Experiența României pe parcursul celor zece ani de la aderarea la UE creează o reală oportunitate de a analiza și a trage unele concluzii.
Evit să mă situez la extremitățile analizei, adică fie la polul beatitudinii aniversare, fie la polul euroscepticismului exacerbat, deși aceste două situări par a fi preponderente în momentul actual.
Voi încerca să prezint un punct de vedere strict personal, punând accentul pe reliefarea unor aspecte mai puțin sau deloc discutate, dar pe care ar trebui să le conștientizăm eliminând orice tentă manipulatorie sau politicianist-electorală.
Analiza pleacă de la un adevăr de necontestat, acela al necesității vitale, concret istorice a României de a adera la UE, considerată a fi singurul pilon de sprijin în procesul de redesenare a arhitecturii economiei și societății românești în condițiile dificile ale ieșirii din comunism, dar și ca o garanție a păstrării integrității teritoriale în condițiile geopolitice și iredentiste actuale.
Rezultă că, în niciun caz, nu se pune problema apartenenței noastre la UE, ci doar cea a modului cum a evoluat și cum s-a valorificat această apartenență pe parcursul celor zece ani.
Dacă am cuantifica în plan economic rezultatele pozitive ale aderării de la 1 la 10, după părerea mea, România nu poate trece de 5. Consider că nu am valorificat mai mult de atât avantajele aderării și din motivele, pe care le structurez astfel:
Motive de natură procedurală
Deși abordarea și analiza modului cum s-au desfășurat procedural negocierile de aderare sunt în marea majoritate a cazurilor învăluite într-o aură laudativă, trebuie în sfârșit să se spună că, în realitate, ele au avut multe momente nu numai discutabile, dar și criticabile. S-a aflat pe parcursul acestor zece ani că în multe aspecte negocierile s-au caracterizat prin cedări condamnabile ale părții române sub presiunile unor mai vechi și importante țări membre în direcția obținerii unui acces patrimonial direct la resursele naturale, energetice și minerale ale României sau pentru diverse achiziții de bunuri de capital din acele țări. Condamnabil pentru puterea politică de la acea dată este faptul că au acceptat „marșandajul” pentru a obține avantaje electorale, transformând aderarea într-un obiectiv politic contra cronometru. Rezultatul este obținerea aderării doar ca obiectiv politic nu și economic, mediul economic intern nefiind îndeajuns de pregătit pentru a rezista concurenței unei piețe europene. Acest deficit de pregătire concurențională nu a putut fi eliminat pe parcursul celor zece ani, având chiar tendința cronicizării sale. O dovadă este faptul că pe această decadă nu am putut urca nici măcar cu un loc pe scara ierarhizării economice europene.
Concluzia: România a aderat nepregătită pentru condițiile unei piețe libere, având un grad insuficient de compatibilizare cu economia europeană. Decidenții politici români au acceptat această situație din interese eminamente politico-electorale, iar decidenții politici occidentali au beneficiat de această situație care le-a permis un acces facil la preluarea resurselor și la dominarea pieței interne.
Motive de natura modelului de integrare
Uniunea Europeană funcționează pe principiile unui model economic integrator. Modelul economic integrator funcționează, la rândul său, printr-un mecanism ce l-aș putea numi „de echilibrare prin dezechilibre”, adică un sistem de compensare a gradului de valorificare a capitalului prin diferențele de condiții de valorificare de la o entitate economică la alta, în cazul de față de la o țară membră la alta.
Teoria pe care o am relativ la mecanismul de echilibrare prin dezechilibre am spus-o și publicat-o încă din 2012 și nu mai revin asupra ei, dar menționez doar concluzia pe care am emis-o: Uniunea Europeană există doar prin menținerea unor decalaje economice între țările membre. Uniformizarea sau omogenizarea nivelurilor de dezvoltare ar face imposibilă valorificarea capitalului la un nivel competițional necesar contrabalansării concurenței altor actori economici globali ca SUA sau BRICS
Concluzia: UE (prin interesele nucleului ei de forță) are nevoie funcțională de țări membre cu un nivel de dezvoltare inferior sau puțin peste media europeană. România nu numai că a fost acceptată din acest motiv (vezi mai sus), dar există în continuare interesul menținerii ei la un grad de decalaj apt de a asigura condiții mai bune de valorificare a capitalului nucleului dur prin avantajele unei forțe de muncă mai ieftine sau a unei legislații mai puțin ferme și clare. Delocalizarea spre România a capitalurilor ca și opoziția diplomatică și instituțională europeană față de creșterea salariului minim în România sunt relevante în acest sens. Este cazul să privim mai obiectiv relația cu UE în sensul eliminării tendinței de idilizare. UE este încă expresia unor interese naționale ale membrilor săi chiar dacă apar voalat prin intermediul unor firme sau companii. Sunt prioritare relații de piață și nu de întrajutorare prietenească.
Motive de natura efectelor perverse
După zece ani, unele situații pe care le-am considerat avantaje nete ale aderării au început să-și arate efectele perverse. Astfel, obținerea dreptului de liberă circulație a forței de muncă reprezintă un avantaj incontestabil al aderării, dar, în condițiile existenței unui decalaj exagerat între dezvoltarea și viața salarială din România față de țările membre occidentale, migrarea forței de muncă a atins cote greu de imaginat la data aderării. Desigur, cota înaltă a migrației a condus la intrarea în țară a unor importante sume trimise acasă de cei plecați, dar efectul pervers este cu mult mai important decât aceste intrări de bani. Este efectul depopulării țării și căderea dramatică a ofertei de forță de muncă. Deficitul de forță de muncă a devenit una dintre cele mai grave probleme a României pe termen lung.
Concluzia: Unele dintre avantajele oferite de aderare pot avea în timp efecte perverse care ar trebui prevăzute și luate măsuri de atenuare sau eliminare
Motive de natura politicii interne
De zece ani, România, devenită membru deplin al UE, nu are o politică proeuropeană. Se declară zilnic de la cele mai înalte niveluri că suntem o țară cu o activă și profundă politică europeană, dar, în realitate, doar se mimează politicianist această politică. O politică proeuropeană se definește nu numai prin punerea în aplicare a unor directive europene, ci în primul rând prin contribuții la conceperea și dinamizarea politicii europene. România este de zece ani un element pasiv din acest punct de vedere, fără nicio contribuție de remarcat în context european. Câteva momente de inițiativă, cum au fost cele legate de numărul emigranților, au fost mai mult revendicative decât creative.
Ca regulă generală, translocarea directivelor europene în legislație națională se face cu întârzieri sau chiar cu deformări de sens. Procesul de accesare a fondurilor europene este blocat periodic de incidente birocratice sau chiar de corupție.
Nu se asigură o participare cu implicare profundă și patriotică a delegației parlamentarilor europeni în contextul în care aceștia sunt dezbinați pozițional de apartenența lor politică, minimizând promovarea interesului național.
Concluzia finală: Aderarea are limitele ei și contradicțiile inevitabile ale funcționării unui complex integrator animat de interese economice concurenționale și de poziționări politice uneori diametral opuse, mergând până la ieșirea din sistem. Aderarea nu însemnă intrarea într-o perioadă de odihnă a inițiativei și nici o perioadă în care totul se primește fără niciun efort și fără niciun cost.
Dacă, după părerea mea, România nu a beneficiat de cât ar fi putut de la aderare, cauzele pot fi explicate și în maniera în care am expus-o mai sus, dar acele cauze ar fi putut fi diminuate ca efect sau chiar eliminate dacă ar fi existat din partea decidenților noștri politici voința și putința transpunerii factorilor de avantaj comparativ ai aderării în factori de avantaj competitiv în mediul economic european al cărui membru am devenit cu zece ani în urmă.
