LONDRA – Deşi economia aspiră către rigoarea ştiinţelor naturale, la finalul zilei, tot o știință socială rămâne. În niciun moment în ultimii 40 de ani acest lucru nu a fost mai evident ca acum.
Decenii, analiza macroeconomică convenţională s-a bazat pe curba Phillips, ce stabilește un compromis clar între șomaj și inflație: atunci când procentul şomajului scade sub un anumit punct, inflaţia trebuie să crească. Dar această presupunere nu a fost confirmată în deceniul de la criza financiară din 2008. Atât în Regatul Unit cât şi în Statele Unite, de exemplu, procentul șomajului este scăzut raportat la istoric, deşi inflaţia rămâne slabă.
Sau să luăm în considerare politica monetară. Chiar şi după ani de facilitare cantitativă (QE) şi rate foarte mici ale dobânzii, băncile centrale din economiile avansate – în special zona euro – au continuat să subestimeze obiectivele de inflaţie. Economiştii au fost, de asemenea, nevoiţi să pună sub semnul întrebării presupunerile de durată privind rigiditatea în scădere a veniturilor nominale, un artefact din anii 60-70, când munca organizată era mult mai puternică. În mod clar, idea că angajaţii vor rezista întotdeauna faţă de tăierea salariilor (sau a orelor de muncă) nu se mai aplică.
De fapt, puterea în scădere a muncii ar putea explica de ce curba Phillips nu pare să se mai aplice. Dar, şi mai important, ar putea fi motivul pentru care productivitatea măsurată rămâne în continuare slabă. Până la urmă, societăţile ce pot angaja şi concedia cu uşurinţă angajaţi sau îi pot forţa să îşi ajusteze nivelul de preţ, au puţine motive pentru a risca sume vaste pe noi clădiri şi echipament ce ar putea chiar să nu fie folosite până la următorul ciclu de afaceri. În acest caz, o soluţie la problema productivităţii este pur şi simplu ca pieţele de muncă să devină mai puţin flexibile şi munca mai puţin ieftină. Dacă liderii de afaceri şi economiştii au obiecţii, poate ar trebui să nu se mai laude întotdeauna cu productivitatea.
O altă mare presupunere teoretică, mai ales la nivel micro, este că o creştere puternică de profit ar atrage noi intrări pe piaţă, răspândind profiturile mai larg pe cheltuiala obligaţiilor anterioare. Şi, în schimb, acest lucru ar încuraja mai multe investiţii, mărind productivitatea şi salariile muncitorilor. Dar, din nou, există puţine dovezi că această presupunere s-a dovedit adevărată în ultimii ani. Dimpotrivă, profiturile corporate și concentrația de piață sunt ambele în creştere.
Ce explică această dilemă? Nu faptul că Karl Marx a avut întotdeauna dreptate și capitalismul va eșua inevitabil. Mai degrabă, este rezultatul evoluţiilor speciale pe pieţele financiare, al politicilor de reglementare şi sistemelor de bonificaţie în perioada de la criza financiară din 2008. În mod clar a devenit mult prea uşor pentru ca jucătorii dominanţi de pe piaţă să reziste competiţiei. Dar există multe idei în jur ce ar putea aborda această problemă. O problemă pe care am abordat-o înainte este reachiziţia stocurilor, ce ar permite directorilor de societăţi să îşi mărească propriile câştiguri fără a trebui să investească în creşteri ale producţiei.
Din fericire, politicienii de toate tipurile au început să se întrebe de ce politicile curente de impozitare şi reglementare par să încurajeze acest comportament. Ca principiu general, societăţile ce nu contribuie la creşterile de productivitate sau nu ajută la rezolvarea provocărilor sociale mai mari nu ar trebui să se bucure de astfel de facilităţi. Societatea britanică de construcţii Persimmon, de exemplu, a avut câştiguri mai mari nu pentru că a făcut investiţii, ci pentru că guvernul Regatului Unit a introdus o schemă specială de împrumut pentru cei ce îşi cumpără prima dată o casă. Iar majoritatea companiilor farmaceutice par acum să demonstreze interes în cercetare şi dezvoltare doar când achiziţionează un nou medicament şi trebuie să efectueze studii clinice pentru a-şi asigura drepturile exclusive asupra acestuia.
În final, la nivel global, cea mai mare provocare împotriva ortodoxiei economice este creşterea continuă a Chinei de când şi-a lansat „deschiderea“ economică în epoca lui Deng Xiaoping. Există tot mai multe dovezi ce sugerează că SUA va face aproape orice pentru a opri creşterea Chinei, chiar dacă înseamnă să le nege prosperitatea chinezilor.
Cei care au urmărit îndeaproape evoluţia Chinei în ultimii 40 de ani ştiu că o doză semnificativă de ideologie capitalistă s-a infiltrat în economia politică nominal comunistă a ţării. Dar acest fapt pare să le fi scăpat economiștilor Occidentali mai predispuși ideologic.
Între-adevăr, aşa cum economistul din Singapore, Kishore Mahbubani a observat recent în The Straits Times, abordarea dură a Americii faţă de compania chinezească de tehnologie Huawei pare antrenată în întregime de ideologie. În loc să adopte o strategie mai măsurată pentru a se asigura că societatea (şi altele asemănătoare) respectă regulile globale comune convenite, Preşedintele SUA, Donald Trump, a transformat-o într-o monedă de negociere în războiul său comercial. Dacă aşa arată alternativa la vechile ortodoxii, ar trebui să fim cu toţii îngrijoraţi.
