Preceptele fericirii economice

Date:

Prof. univ. dr. Cristina Bălăceanu
Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir

Economia este acea știință socială care pune în centrul acțiunilor sale individul și nevoile sale prin raportarea la constrângeri. Aceste constrângeri te fac nefericit, îți limitează spațiul de manevră din punct de vedere social, prin raportarea la resurse. Totodată, limitele pot fi împinse, depășite, prin intermediul cunoașterii și progresului, accesul la aceste „input-uri” fiind generate tot de stadiul de dezvoltare al economiei. În urma relației de gestionare eficace a inputuri-lor (resurse convenționale, resurse neconvenționale, tehnologie, progres) se poate atinge un anumit nivel de dezvoltare care poate conduce și la bunăstare. Economia fericirii pune în evidență relația dintre individ și societate prin raportarea la constrângeri, generate de comportamente economice proprii și împrumutate.
Economia nu analizează fericirea ca scop, ci permite asumarea unor mijloace care conduc către atingerea fericirii. Astfel, bunăstarea poate contribui la avansarea unei stări de fericire. Conviețuirea pașnică a oamenilor prin raportarea la o piață plină de mărfuri determină, de asemenea, o stare de fericire. Totodată, un stat care oferă servicii sociale cetățenilor la prețuri reduse (nivel de fiscalitate scăzut) desemnează aspecte ale fericirii respectivei comunități.
În esență, fericirea economică este o consecință a bunăstării economice, a existenței unei economii funcționale în care atribuirea bunurilor economice nu lezează interesele niciunei persoane, contribuie la maximizarea utilității economice. În aceste condiții, se poate vorbi de profit? Poate acest context societal să confere premise agenților economici de creștere a prețurilor fără să afecteze bunăstarea oamenilor?
Răspunsul ar putea consta în analiza factorilor care contribuie la formarea prețurilor în acest proces ireversibil al globalizării care, prin centrarea pe profit, conduce la polarizarea regiunilor cu efecte diferite în planul bunăstării economice.
Factorii care contribuie la formarea prețurilor sunt pe de o parte din categoria resurselor convenționale și neconvenționale și, pe de altă parte, din categoria resurselor umane. Determinarea bunăstării este o funcție de maximizare a rezultatelor din producție, de eficacitate a proceselor de distribuire și redistribuire. În acest fel, bunăstarea este o determinare a unui comportament rațional, de asumare a unor efecte utile pentru societate, de reducere a risipei. Raționalitatea economică creează premise de manifestare a fericirii prin generarea de bunăstare marginală pozitivă unei creșteri proporționale de factori de producție muncă ocupate.
Asumarea unei stări de fericire se raportează astfel la ocupare, putere de cumpărare, resurse financiare, resurse neconvenționale de energie, creștere economică sustenabilă. Totodată, apreciem fericirea ca o maximizare a funcției de utilitate prin raportare la consum. Creșterea timpului liber, ca o consecință a creșterii productivității factorilor de producție atrași în procesul economic și utilizarea de mijloace informatizate prin care reducem consumul de muncă, reprezintă și ele premise ale fericirii. Obținerea acestei stări de beatitudine economică implică:
– educație și formare profesională adaptată cerințelor economiei globale, centrate pe competențe specifice unor domenii și tehnologii de vârf;
– responsabilitate în exercitarea sarcinilor în consens cu nevoile pieței;
– asumarea deciziilor cu privire la optimizarea procesului de producție prin raportarea la raportul nevoi-resurse;
– creativitate și determinare în relațiile concurențiale;
– noi dimensiuni are implicării statului în economie, ca promotor de politici publice ale căror efecte converg către maximizarea bunăstării în completitudine cu mecanismul piețelor specifice.
Astfel, fericirea economică este condiționată de asumarea unui rol activ și determinant la nivelul pieței, în corelație directă cu coabitarea echidistantă între participanții la procesul de decizie economică.
La nivelul economiei României, asumarea unor comportamente raționale, bazate pe competitivitate și creativitate, poate conduce la o stare de bine. Zona de confort ar trebui relaționată cu indicatori de sustenabilitate ai mediului economic în care productivitatea muncii să genereze mutații structurale ale forței de muncă, în corelație cu producția de bunuri cu valoare adăugată ridicată, ca element determinant pentru creșterea nivelului de trai. Fără o educație a forței de muncă și o analiză multicriterială a deciziei de investire, cu costuri de oportunitate scăzute, fericirea economică este de scurtă durată și poate fi asimilată unei himere!

Premise ale dezvoltării economice

Economia a devenit mai mult decât o știință care se studiază în orice sistem de învățământ, ca parte organică a științelor sociale; ea este o stare de fapt, o stare de spirit și un mod de viață al omului contemporan. În orice situație ne-am afla, suntem interesați de prețul produsului care prezintă utilitate pentru noi, măsura în care venitul nominal net ne permite sau nu achiziționarea sa, modul în care evoluția anumitor indicatori ne afectează sau nu nivelul salariului, cum va afecta locul de muncă schimbarea unor coordonate definitorii ale bursei, ale politicii monetare și de curs de schimb, ce impact au anumite declarații ale unor demnitari asupra pieței petrolului. Toate acestea sunt determinări ale comportamentului economic al subiecților economiei, respectiv al consumatorilor și producătorilor.
Nu putem exclude din existența noastră dimensiunea economică, cum nu putem exista fără să consumăm, și nu putem consuma fără să producem. Acest dicton nu este împărtășit de către toți actorii economiei mondiale, existând, se pare, economii greier, axate pe consum care excede producția, și economii furnică, cu un pronunțat caracter de acumulare, a căror capacitate de producție și export este superioară consumului, respectiv importului.
De ce această dihotomie? La prima vedere s-ar putea spune că înzestrarea cu factori de producție ar diferenția economiile, din punctul de vedere al mărimii și structurii ofertei agregate. De asemenea, mărimea și dinamica nevoilor ar putea favoriza sau defavoriza o economie în raporturile sale cu alte economii. Sau, așa cum se precizează de multe ori în mediile socio-politice, poziția geostrategică și geopolitică sunt factori care stabilește raportul de forțe între economii.
Fără excepție, toți acești factori trebuie abordați într-o relație de interdependență reciprocă, de complementaritate, de complicitate.
Ca urmare a dezvoltării tehnologiilor de vârf, a intensificării cercetării științifice, a influenței fără precedent a mass-mediei asupra comportamentului decizional al consumatorului, raportul dintre resurse și nevoi, dintre disponibilități și necesități, cunoaște puternice distorsiuni, ceea ce face ca asaltul asupra producției de bunuri economice în vederea satisfacerii nevoilor să fie deosebit de puternic. Acest asalt are repercusiuni directe asupra modului de combinare a resurselor economice, proprii și atrase, respectiv necesită implicații convergente ale sectorului productiv în vederea dimensionării ofertei la nivelul cererii.
Problema constă, pe de o parte, în administrarea eficientă a resurselor proprii și împrumutate, în contextul diminuării continue a rezervelor de resurse energetice convenționale și ajustarea cererii în raport cu puterea de cumpărare a acesteia, iar, pe de altă parte, în gestionarea dezechilibrelor balanței comerciale, respectiv a balanței de plăți la nivelul țărilor, ca urmare a discrepanței între export și import.
Avantajul globalizării constă în mobilitatea factorilor de producție în vederea acoperirii cererii de bunuri economice, în acele economii unde înzestrarea cu factori de producție este insuficientă, situație în care se importă.
Economiile moderne sunt economii globale a căror poziție relativă pe piață este determinată de raporturile de competitivitate și eficiență. Nu putem exclude importurile, dar acestea se fac atunci când costul relativ al producerii unei unități pe piața internă este superior costului relativ al produsului pe piața externă sau când necesarul de factori de producție nu poate fi acoperit de pe piața internă.
Ceea ce este ineficient și în același timp neechivalent este creșterea importurilor pentru acele țări care dispun de factori de producție, dar nivelul capacității de producție nu acoperă parțial nivelul cererii, atât cantitativ, cât și calitativ. Care ar fi motivele?
În primul rând, lipsa de orientare a agenților economici în raport de dimensiunea și structura cererii, către capacitatea de absorbție a acesteia. Potențarea producției ar trebui să fie corelată cu ritmul de creștere a veniturilor reale ale consumatorilor, dar și cu creșterea prezumtivă a acestora raportată la limita de creditare a sistemului bancar și nonbancar. Sistemul financiar-bancar poate întreține în mod artificial creșterea cererii prin ajustarea veniturilor, ceea ce ar impulsiona capacitatea de producție internă sau importul de bunuri economice.
În al doilea rând, dinamica scăzută a productivității muncii, fie ca urmare a lipsei unei infrastructuri de producție adecvate, a necorelării planului investițional cu structura ofertei, fie ca urmare a combinării ineficiente a factorilor de producție, ce au ca efect obținerea unei producții necompetitive pe plan extern, deci nesatisfacerea cererii interne și externe.
De asemenea, există anumite restricții asupra intensificării capacității de producție internă, cum ar fi factori politici (conflict de interese în ceea ce privește favorizarea importului de anumite bunuri economice sau factori de producție; birocrația excesivă), factori sociali (existența unei structuri sociale diferențiate care necesită susținerea socială a claselor defavorizate, ceea ce necesită creșterea aportului cheltuielilor publice, respectiv ajustarea politicii fiscale), gradul de implicare a societății civile în schimbarea mentalității oamenilor în ceea ce privește actul de producție și consum, abordarea problemei sferei productive ca o oportunitate și nu ca o prioritate în actul de consum.
În acest context, economia, prin intermediul actorilor săi, caută soluții pentru optimizarea raportului între necesități și posibilități în consens cu mediul natural, luând în considerare restricțiile cantitative de natură monetar-financiară, precum și a efectului de bumerang provocat de excesele de orice natură.
Totodată, în contextul penuriei de resurse convenționale și a unei utilizări iraționale a resurselor care coroborate, au generat risipă, pauperizare, se impune crearea unor mecanisme prin care economia să se identifice cu legile naturii, care o guvernează, să utilizeze în mod sustenabil resursele naturale, să conceapă strategii prin care utilizarea bunurilor libere să confere echilibru și limite în procesul de producție, generate în special de gradul natural, sustenabil de absorbție a produselor în mediul înconjurător. Acest mod natural de abordare a economiei se identifică cu eco-economia.
PIB-locuitor este un indicator care caracterizează nivelul de dezvoltare, fiind un indicator care intră și în componența IDU (Indicele dezvoltării umane). Astfel, PIB real/locuitor, exprimat în Euro al Românei, comparativ cu UE 28, are o pondere de 27%, în timp ce IDU are o valoare de 0.793 (cel mai ridicat nivel este al Danemarcei, respectiv 0.923).
România are de recuperat în ceea ce privește nivelul de dezvoltare, atât prin investiții care să susțină dezvoltarea durabilă, cât și prin educație și formare profesională. Eco-economia constituie o șansă pentru România în sensul aplicării dezideratelor Strategiei Europa 2020, prin crearea unei economii incluzive, durabile și competitive în raport cu economiile UE prin faptul că resursele naturale pot fi folosite eco-eficient, se pot crea locuri de muncă sustenabile prin utilizarea rațională a pământului, utilizarea tehnologiilor de vârf în crearea produselor, promovarea lor și deschiderea de noi piețe. Indicatorul care pune în evidență beneficiile unei economii sustenabile, axate pe valorificarea resurselor naturale pe principii sustenabile, este indexul de eco-inovare. Se constată că România înregistrează valori mai mici ale indicatorului în raport cu țările dezvoltate ale UE (63, comparativ cu 129, cel mai ridicat nivel înregistrat de Danemarca), ceea ce arată progresele privind încorporarea inovației și a cercetării în domeniul utilizării resurselor, forței de muncă și capitalului din perspectiva producerii în vederea acoperirii nevoilor, pe principii durabile.
România are în vedere o serie de obiective sociale cu privire la piața muncii, atât în ceea ce privește accesul pe piața muncii a persoanelor care provin din medii defavorizate, cu grad ridicat sau absolut de excluziune socială, cât și în ceea ce privește creșterea nivelului de calificare a forței de muncă în consens cu cerințele angajatorilor în vederea creșterii nivelului de competitivitate al bunurilor economice produse.
În vederea creșterii progresului României pe termen lung, este nevoie ca orientările de politică economică să susțină dezvoltarea sustenabilă prin încurajarea inovării, a antreprenoriatului, cercetării științifice care să confere valoare și reprezentativitate măsurilor de eco-economie în ansamblul activităților umane.

Cristina Bălăceanu
Cristina Bălăceanu
Cristina Bălăceanu este profesor universitar la Facultatea de Marketing în cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Restart Energy a finalizat un proiect fotovoltaic pentru compania Dip&Gip, în valoare totală de peste 200.000 de euro

Restart Energy a finalizat construcția și instalarea unui...

ANALIZĂ XTB Radu Puiu: Coolcationing, noua tendință în turism pe fondul încălzirii globale

În lumina actualei crize climatice, oamenii își reorientează destinațiile...

ASE 4.0 – INVESTIȚII PENTRU DIGITALIZAREA UNIVERSITĂȚII 

Academia de Studii Economice din București – liderul învățământului...