geografia europeană. Mare performanță!” – a exclamat triumfător demnitarul „la zi” nr.1 al Europei Unite.

Un viitor cu mai multe viteze?

Dar performanța e și nu prea e chiar atât de certă. Istoria și geografia continentului s-or fi unit cumva, dar prezentul și viitorul Europei Unite nu prea dau semne că ar avea de gând să evolueze unitar. „UE a fost o încercare de a îngheța istoria în pace și prosperitate. Dar prosperitatea a eșuat și acum în atenție e pacea” – observa malițios politologul american George Friedman. Afirmație exagerată, desigur, căci un război clasic, în Europa este tot mai greu de imaginat, oricât de rău ar evolua relațiile dintre Rusia și lumea euroatlantică (cât despre războiul „hibrid”, el probabil că e în curs, dar nu realizăm…). Fapt este că solidaritatea europeană este solicitată la cote tot mai alarmante. O arată, la modul cel mai zgomotos, însuși cel mai important document oficial al UE (de dinaintea declarației festive de la Roma), raportul aceluiași intempestiv și derutant președinte în exercițiu al Comisiei Europene, Juncker, care, în plin șoc post-Brexit, detonează parcă înadins o altă bombă (sau petardă) de parcă ar vrea să dinamiteze ce a mai rămas din solidaritatea europeană: „Europa cu mai multe viteze”. Isprava dezinvoltului înalt demnitar de la Bruxelles a făcut și face valuri mari. Mulți văd aici sfârșitul proiectului european în paradigma sa de până acum: integrarea nu va mai urma același curs triumfal, nu este regulă ca toată lumea să se dezvolte în același ritm sau în aceleași condiții, pe scurt, integrarea își va urma cursul după principiul „văzând și făcând”. Chiar dacă, așa cum amintea cineva, continent și continuitate sunt cuvinte cu aceeași rădăcină. E drept că membrii fondatori ai constructului european – Franța, Germania, Italia, țările din Benelux, au încercat să dezamorseze bomba/petardă (sau balonul de încercare?) Juncker, teoretizând că, de fapt, UE și predecesoarele ei au cam funcționat cam tot timpul pe mai multe viteze – zona euro, zona Schengen etc. Dezbaterea europeană în materie este însă abia la început și împotriva formulei cu diverse viteze se coagulează cel puțin două vârfuri de atac: unul care cere mai multă Europă socială, reprezentată de Grecia și alte state puternic îndatorate din „periferia sudică” a UE și un alt vector contraofensiv, mai coerent, de fapt chiar instituționalizat, al țărilor din Grupul de la Vișegrad (V4, adică Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria), state aflate și ele, cumva, în zona de „periferie răsăriteană” a UE. Vrem o Europă mai bună, nu mai multă Europă sau mai puțină Europă” – a replicat tăios premierul polonez Beata Szydlo, la ideile puse în circulație de J.C. Juncker. Și iată cum promotorii, la început timizi, ai conceptului de contradicții crescânde între Centru și Periferie în cadrul UE par să-și vadă, din păcate, confirmate estimările.

V4 iese din letargie

De fapt, cei din Grupul Vișegrad (și nu numai ei) vor o singură Europă, iar dacă ea va trebui să fie „mai multă” sau „mai puțină”, rămâne de stabilit. Prin reuniunea lor la vârf de la Varșovia, chiar a doua zi după publicarea documentului Juncker, cei din V4 au ținut să dea o replică rapidă, promptă și răspicată tatonărilor Bruxellesului (și ale „nucleului fondator” al Europei Unite), iar prin aceasta, Vișegrad și-a redobândit o relevanță spectaculoasă, după ce se complăcuse în câteva decenii de letargie.

Istoria Grupului este întrucâtva paradoxală. A fost creat în 1991 ca un fel de antecameră, de sală de așteptare, pentru intrarea în UE, cu membri selectați dintre fostele state membre ale Tratatului de la Varșovia și CAER: Polonia, Cehoslovacia (care apoi s-a scindat) și Ungaria. Pledând înflăcărat și inspirat pentru acest format (restrictiv, nu trebuie uitat) Vaclav Havel i-a lăsat pe alți promotori ai proiectului să explice că scopul urmărit a fost de fapt să asigure „evadarea din pluton” a membrilor Grupului, pentru a le facilita admiterea în instituțiile occidentale cu un ceas mai devreme, ceea ce s-a și întâmplat. În anii care au urmat, traiectoria Grupului a fost însă oarecum ambiguă, căci acționa ca un format de cooperare regională într-un format de cooperare continentală, preocupându-se mai ales de promovarea propriilor interese ale țărilor care îl alcătuiau într-un cadru (cvasi)general-european, dar… în sfârșit. Noile sfidări apărute la nivel continental și mai ales zonal – și în primul rând problema migrațiilor extraeuropene au reanimat structurile și activitățile V4, care și-a făcut din stăvilirea migranților obiectiv prioritar, alături de obiective – deja tradiționale – de cooperare regională precum valorificarea șanselor Dunării, cooperare juridică, legături interfrontaliere, probleme ale minorităților naționale etc. Dincolo, însă, de asemenea aspecte benefice privind diferite tipuri de conlucrare, statele europene, Bruxellesul și comentatorii de presă urmăresc cu o preocupare crescândă accentele naționaliste și populiste tot mai pregnant exprimate în demersul politic și public al acestor state. „Replierea în național este evident – remarca sociologul și politologul francez Catherine Horel. Sentimentul național, stimulat adesea de teama față de altul, a fost recuperat de către o întreagă construcție de partide conservatoare, eurofobe, extremiste și rasiste. Viktor Orban, cu statul său liberal, care limitează independența justiției și a mass-media, se vrea un model pentru țările vecine”. În opinia autorului francez, forța acestui curent autoritarist ar reflecta însă, mai degrabă o identitate națională fragilă, nu îndeajuns de asigurată. „Toate aceste țări au în comun teama de a dispărea, iar pentru a se salva ele însele, se rigidizează și se crispează”. Explicație, desigur, în mare măsură simplistă, pe care însă analiști mai nuanțați o văd ca o preocupare reală a acestor state aflate în ceea ce se cheamă „vecinătatea imediată” a Federației Ruse și care trebuie să facă față într-adevăr unor sfidări multiple din partea fostului aliat politico-militar și partener economic de la Moscova, iar astăzi principalul lor furnizor de energie.
Pe lângă preeminenta națională, politologii occidentali remarcă în unele state din V4 și un deficit evident de democrație, ba chiar derapaje de la democrație, mai ales în Ungaria și Polonia. Iar în ce privește prestația acestor state în incintele comunitare de la Bruxelles, aceiași analiști remarcă faptul că în timp ce „acasă liderii țin un discurs foarte critic la adresa UE, destinat propriei lor opinii publice, ei sunt mult mai concilianți la Bruxelles, căci au un mare interes și anume, acela de a beneficia de subvenții europene pentru agricultură și infrastructurile lor”. În sfârșit, adăuga un comentator al institutului Stratfor, „posibilitatea ca Germania sau Franța să-și poată coordona politicile față de Rusia, de exemplu, fără a consulta restul blocului este deosebit de preocupant pentru state din fostul bloc răsăritean precum Polonia si România”.

Piatra de încercare în ceea ce privește condiția grupului V4 în instituțiile Europei Unite a fost, până la lansarea proiectului „Europei cu mai multe viteze”, problema migranților, problemă rămasă și azi la fel de stringentă. Cele patru țări, retranșate pe aceeași poziție, închid frontierele în fața migranților, mai ales musulmani, și resping ferm logica repartizării refugiaților în statele UE. Aici însă, ele intră în confruntare cu Germania și alte state, mai ales sud-europene, care induc ideea introducerii de sancțiuni bugetare partenerilor comunitari cu opinie separată în problema migrației.

Europeni și produse „de mâna a doua”

Relațiile dintre V4, de fapt toate statele din fosta Europă răsăriteană și vestul Europei, sunt blurate, mai nou, și de ceea ce „Noua Europă” numește dublul standard aplicat de partenerii occidentali comerțului cu est-europenii, calitatea produselor exportate în est fiind inferioare produselor similare de pe piețele vestice, după cum susțin autoritățile competente de la Varșovia, Praga, Budapesta, București etc. V4 cere Comisiei Europene să fixeze reguli de penalizare a firmelor care livrează „deșeuri agroindustriale”, cum se exprima Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului ungar Viktor Orban. Șeful guvernului de la Budapesta denunța, nu mai puțin ferm, faptul că nu doar mărfurile vândute de partenerii vest-europeni sunt de „mâna a doua”; și cetățenii est-europeni sunt considerați, nu o dată, europeni de „mâna a doua”.

În preajma summitului festiv de la Roma, V4 a reformulat încă două revendicări esențiale partenerilor europeni. Prima vizează restituirea de către Bruxelles a suveranității către statele membre. În procesul legislativ european, susține Grupul de la Vișegrad, parlamentele naționale trebuie să aibă ultimul cuvânt. Iar a doua cerință formulată de V4 Bruxellesului este evaluarea cu maximă responsabilitate a proiectelor privitoare la viitorul Europei, care conțin și ideea dezvoltării cu viteze diferite și amplasarea în cercuri concentrice a statelor membre ale UE.

* * *

Parte din cerințele formulate de Grupul de la Vișegrad sau de alte state membre ale UE sunt formulate sau sprijinite și de România, și de alte țări din comunitatea europeană. Uniunea Europeană este în plină căutare a paradigmei care să-i permită depășirea sfidării existențiale cu care se confruntă, iar acest moment labil și imprevizibil ca evoluții și impact conține și riscuri, și capcane, dar, înainte de orice, ambiguități. Se poate spune că întreaga traiectorie istorică a construcției europene, care se arată atât de maiestuoasă privită retrospectiv este, în același timp, o suită neîntreruptă de ambiguități: unde se dorește să se ajungă, în fond, cu Europa Unită – la o Europă federală, la ceva de genul Statelor Unite ale Europei, la o organizație inter- ori suprastatală? Apoi, care sunt etapele ce trebuie parcurse, care sunt prioritățile? Toate acestea și încă multe alte elemente ale proiectului european n-au fost mai deloc aprioric fixate și s-au cristalizat de obicei „în procesul muncii”. Acest tip de ambiguitate a fost de fapt formula elastică prin care lucrarea europeană a putut avansa ca proiect pașnic de anvergură europeană fără precedent în istorie.

Unde este România în acest proiect? Tot într-o paradigmă a ambiguității, dar una care nu-i aduce beneficii. Un comentator român a constatat că „statele din Grupul de la Vișegrad strâng rândurile și își fac auzită vocea mai mult ca oricând, (iar) România preferă să stea deoparte”. Cei doi foști comisari europeni din România au găsit de cuviință să iasă în față și să explice cum că „avem o viziune diferită” și „nu împărtășim aceleași idei”, alți politicieni se declară ba pro, ba contra conlucrării cu cei din Vișegrad, dar o poziție oficială explicit formulată nu există. Între timp, V4 își întocmește o agendă tot mai consistentă de consultări cu alte state/grupuri din UE, la fel procedează și cei din Benelux, și grupul statelor baltice, și nordicii. Să sperăm că în răstimpul care a mai rămas până la sfârșitul anului, când Bruxellesul crede că soarta Europei Unite (cu sau fără mai multe viteze sau „ritmuri”) se va decide, măcar în principiu, România își va structura și anunța clar și argumentat punctul de vedere asupra integrării europene și intereselor naționale ale țării. Oricum, relațiile cu vecinii – de frontieră, de zonă, de continent, ar trebui să fie, așa cum e și firesc de altfel, privilegiate iar aceste state sunt parteneri dintre cei mai apropiați, nu numai din punct de vedere geografic.

Articolul precedent
Articolul următor

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Mihai Daraban: Consiliul de afaceri România – EAU își va începe activitatea în scurt timp 

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României...

Politică şi politicianism în procesul integrării europene a României 

| de Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, membru corespondent al Academiei Române 

DIGI se pregătește pentru lansarea serviciilor în Belgia

DIGI a făcut încă un pas în procesul de...

Finanțare, sustenabilitate, tehnologie: comandamentele FoodIntelForum AQUA Carpatica pentru tot anul

Timpul trece iar ecourile puternice ale FoodIntelForum AQUA Carpatica, ediția...