_________________
de Anatole Kaletsky (foto)
economist șef și co-președinte al Gavekal Dragonomics
LONDRA – Regatul Unit are în sfârșit un nou prim-ministru, dar va îmbunătăți oare Liz Truss perspectivele sumbre pentru economia și viața politică britanică? Răspunsul convențional este nu. După cum spunea Shakespeare, „necazurile nu vin câte unul – spion singur –, vin în batalioane”. Iar acest lucru este cu siguranță adevărat pentru Marea Britanie de astăzi.
Regatul Unit este blestemat cu cea mai mare inflație din G7, cea mai mare scădere a salariilor reale și cele mai mari deficite bugetare și comerciale. Înrăutățind lucrurile, pe deasupra batalionului de necazuri al Marii Britanii stă cocoțată și politica. Cei trei predecesori ai lui Truss au fost cei mai slabi primi miniștri din istoria modernă a Marii Britanii. Asta o spune publicul britanic: conform ultimului sondaj, David Cameron, Theresa May și Boris Johnson obțin toți recorduri postbelice pentru că au făcut „o treabă proastă ca prim-ministru”, fiecare lider conservator succesiv fiind evaluat mai prost decât precedentul.
Liz Truss pare să se confrunte cu oprobriu similar. Judecând după campania ei pentru câștigarea conducerii partidului (și a postului de premier), ea va provoca mai multe conflicte cu Europa, va agrava confruntările cu China, va intensifica naționalismul scoțian și va sfida Statele Unite în privința relațiilor anglo-irlandeze. Și mai controversat, ea vrea să reducă taxele, să cheltuiască sume mari pe subvenții pentru energie, să mărească cheltuielile pentru apărare cu 1% din PIB, adăugând imediat încă 100 de miliarde de lire sterline (116 miliarde de dolari, sau 5% din PIB) la deficitul bugetar, în timp ce va da vina pe Banca Angliei pentru orice inflație rezultată.
Mulți alți lideri occidentali apelează la politici neortodoxe, cum ar fi reducerile de taxe și subvențiile energetice, pentru a atenua durerea cauzată de războiul din Ucraina și de sancțiunile împotriva Rusiei. Dar Truss vrea să sfideze ortodoxia la o scară mult mai mare, la fel ca și Kwasi Kwarteng, prietena ei apropiată și viitorul cancelar al Fiscului. Kwarteng va fi primul ministru de finanțe al Marii Britanii care deține un doctorat în economie, iar specializarea lui Kwarteng în istorie economică, mai degrabă decât modelarea matematică sterilă care domină acum disciplina, îi va oferi încrederea intelectuală pentru a-i pune la colț pe oficialii Trezoreriei și BOE (Banca Angliei) ori de câte ori o va cere Truss.
Conform gândirii economice convenționale, experimentul Truss-Kwarteng cu împrumuturi și cheltuieli va produce un dezastru. La urma urmei, dacă inflația este cauzată de „prea mulți bani care urmăresc prea puține bunuri”, ea va fi agravată prin adăugarea de reduceri de taxe și subvenții la puterea de cheltuire a consumatorilor și a întreprinderilor. Dar este de imaginat că răspunsul neortodox al lui Truss la stagflație ar putea funcționa
Stagflația este cel mai mare mister din economie. Nimeni nu înțelege cu adevărat de ce o economie cu salarii reale în scădere și cerere slabă poate experimenta un proces inflaționist continuu, spre deosebire de o creștere unică a prețurilor cauzată de întreruperile aprovizionării, un război sau un embargo comercial. Vechea doctrină monetaristă conform căreia inflația este cauzată pur și simplu de băncile centrale care imprimă prea mulți bani a fost infirmată în mod convingător de experiență, mai întâi în Japonia din 1990 încoace, și apoi în întreaga lume din 2009. Și teoriile care atribuie inflația cheltuielilor guvernamentale sau împrumuturile au o bază și mai puțin empirică. De fapt, inflația poate avea multe cauze diferite, care variază foarte mult și depind de condițiile sociale, economice și tehnologice din diferite țări în momente diferite.
Prin urmare, este posibil, deși puțin probabil, ca inflația să fie controlată prin combinația neortodoxă de politici promise de Truss: controlul și subvenționarea prețurilor la energie, reducerea salariilor reale prin ruperea grevelor și înăsprirea legislației anti-sindicale, determinarea BOE să înăsprească politica monetară, și apoi utilizarea reducerilor de taxe și a cheltuielilor publice pentru a sprijini afacerile și grupurile sociale favorizate din punct de vedere politic. De asemenea, este posibil, și poate mai probabil, ca o economie avansată precum Marea Britanie să poată funcționa cu o inflație substanțial mai mare decât ținta convențională de 2%. Și este foarte probabil ca deficitele publice mult mai mari să nu aibă efecte majore nici asupra inflației, nici asupra ratelor dobânzilor atunci când o presiune asupra salariilor reale menține consumul redus.
Dacă vreuna dintre aceste afirmații se dovedește a fi adevărată, atunci politicile neortodoxe ale lui Truss ar putea evita recesiunea profundă pe care aproape toată lumea din Marea Britanie o consideră acum inevitabilă – și fără a provoca un dezastru inflaționist. Președinții americani Ronald Reagan și Donald Trump au fost niște “desfrânați fiscal” care au ignorat sfaturile economice reducând impozitele și conducând deficite până acum de neconceput; totuși catastrofele prezise pe scară largă nu au urmat niciodată. Margaret Thatcher a fost și mai îndrăzneață în a sfida ortodoxia economică. În 1981, o celebră scrisoare către The Times a 364 de economiști de frunte i-a denunțat pe Thatcher și pe cancelarul ei, Geoffrey Howe, pentru că au dat peste cap economia keynesiană prin impunerea unei înăspriri fiscale sălbatice în mijlocul celei mai profunde recesiuni din istoria modernă a Marii Britanii. Deoarece această reducere uriașă a împrumuturilor a fost însoțită de o reducere la fel de mare a ratelor dobânzilor și de o depreciere cu 30% a lirei sterline, bugetul senzațional al lui Howe din 1981 s-a dovedit a fi punctul de jos al recesiunii din 1980-1981 și a inaugurat un deceniu de creștere record.
Ar putea Kwarteng și Truss să realizeze acum ceva la fel de neașteptat, punând din nou pe picioare economia keynesiană? Vor extinde deficitele pentru a stimula creșterea în timp ce ratele dobânzilor mai mari și o monedă mai puternică țin inflația sub control?
În calitate de economist profesionist, am fost instruit pentru a rezista ideii că o extindere uriașă a împrumuturilor publice ar putea fi modalitatea corectă de a face față inflației cu două cifre. Dar, ca analist de piață, împărtășesc preferința lui Kwarteng pentru istorie față de teorie și comportamentul uman față de modelele matematice. În anii 1980, instituția economică keynesiană a tratat-o cu superioritate și a ridiculizat-o pe Thatcher pentru că a experimentat o politică radical neortodoxă. Astăzi, instituția ortodoxă este „thatcher-ită” și keynesienii sunt radical heterodocși. Dacă extinderea fiscală a Marii Britanii funcționează mai mult sau mai puțin așa cum s-a intenționat, Truss va deveni primul prim-ministru conservator de succes de după Thatcher. Și Marea Britanie va fi din nou un model internațional de politică economică, de data aceasta prin reabilitarea doctrinei keynesiene conform căreia guvernele ar trebui să se împrumute cu îndrăzneală în recesiuni sau în perioade de creștere economică inadecvată.
Această analiză keynesiană de bază este uneori exagerată în versiunile extreme ale teoriei monetare moderne, care uneori este parodiată ca „arborele magic de bani”. Luna trecută, m-am alăturat și eu, numind „basm” ideea că factorii de decizie din SUA vor putea reduce inflația fără a provoca o recesiune severă. Dar prețurile pieței pentru obligațiunile americane, acțiunile și dolarul sugerează că o anumită versiune a acestuia este credibilă pentru mulți investitori în activele americane. Dacă piețele cred acum că SUA deține un “arbore de bani magic”, poate că și Marea Britanie poate găsi unul. Acest lucru poate părea ridicol pentru economiștii profesioniști, dar noi ceilalți ar trebui să păstrăm mintea deschisă.
_________________
Traducere, adaptare și editare: Daniel Apostol, ClubEconomic
Drepturi de autor: ©Project Syndicate, 2022.
www.project-syndicate.org
Foto ©CAMBRIDGE JUDGE BUSINESS SCHOOL, flickr.com
, economist șef și co-președinte al Gavekal Dragonomics.){kind=link}