Experiența României pe parcursul celor zece ani de la aderarea la UE creează o reală oportunitate de a analiza și a trage unele concluzii.
Evit să mă situez la extremitățile analizei, adică fie la polul beatitudinii aniversare, fie la polul euroscepticismului exacerbat, deși aceste două situări par a fi preponderente în momentul actual.
Voi încerca să prezint un punct de vedere strict personal, punând accentul pe reliefarea unor aspecte mai puțin sau deloc discutate, dar pe care ar trebui să le conștientizăm eliminând orice tentă manipulatorie sau politicianist-electorală.
Analiza pleacă de la un adevăr de necontestat, acela al necesității vitale, concret istorice a României de a adera la UE, considerată a fi singurul pilon de sprijin în procesul de redesenare a arhitecturii economiei și societății românești în condițiile dificile ale ieșirii din comunism, dar și ca o garanție a păstrării integrității teritoriale în condițiile geopolitice și iredentiste actuale.
Rezultă că, în niciun caz, nu se pune problema apartenenței noastre la UE, ci doar cea a modului cum a evoluat și cum s-a valorificat această apartenență pe parcursul celor zece ani.
Dacă am cuantifica în plan economic rezultatele pozitive ale aderării de la 1 la 10, după părerea mea, România nu poate trece de 5. Consider că nu am valorificat mai mult de atât avantajele aderării și din motivele, pe care le structurez astfel:
O decadă cu bune și rele
Date: