Primele 100 de zile ale președinției Macron

Date:

La 15 august se împlinesc 100 de zile de la instalarea președintelui Emmanuel Macron la Palatul Elysee. Iar „primele 100 de zile” au devenit în Franța un adevărat mit politic, s-a consacrat și în lume, chiar dacă legenda politică a eșuat nu o dată în superstiție nefondată. Se spune că pentru un șef de stat primele 100 de zile ale mandatului sunt decisive sau, oricum, edificatoare și de acest interval va depinde întreaga sa aventură prezidențială. De multe ori însă legenda s-a dovedit o prejudecată și chiar în Franța, unde ea s-a născut, căci bilanțul celor 100 de zile, câte a însumat reîntoarcerea lui Napoleon din insula Elba, a fost un eșec amar. În interbelic, președintele american Roosevelt a reabilitat întrucâtva conceptul, și mai ales i-a dat un înțeles mai clar: după 100 de zile de la învestitură, în 24 iulie 1933, făcând un prim bilanț al programului New Deal de ieșire din criză și relansare, liderul Americii a proclamat – și convins cu – ideea că în viața politică, pentru a reuși, trebuie acționat repede, întrucât reușita depinde în mod hotărâtor de un ritm accelerat al reformelor. „100 de zile” induce așadar un sentiment de urgență. Dar, nuanțează universitarul francez Vincent Martigny, nu neapărat printr-o acțiune imediată, ci și prin, de pildă, „a arăta că ești – și vei fi – altfel decât predecesorii tăi”. În primele 100 de zile, președintele Macron a trebuit să convingă Franța că va face în următoarele 1.725 de zile ale mandatului său de șef al statului mai mult sau mai bine decât predecesorii săi imediați în funcție – Sarkozy în două mandate și Hollande într-un cincinal prezidențial mai degrabă lamentabil ca desfășurare și rezultate.
Și mai este, în politica franceză, cel puțin după de Gaulle, obiceiul ca începutul de mandat să fie marcat prin ceva memorabil. Giscard d’Estaing a redus pragul de vârstă electorală la 18 ani (chiar dacă, după un prim mandat, tocmai cei mai tineri nu l-au reales), Mitterrand a dizolvat Adunarea Națională cu majoritate de dreapta, Sarkozy a pus la lucru, precipitat, patru proiecte de lege, iar Hollande a încercat, dar fără succes, să-și onoreze o promisiune electorală (în domeniul impozitării), chiar dacă avea majoritate parlamentară.
Macron a pornit și el pe cai mari, cu un început de semnificații care au reverberat mult dincolo de hotarele Franței. În primul rând, prin surpriza victoriei sale electorale a rupt un șir nefericit de eșecuri ale „vechiului Occident”, care a fost zguduit de Brexit, asaltat de populisme și șocat de președinția Trump. Iar în Europa a pus capăt incertitudinii, devenită pentru unii chiar teamă, că Franța se va retrage și ea din UE, iar prin aceasta Europa Unită va redeveni aspirație și nou proiect, în cel mai bun caz. În sfârșit, prin Macron prim-planul scenei naționale este dominat de o personalitate tânără, pentru unii carismatică, (încă?), necompromisă în politică și mai ales proaspătă ca imagine. Iar ascensiunea fulgerătoare a traiectoriei publice a lui Macron a înscris, ca performanțe remarcabile: 1. constituirea și impunerea în peisajul politic a unui nou partid, devenit peste noapte, în mod detașat, primul și ca audiență populară, și ca opțiune electorală și 2. victoria zdrobitoare în alegerile parlamentare a formațiunilor politice sprijinitoare ale noului președinte, ceea ce îi îngăduie să aibă acum „parlamentul său”. Configurația politică a Franței este acum, după cele două valuri electorale Macron, complet schimbată, opoziția de stânga este fărâmițată și fără perspectivă, cea a dreptei radicale profund deziluzionată și deconcertată, iar fostul centru a fost absorbit de Mișcarea pro-Macron. Cu sau fără voia sa, poate chiar peste așteptările sale, președintele Macron este, în Franța postbelică, beneficiarul uneia dintre cele mai rodnice recolte în primele 100 de zile ale sale ca șef al statului.

Proiecte și schimbări

În cuprinsul celor 100 de zile, noul președinte și-a personalizat cumva intrarea în scenă și printr-un nou protocol, inaugurat chiar în noaptea victoriei în alegeri prin faimoasa profilare a siluetei sale pe fundalul piramidei de la Luvru și continuată cu evoluția sa în decorul somptuos, încărcat de o istorie glorioasă (dar monarhică și imperială), al Palatului Versailles, unde s-a adresat celor două Camere ale Legislativului întrunite în Congres pentru a face cunoscut „spiritul mandatului” său. Dorința de a schimba mereu ceva – iar prin aceasta de a atrage în permanență atenția asupra sa e vizibilă la tânărul și întrucâtva imprevizibilul (măcar în detalii) președinte francez, care a renunțat la tradiționala întâlnire cu presa din preziua lui 14 iulie, îl invită pe președintele Americii, dar nu și pe liderul celui mai apropiat partener și aliat, Germania, la ceremoniile prilejuite la Paris de Ziua Națională etc.
Oricum, actualul președinte al Franței a reușit să treacă peste câteva momente stânjenitoare, dacă nu chiar dificile, apărute imediat după anunțarea intențiilor sale de asaltare democratică a Palatului Elysee. Este vorba de câteva episoade din viața personală a noii vedete politice – „păcate ale tinereților”, le-ar fi spus un pașoptist de-al nostru – iubirea și căsătoria cu o (fostă) profesoară de-a sa mult mai în vârstă, orientare sexuală pentru unii cam incertă, avere mare sporită doar în cei câțiva ani cât a lucrat la Rotschild… Dar iată că, spre deosebire de președintele Trump, pe care presa americană (și chiar cea considerată a fi cât se poate de serioasă) nu contenește să-l hărțuiască cu tot felul de meschinării și procese de intenție, omologul său francez beneficiază de o surprinzătoare îngăduință, discreție și clemență din partea presei.
Revenind la lucrurile de fond, să remarcăm, din discursul programatic de la Versailles ambiția reformatoare, social-liberală și realistă, cum au sintetizat-o analiștii francezi, anunțată în mod clar și repetat de președintele ales, iar ca mantră a discursului – eficacitatea. Președintele Macron are intenții legislative ambițioase și a anunțat inițierea mai multor reforme instituționale: descongestionarea „inflației legislative”, reducerea cu o treime a numărului parlamentarilor, introducerea proporționalității în Adunarea Națională, limitarea cumului mandatelor. În materie de justiție, a decis suprimarea Curții de Justiție și separarea mai clară a Justiției de Executiv, prin toate acestea urmărindu-se „reînnoirea personalului politic, problema esențială a unui regim ale cărui elite s-au pietrificat în ultimii 40 de ani”.

A VI-a Republică?

Are oare de gând temerarul președinte cvadrigenar Macron ca, prin asemenea demersuri îndrăznețe, să devină ctitorul – proclamat sau nu – al celei de a VI-a Republici? Oricum, ar fi cel puțin hazardat ca, din cercurile oficiale de la Paris să fie pusă în circulație o asemenea ipoteză, chiar dacă exegeții politici își pot îngădui să speculeze pe orice pistă.
Cert este că noul președinte al Franței a anunțat, de la bun început, urbi et orbi, că își va orienta țara pe „o cale radical nouă”, printr-o „transformare profundă”, concretizată într-o reformă „până într-un an” a instituțiilor, pentru a răspunde „voinței unei alternanțe profunde” a Franței care l-a ales. „Ceea ce avem de făcut e o adevărată revoluție”, a cutezat să afirme șeful statului francez, care nu este deloc de stânga, nici din păturile sărace sau din clasa medie, dar care nu s-a sfiit să scrie, ca ministru, o carte intitulată chiar „Revoluție”. Prin revoluție înțelegând, așa cum este cât se poate de clar, schimbare profundă și relativ rapidă sau, cum preferă inițiatorul ei, eficacitate și înnoire reală – a oamenilor în funcții, a instituțiilor. Șantierele acestei „adevărate revoluții”, cum o mai numește „instigatorul” ei, fiind nu baricadele și atentatele, nu demonstrațiile tot mai pitorești și mai prelungite și mai sprijinite logistic în mod obscur, ci reforma instituțiilor democratice, „măsuri întărite” pentru lupta antiteroristă, reanalizarea dreptului la azil, redeșteptarea „dorinței de Europa”… Căci, a explicat în discursul său fluviu de la Versailles Macron, „Europa și-a pierdut direcția, pentru că a fost fragilizată de proliferarea birocratică”.

În căutarea „vizibilității” în lume

În epoca postbelică, mai precis spus de la de Gaulle încoace, președinții Franței au fost „vizibili” în Europa și în lume mai ales prin ideile și acțiunile lor de politică internațională. Preocupat să-și construiască o imagine gaullistă (ca să nu zicem monarhică sau napoleoniană) a funcției sale supreme în stat, Macron este obligat să declanșeze și prin demersul său pe plan extern un reviriment. Un nou tip de abordare, aici, este urgentă, căci după o perioadă prelungită de prezența subalternă, de gradul doi, neconcludentă sau, în mod concret, în trena Germaniei. Poate n-ar fi chiar exagerat să spunem că, pe ansamblu, tandemul franco-german ca „motor al Europei Unite” a depunctat mai mult decât a potențat brandul de mare putere europeană și internațională al Parisului și comentatori malițioși nu au ezitat să vorbească de exponentul nr.1 al Franței ca despre „vicepreședintele Germaniei” sau „purtătorul de cuvânt al Berlinului”. Din fericire, stringentă corectură necesară naturii relațiilor franco-germane beneficiază acum, după defecțiunea europeană a Marii Britanii, de un orizont de așteptare și acțiune favorabile Parisului, iar după consumarea alegerilor din Germania, președintele Franței nu va întârzia să conlucreze cu Berlinul – cel mai probabil din nou cu cancelarul Merkel – pentru relansarea bilateralei lor, iar prin aceasta a Uniunii Europene. E drept că noul impuls pe care îl cere constructul european nu și-a găsit încă o formulare concretă și memorabilă în exprimările publice ale noului președinte de la Paris, ceea ce făcea ca politologul francez Marie Benilde să caracterizeze discursul de la Versailles drept unul „liberal, eurofil, atlantist și modernist”. Și mai trebuie adăugat, neapărat, mondialist, mai ales că mult prea cunoscutul mondialist francez Jacques Attali afirmă fără rezerve despre noul președinte că este „creația sa”.

Reacție inoportună față de „Noua Europă”

Păcat că în primele exprimări publice ale noului președinte francez au apărut și nuanțe inoportune, în ce privește de pildă evaluarea statelor din fosta Europa Răsăriteană (i se poate spune, de fapt, Noua Europă Centrală) în Uniunea Europeană post-Brexit. La sfârșitul lui iunie, într-un interviu pentru opt publicații europene, președintele Macron se ridica în apărarea valorilor democrației ale Europei amenințate grav de terorism, dar adăuga că valorile europene sunt afectate și de orientarea autoritară a regimurilor din Europa Centrală și de Est. Referința la guvernele din Ungaria și Polonia este evidentă, dar generalizarea la care recurge la un moment dat președintele francez este nedreaptă, iar prin aceasta regretabilă. El a reproșat țărilor din Estul Europei integrate mai nou că „întorc spatele Europei și au o abordare cinică”, profitând de fondurile structurale și exportând mână de lucru ieftină. După care a tăiat-o cu un avertisment paternal: „Europa nu e un supermarket, ci un destin comun”. Or, aceeași remarcă o pot face și cei din Noua Europă partenerilor lor din Europa Occidentală, dar vorba unui predecesor în funcția supremă a actualului președinte, noul șef de stat a pierdut ocazia de a tăcea.

Un nou JFK? Prea devreme de afirmat

Alegerea lui Emmanuel Macron ca președinte al Franței a fost unul dintre marile evenimente ale anului internațional 2017 și presa lumii a fost generoasă în aprecieri și analize. Dintre toate, am ales, pentru încheiere una care încearcă să-i găsească (de pe acum!) locul în istorie acestui „copil teribil” al actualității. Scria cotidianul austriac Der Standard imediat după victoria în alegeri a lui Macron: „A fost deja comparat cu John F. Kennedy și Tony Blair. Dar pentru a ști dacă are stofa unui JFK, a unui Blair sau a unui Gerhard Schroeder francez, să mai așteptăm cinci ani. Un titlu de carte nu face o revoluție” (aluzie la cartea „Revoluție” a lui E. Macron, apărută în aceste zile și în românește). Sau, putem adăuga, să ne gândim la „fenomenul Obama” care a electrizat publicul american în prima sa campanie electorală prezidențială. Cum îl mai văd astăzi americanii pe providențialul și tânărul și carismaticul politician de acum un deceniu? n

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Abonamentele Netflix bazate pe reclame sunt profitabile

Netflix este incontestabil numărul unu în sectorul divertismentului. Cele...

Consiliul Național al IMM susține orientările politice ale Ursulei von der Leyen

Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din...