Occidentul, în cumpănă istorică Relațiile germane-americane, puternic solicitate

Date:

La începutul lui 2017, matematicianul american Peter Turchin anunța, după calcule cu ecuații, că lumea occidentală „așa cum o cunoaștem” va dispărea în anii 2020. În 2016, filozoful francez cu mare succes editorial și de public, Michel Onfray, decreta în cartea sa „Decadența” „moartea Occidentului”. Iar fostul ministru francez de Externe, Hubert Vedrine, aprecia de curând că „în Occident, a sunat ora unui inventar serios asupra noastră înșine”. Occidentul – spunea el – trebuie să recunoască faptul că nu mai poate stăpâni lumea.
Un om de știință, un filozof și un om politic prevestesc așadar sfârșitul apropiat al lumii occidentale. Nu sunt însă nici primii, nici ultimii care o fac. „Exces de pesimism? Delir apocaliptic?” – se întreba un ziarist vest-european.

Țărmurile atlantice se îndepărtează

Un răspuns s-ar putea da parafrazându-l pe Mark Twain: zvonurile despre sfârșitul Occidentului sunt întrucâtva exagerate. Dar o doză de adevăr există. Începutul lui 2017 a consemnat o regretabilă despărțire de ape între cele două mari puteri occidentale ale lumii: Statele Unite și Germania. Prăpastia nu este una chiar atât de ușor de acoperit, criza nu este doar una conjuncturală, așa cum s-a mai întâmplat în cei o sută de ani câți se numără chiar în acest moment de la instituirea unor relații temeinice și consistente între America și Europa, mai întâi prin participarea Americii la Primul Război Mondial, apoi prin atâtea și atâtea alte confluențe și influențe reciproce, preponderent benefice însă, între cele două continente și realități geopolitice. Simplificând, s-ar putea vorbi de un adevărat „război ideologic” interoccidental: între izolaționismul și protecționismul american, pe de o parte, și deschiderea și liber-schimbismul vest-european, pe de alta. Dar și între bi- și multilateralism, între interes național și valori/cauze comune etc.


Nivelul de temperatură al disputei l-a stabilit un comentator malițios care și-a pus ca motto al analizei sale două citate. John F. Kennedy, la 26 iunie 1963: „Ich bin ein Berliner” (Sunt un berlinez); președintele Donald Trump, la 19 martie 2017: Germania „datorează sume enorme de bani NATO și Statelor Unite, care îi furnizează o apărare foarte puternică și foarte costisitoare”. Propoziția memorabilă a lui Kennedy însemna solidarizare deplină cu Germania occidentală, în plină criză a Berlinului, în fața presiunii Moscovei imperiale, iar reproșul tăios, dezinvolt și indiferent la protocol al actualului lider de la Casa Albă exprimă voința de a schimba esențial reguli ale jocului financiar internațional în scopul afirmării intereselor proprii ale SUA.

Cine e liderul Vestului?

Nicăieri altundeva, ca în Germania, alegerea lui Trump ca președinte al SUA nu a provocat o reacție atât de șocantă. Iar replica presei germane a fost cel puțin consternantă, dacă nu chiar stridentă. „Scenariu de oroare” – se scandaliza altfel sobrul Suddeutsche Zeitung. Mai îndepărtată decât oricând de minima decență politico-diplomatică a fost și maniera de manifestare a oamenilor politici și de stat de la Berlin. „Trebuie să ne așteptăm ca politica externă americană să devină tot mai puțin previzibilă”, avertiza ministrul de Externe Steinmeier (care ar urma să fie viitorul președinte al Republicii Federale). „Un mare șoc”, comenta, mai rezervat, ministrul Apărării, von der Leyen. „Nu-l cunosc personal”, reteza laconic cancelarul Merkel întrebările ziariștilor despre criticile pe care i le adusese candidatul Trump în campania sa electorală. Până și președintele Joachim Gauck se declara neliniștit de „imprevizibilitatea” viitorului președinte. „Pentru mulți cetățeni americani, ca și pentru mine, este o problemă”. Nu însă și pentru un ziarist de la Die Zeit, care vedea dintr-un „rău”, un „bine”. Căci el proclama: „Angela Merkel a devenit acum liderul lumii libere”. Sloganul, chiar dacă nu avea să devină viral, a făcut ceva valuri. Un alt ziarist, francez, de la Les Echos, Thibaut Madelin, amintea că în ultima sa vizită în Germania ca președinte, Obama „nu numai că a recunoscut leadershipul cancelarului, dar se pare ca a vrut să-i încredințeze frâiele lumii occidentale singurului lider situat la înălțimea mizei”.

Pe această pistă s-a angajat însă, inexplicabil de euforic, însuși redactorul șef adjunct de la atât de sobrul săptămânal Der Spiegel, Dirk Kurbjuweit, care susținea într-un eseu nici mai mult nici mai puțin că „America a abdicat de la conducerea Occidentului”. Drept care, continua el, ar trebui ca Europa să preia acest rol. Și, „întâmplător”, chiar Germania este cea mai bine situată pentru a arăta calea și a regrupa lumea pentru a o urma. Iar Angela Merkel are „puternice principii morale”. Eseistul de la Der Spiegel este cum nu se poate mai explicit în susținerea tezei sale: „Timp de o sută de ani, Statele Unite au fost în fruntea lumii libere. Dar prin alegerea lui Donald Trump, America a abdicat din acest rol. Este timpul pentru Europa și pentru Angela Merkel să preia locul gol”. Așadar, Angela Merkel, lider al Europei, lider al lumii. Fără alte explicații.

Oricât de inoportune, nepoliticoase, dacă nu chiar ofensatoare ar fi asemenea susțineri, presa occidentală, inclusiv cea americană, nu le-a prea luat în seamă. Cu excepția, desigur, a mereu atentei prese „de dincolo de Rin”, presa franceză. Un ziarist mai puțin cunoscut, dar blogger neobosit, Alexis Toulet, vorbea de „un drog puternic”, amestec de teamă și aroganță, care conduce la asemenea proiecții și exprimă speranța că „această tulburare nu va dura, editorialiștii își vor reveni și Angela Merkel va refuza acest drog”. Mai ales că „Europa nu are în niciun caz nevoie de un lider ferm autoproclamat” (cum propunea eseistul menționat). Iar politologul, tot francez, Remy Bourgeot, explica: „Dacă unii responsabili mondiali recunosc leadershipul lui Merkel, opinia cea mai răspândită este că gestiunea economiei europene operată de ea este dezastruoasă și contrară spiritului liberalismului”.

De fapt, conchidea în aceeași discuție publică filozoful Erich Verhaeghe de la Universitatea Paris-I, „Germania este marele perdant al victoriei lui Donald Trump”. Din cel puțin două motive principale: 1.comerțul internațional va cunoaște o profundă schimbare, iar Germania, singurul mare stat european exportator net, deci beneficiar al liberului schimb, va trebui să facă față unor noi și mari sfidări protecționiste. 2. Berlinul va trebui să plătească pentru propria apărare, prin NATO, alături, desigur, de ceilalți aliați, iar astfel se va deschide problema reînarmării germane. „Astfel, la 20 de ani de la reunificarea Prusiei, subiectul tabu al unei reanimări militare prusace va fi pus din nou pe masa de discuții europeană. (…) Reînarmare, cultivarea unei sfere de coprosperitate în Europa și în lume pentru desfacerea produselor sale, tensiuni crescânde cu Germania pe tema Lebensraum (spaţiu vital)… Demonii secolului XX ar urma să revină rapid”.

Consternant este că sub șocul surprizei electorale americane din toamna lui 2016, chiar și New York Times scria că „alegerea lui Trump face din Angela Merkel ultimul apărător al valorilor umaniste ale Occidentului”.

Iar ca ridicarea în rang planetar suprem a cancelarului german să fie completă, Frankfurter Allgemeine Zeitung îi făcea și fișa postului de lider global maxim: „Importanța cancelarului va crește, ea trebuie acum să mențină coeziunea UE, să le facă față lui Putin și Erdogan și să-l controleze pe Trump”. Greu de comentat o asemenea viziune, care ține mai degrabă de politic fiction. Poate doar cu celebra replică, de o ironie ucigătoare, spusă cândva de generalul de Gaulle: „Vast program!”.

Aliați, parteneri, dar…

Statele Unite și Germania sunt principalele două mari puteri economice ale Occidentului, pe cele două țărmuri ale Atlanticului. SUA au 317 milioane locuitori, Germania – 82 milioane. PIB-ul american pe locuitor este de 44.600 dolari, iar cel german 47.440 dolari. Dar America, cu un buget militar de 45,93 miliarde dolari, plătește pentru apărare incomparabil mai mult nu numai decât Germania, ci decât următoarele 15-20 state ale lumii. Statele Unite asigură peste 60% din bugetul NATO. Și iată că Washingtonul este mai hotărât ca oricând în trecut să schimbe această situație. Iar Germania, ca stat – să-i spunem – privilegiat în privința servituții povarei cheltuielilor militare (căci prin capitularea necondiționată din 1945 nu s-a mai remilitarizat și reînarmat), este direct vizată de aliatul american, care cere fiecăruia dintre ceilalți parteneri din NATO să aloce pentru apărare 2% din bugetul național.

Istoria relațiilor americano-germane nu a fost oricum una idilică, dar – cum spunea cu un umor involuntar un universitar altermondialist din Alger, Chems Eddine Chitour, „lăsând deoparte cele două războaie mondiale, în care s-au confruntat, cele două țări au dezvoltat relații relativ corecte, Germania (postbelică –n.n.) s-a aflat constant sub protecția SUA, care au reacționat ferm în anii Războiului Rece la presiunile – uneori chiar crizele grave – cu URSS. Destrămarea statului sovietic și încheierea Războiului Rece au produs reacții secundare nedorite și în cadru interoccidental. La 29 iunie 2013, Der Spiegel dezvăluia că agenția de informații americană NSA primește zilnic date confidențiale din Germania, inclusiv de pe telefonul mobil al cancelarului Merkel. Berlinul a reacționat prompt și l-a expulzat pe șeful rezidenței serviciilor secrete americane din Germania, iar Suddeutsche Zeitung explica indignat că „Merkel nu e canișul lui Obama”. Dar criza nu era o premieră în relațiile bilaterale Washington-Berlin, căci precedentul cancelar, G. Schroeder, refuzase, cu 12 ani în urmă, să participe la războiul din Irak. Germania avea să fie mai apoi penalizată prin plata a 25 miliarde dolari de către firma Volkswagen partenerilor ei americani pentru marfa necorespunzătoare. Și totuși, în ansamblul lor, relațiile bilaterale dintre cei doi mari occidentali n-au fost niciodată în trecut solicitate în mod atât de dramatic (cu excepția celor două carnagii mondiale).

„Leadership gratis nu există”

Dar alegerea ca președinte al SUA a lui Donald Trump, care a surprins o lume întreagă, a produs, la Berlin, cel mai puternic și stupefiant efect, între altele poate și pentru că în campania electorală acesta își supranumise, în deriziune, chalengerul, Hillary Clinton, o „Merkel americană”. Cancelarul german i-a trimis o telegramă de felicitare acră, în care îi enumera „valorile comune” pe care ar trebui să se bazeze și cooperarea lor bilaterală: democrația, drepturile omului etc., aluzie directă la criticile pe care candidatul victorios în alegeri le formulase la adresa doamnelor Clinton/Merkel. A urmat, în martie, vizita oficială a cancelarului german la Casa Albă, care însă nu a detensionat relațiile germano-americane. Pe agenda convorbirilor așteptau trei probleme divergent abordate: politica față de refugiați, liberul schimb și NATO. Partizanul unei politici de limitare strictă a emigrărilor, Trump calificase drept „catastrofală” decizia cancelarului de a permite instalarea unui milion de refugiați sirieni și irakieni, după 2015, în Germania. Liderul american a dat asigurări că nu duce o politică protecționistă, nici izolaționistă, dar oamenii de afaceri germani incluși în delegația oficială de la Berlin nu s-au liniștit. „Anunțurile președintelui american sunt neliniștitoare și prezintă un nivel ridicat de incertitudine”. 2016 a înregistrat un excedent comercial german de 54 miliarde euro cu SUA, care au devenit primul partener comercial al Germaniei, iar președintele Trump a anunțat că vrea să reducă deficitele comerciale ale țării sale și să pună frână mondializării, din care Germania, unul dintre principalele state exportatoare ale lumii, este țara cea mai câștigată. În sfârșit, liderul american a apreciat că NATO e „obsolete” (pentru Berlin fiind însă temelia solidă a securității Germaniei postbelice) și că Germania trebuie să-și suporte ea însăși cheltuielile de apărare. La care unii germani au reacționat filozofic, asemenea politologului Stephan Bierlian, care a spus: „Leadership gratis nu există”.

„Niciodată singură”

Și nu e vorba doar de bani, sau în primul rând de bani. Decizia președintelui Americii de a așeza într-o nouă paradigmă apărarea Germaniei va genera mari preocupări și incertitudini în ceea ce privește viitorul întregului sistem de apărare al Europei occidentale. America „i-a pus în brațe Germaniei propria apărare”, constata fostul ministru de Externe german, Joschka Fischer. Ceea ce înseamnă că Germania va trebui să se ocupe ea însăși, în mod direct, prin propriile resurse, de propria apărare. În consecință, să-și formuleze și propria doctrină și politică militară, iar astfel să devină nu numai protagonist economic, dar și militar pe continent. Iar prin aceasta, hegemon neîncoronat oficial al Europei. De altfel, chiar fostul șef al diplomației germane explica: „Situată în centrul Europei, Germania este înconjurată de foști inamici din războiul trecut. Este cea mai mare țară de pe continent, în termeni economici și demografici, dar își datorează forța în mare parte garanției americane, multilaterale și transatlantice de securitate, precum și cadrului instituțional european fondat pe valori comune și liber schimb”. De aici, o mare sfidare ce se ridică în fața Berlinului: „Germania nu poate renaționaliza politica sa de securitate, nici măcar în teorie, pentru că o asemenea măsură ar aduce atingere principiului apărării colective în Europa și ar fărâmița continentul. Să nu uităm că ordinea mondială și regională de după război a urmărit integrarea forțelor fostelor puteri inamice, pentru ca ele să nu mai reprezinte niciun pericol pentru ceilalți”.

Mai nou, unii comentatori politici constată încă un paradox geopolitic: Germania, principala putere economică și liderul – nenominalizat oficial – al Europei Unite, pare să se afle într-un proces de distanțare tot mai pronunțată de aliații săi tradiționali, ba chiar se vorbește de riscul unei solitudini geopolitice al marelui stat situat, a nu se uita, în centrul geografic al continentului și care este unul dintre primii mari exportatori ai lumii. Cuplul germano-francez în UE dă semne de lipsă de imaginație și de elan. Relațiile cu Turcia, multă vreme complementare și intrate parcă într-o tradiție solidă și reciproc profitabilă, se degradează continuu. În sfârșit, relația privilegiată cu SUA a intrat într-o zonă de nesiguranță și turbulențe care nu par chiar conjuncturale. Deviza postbelică „Nie allein” (Niciodată singură), aplicată mai întâi, punctual, eventualelor acțiuni militare ale țării peste granițe și care s-a extins apoi asupra întregii politici externe germane, această deviză pare tot mai mult depășită de realitate.

Gestul aparent insignificant sau întâmplător, din 18 martie 2017, de la Casa Albă, când președintele Trump nu s-a fotografiat dând mâna cu cancelarul Merkel – indiferent din ce cauză – marchează oricum o etapă nouă în relațiile bilaterale între acești doi coloși ai lumii occidentale. Ruptura – ce se profilează – este de semnificație istorică: de la fondarea sa, în 1949, Republica Federală și-a găsit legitimitatea democratică și proiecția politică alături de ocupantul și puterea tutelară americană – amintesc doi politologi francezi, Cyrile Bret și Fabien Laurencon. Alianța cu America a fost întotdeauna coloana vertebrală a acțiunii externe germane, mai ales în cadrul NATO, față de Israel și în raporturile cu RDG. Începând din 1990, Germania a luat parte la intervențiile militare occidentale, desfășurate sub comanda SUA, în Irak (1990), Kosovo (1998) și Afganistan (2001). Și iată că astăzi administrația Trump „reușește să afecteze această relație privilegiată fundamentală pentru sistemul de securitate german și pentru cultura politică a țării”.

Este drept că decuplarea între cele două țări a început încă din timpul președinților G.W.Bush și B. Obama. Sub cancelarul Schroeder, Berlinul refuză să participe la al doilea război din Golf (2003), iar sub cancelarul Merkel la intervenția din Libia (2011). Noul stil de politică, inclusiv europeană, al președintelui Trump pune Berlinul – și nu numai – într-o nedumerire totală, iar aceasta face ca, susțin autorii menționați, „cancelarul să rămână singur pe scena transatlantică”. Este adevărat că bazele militare americane din Germania (și ele nu sunt nici puține, nici puțin importante) rămân, în continuare, principalele capete de pod ale SUA în Europa, dar Washingtonul nu mai are, propriu-zis, o „politică germană”. Una dintre incertitudinile majore ale politicii externe a Germaniei, apărută în 2017, este dacă Berlinul va putea depăși „complexul oedipian” față de America tutelară pentru a-și impune propriile interese. Iar politica și atitudinile derutante ale președintelui Trump îngreunează luarea unor decizii germane. Căci, pe de o parte, Washingtonul tratează Germania „cu o condescendență jignitoare și încearcă să-l vasalizeze” (numai comentatorii francezi ar putea emite asemenea formulări), dar, pe de altă parte, același Washington solicită insistent și imperativ Berlinului un efort militar și de înarmare mult mai consistent. Iar pe teatrul de operațiuni politico-diplomatice (dar și militare) ale momentului, Berlinul are trei puncte care clipesc pe tablou, atenționând alerta: Baltica, Ucraina și Mediterana.

Într-un plan mai larg, se pune însă întrebarea cum va putea depăși Germania actuala ei stare de izolare internațională, pe care o denunță unii analiști. Variante ventilate sunt mai multe și din ele se poate alege și eventual combina: reformatarea UE cu un nucleu dur, apropierea de Rusia, de China, de alte zone din fosta lume a treia și, în sfârșit, reconcilierea cu principalul – totuși – partener, cel american, în condițiile în care, cu președintele Trump, totul este posibil.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Restart Energy a finalizat două proiecte fotovoltaice pentru compania Com Divers, în valoare totală de peste 300.000 de euro

Armand Domuța, CEO & Founder Restart Energy: „Proiectele fotovoltaice...

Proiecte de tehnologie digitală privind moneda digitală CBDC

| de Elena Dobre, membru al Asociației pentru Studii și Prognoze Economico-Sociale – filiala Dobrogea

Ungaria über alles…

| de Laurențiu Mironescu președintele Ligii Navale Române

Țările în curs de dezvoltare… se dezvoltă

Transformările structurale care au loc în lume, pe multiple...