Summitul celor Trei Mări de la București. Spațiul Mării Negre își conturează cu speranțe harta

Spațiul extins al Mării Negre redevine tot mai interesant sub raport geopolitic. Interesant neînsemnând neapărat favorabil, benefic, ci tot mai de luat în seamă, evaluat, pe cât posibil administrat și valorificat – desigur, în competiție – căci Marea Neagră reintră în jocurile planetare de reașezare a echilibrelor de putere puse în mișcare de marile schimbări din anii 1989-1991.
Extinderea NATO și a UE până pe țărmul vestic al Marii Negre, revenirea în forță a Rusiei în acest spațiu maritim prin anexarea Crimeei și războiul din Ucraina, distanțarea tot mai evidentă a Turciei de lumea euroatlantică și instituțiile ei, iar apoi prezența permanentă, prin rotație, în această regiune a forțelor NATO și, mai nou, lansarea Inițiativei celor trei Mari – și summitul ei din toamnă, de la București, dar și noua linie politică a Washingtonului, de implicare directă și masivă a Statelor Unite în evoluțiile din spațiul pontic, au dat contur pregnant și culori vii acestui areal pe hărțile strategice din marile cancelarii politico-diplomatice ale lumii.
Sinergia Mării Negre este prinsă în acest moment într-un angrenaj competitiv și de rivalitate profund solicitant, încărcat de tensiuni și incertitudini, dar și de proiecte promițătoare și speranțe într-un reviriment spectaculos al acestei zone, în plan economic, energetic, de afaceri, turistic, ecologic etc.
„Spațiu maritim închis, devastat de poluare, perceput uneori că o zona marginală, Marea Neagră se află, cu toate acestea, în miezul redefinirii unor mize strategice majore, unde se tratează noile raporturi de forțe între Uniunea Europeană, Rusia, Turcia, Caucazul și statele din Asia Centrală și Orientul Mijlociu”. Din acest tablou, alcătuit de doi autori francezi, Jean-Arnault Dérens și Laurent Geslin, într-o carte apărută în 2018 la Paris sub titlul, „Acolo unde se amestecă apele. La marginile Europei” (și el simptomatic despre o anumită viziune vest-europeană), lipsesc totuși protagoniști esențiali din zonă: Statele Unite și NATO, care își fac tot mai simțită prezența în arealul pontic, devenit segment sudic al flancului estic al Alianței Nord-Atlantice. Cei doi autori rămân printre – este de sperat – tot mai puținii occidentali pentru care Marea Neagră continuă să rămână un spațiu mai degrabă aproximat decât știut, ca să nu spunem o prelungire în spațiu și timp al aberantului ținut al lui Dracula.
Este, însă, la fel de adevărat că astăzi dinamica geopolitică plasează Marea Neagră pe linia de contact dintre spațiul euroatlantic de cel eurasiatic, în continuitatea celebrei – și nu o dată de tristă amintire – fâșii central-europene dintre Germania și Rusia, numită, în ultimul secol, când Intermarium, când „cordon sanitar”, când „Cortina de fier”, când linie de ciocnire a civilizațiilor etc. Lunga paranteză de rememorare istorică a avatarurilor acestei zone așezate la confluența câtorva continente, religii, culturi, centri de putere, la încrucișarea unor trasee și proiecte comerciale, energetice etc. este menită să pună în evidență, o dată mai mult, complexitatea problemelor ce trebuie înfruntate pentru gestionarea favorabilă a acestui spațiu și să sublinieze semnificația deosebită a relansării unor inițiative mai noi de conlucrare și cooperare în regiune, cum sunt Inițiativa celor două mări, lansată de Polonia și Croația, și Formatul București 9 (sau B9), lansat de România. Demersuri complementare, căci primul are caracter preponderent de apărare și securitate, iar celălalt unul de cooperare în diferite domenii ale dezvoltării. Și, fapt important, aceste două inițiative includ ca parte integrantă și spațiul Mării Negre, altfel greu de cuprins în formate instituționalizate interstatale, cel puțin în actuala conjunctură europeană și internațională. Dacă formulele de cooperare în zona Mării Negre din timpul războiului rece au fost mai degrabă formale (pentru a nu spune sterile) – ca de pildă Cooperarea Economică în Zona Mării Negre –, începutul anilor ’90 profila un fel de condominium ruso-turc în acest spațiu, pentru că după cooptarea României și Bulgariei în (dar și distanțarea Turciei de) NATO și revenirea preponderentă a Rusiei post-sovietice pe țărmurile pontice (prin Crimeea), conlucrarea – și chiar dialogul – între statele sau între alianțele din regiune au devenit mult mai dificil de practicat.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament