Primele 100 de zile ale președinției Macron

La 15 august se împlinesc 100 de zile de la instalarea președintelui Emmanuel Macron la Palatul Elysee. Iar „primele 100 de zile” au devenit în Franța un adevărat mit politic, s-a consacrat și în lume, chiar dacă legenda politică a eșuat nu o dată în superstiție nefondată. Se spune că pentru un șef de stat primele 100 de zile ale mandatului sunt decisive sau, oricum, edificatoare și de acest interval va depinde întreaga sa aventură prezidențială. De multe ori însă legenda s-a dovedit o prejudecată și chiar în Franța, unde ea s-a născut, căci bilanțul celor 100 de zile, câte a însumat reîntoarcerea lui Napoleon din insula Elba, a fost un eșec amar. În interbelic, președintele american Roosevelt a reabilitat întrucâtva conceptul, și mai ales i-a dat un înțeles mai clar: după 100 de zile de la învestitură, în 24 iulie 1933, făcând un prim bilanț al programului New Deal de ieșire din criză și relansare, liderul Americii a proclamat – și convins cu – ideea că în viața politică, pentru a reuși, trebuie acționat repede, întrucât reușita depinde în mod hotărâtor de un ritm accelerat al reformelor. „100 de zile” induce așadar un sentiment de urgență. Dar, nuanțează universitarul francez Vincent Martigny, nu neapărat printr-o acțiune imediată, ci și prin, de pildă, „a arăta că ești – și vei fi – altfel decât predecesorii tăi”. În primele 100 de zile, președintele Macron a trebuit să convingă Franța că va face în următoarele 1.725 de zile ale mandatului său de șef al statului mai mult sau mai bine decât predecesorii săi imediați în funcție – Sarkozy în două mandate și Hollande într-un cincinal prezidențial mai degrabă lamentabil ca desfășurare și rezultate.
Și mai este, în politica franceză, cel puțin după de Gaulle, obiceiul ca începutul de mandat să fie marcat prin ceva memorabil. Giscard d’Estaing a redus pragul de vârstă electorală la 18 ani (chiar dacă, după un prim mandat, tocmai cei mai tineri nu l-au reales), Mitterrand a dizolvat Adunarea Națională cu majoritate de dreapta, Sarkozy a pus la lucru, precipitat, patru proiecte de lege, iar Hollande a încercat, dar fără succes, să-și onoreze o promisiune electorală (în domeniul impozitării), chiar dacă avea majoritate parlamentară.
Macron a pornit și el pe cai mari, cu un început de semnificații care au reverberat mult dincolo de hotarele Franței. În primul rând, prin surpriza victoriei sale electorale a rupt un șir nefericit de eșecuri ale „vechiului Occident”, care a fost zguduit de Brexit, asaltat de populisme și șocat de președinția Trump. Iar în Europa a pus capăt incertitudinii, devenită pentru unii chiar teamă, că Franța se va retrage și ea din UE, iar prin aceasta Europa Unită va redeveni aspirație și nou proiect, în cel mai bun caz. În sfârșit, prin Macron prim-planul scenei naționale este dominat de o personalitate tânără, pentru unii carismatică, (încă?), necompromisă în politică și mai ales proaspătă ca imagine. Iar ascensiunea fulgerătoare a traiectoriei publice a lui Macron a înscris, ca performanțe remarcabile: 1. constituirea și impunerea în peisajul politic a unui nou partid, devenit peste noapte, în mod detașat, primul și ca audiență populară, și ca opțiune electorală și 2. victoria zdrobitoare în alegerile parlamentare a formațiunilor politice sprijinitoare ale noului președinte, ceea ce îi îngăduie să aibă acum „parlamentul său”. Configurația politică a Franței este acum, după cele două valuri electorale Macron, complet schimbată, opoziția de stânga este fărâmițată și fără perspectivă, cea a dreptei radicale profund deziluzionată și deconcertată, iar fostul centru a fost absorbit de Mișcarea pro-Macron. Cu sau fără voia sa, poate chiar peste așteptările sale, președintele Macron este, în Franța postbelică, beneficiarul uneia dintre cele mai rodnice recolte în primele 100 de zile ale sale ca șef al statului.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament