Tandemul Merkel-Macron, moment al adevărului în relaţiile germano-franceze

Date:

„Deconstrucția europeană”, „Deziluzia eroică” și multe alte sentințe cu conotație catastrofică se instalează tot mai frecvent între titlurile presei euroatlantice, atentă la turbulențele care agită în acest moment apele integrării europene. Analiștii se întrec în previziuni și presupuneri, inventariind noianul sfidărilor de tot felul, care parcă s-au îngrămădit toate odată asupra Uniunii Europene, căreia îi prevăd dacă nu sfârșitul, oricum o cu totul altă formulă de supraviețuire și de funcționare. Momentul nu ar trebui totuși să fie dramatizat excesiv, întrucât rememorarea istoriei constructului european este parcă alcătuită în principal din dispute, crize și obstacole, așa după cum istoria lumii, cea de până acum în orice caz, are ca înfățișare tradițională un șir nesfârșit de războaie. În cele șapte decenii ale existenței sale, Europa comună (mai mult sau mai puțin) a reușit să depășească toate momentele dificile pe care a trebuit să le traverseze. Prea puțini sunt, însă, astăzi cei care, asemenea marelui europeist elvețian Denis de Rougemont, celebrează „aventura european㔄 ca pe un experiment unic în istoria universală. E vorba, în fond, cel puțin în accepția pe care ne-am dori-o reală și funcțională, de un areal al conlucrării pașnice și în securitate, între statele unui continent devastat în ultimul secol de două războaie mondiale și un război rece mai viclean, dar nu mai puțin atroce. State care au însă și interese proprii, de care trebuie să se țină seama în proiectele comune, fie ele continentale, regionale sau aplicabile fiecăreia dintre statele membre. Încheierea – așa cum a fost ea – a războiului rece, care a antrenat și o nouă polarizare sau, mai corect spus, reașezare a liniilor de forță la nivel european și global, a zdruncinat arhitectonica relativ stabilă și sigură a lumii postbelice de până în 1989 (fie ea și nedreaptă, și bazată pe un „echilibru al terorii” extincției nucleare). Europa Unită nu s-a putut nici ea sustrage acestui proces de metamorfoză imprevizibil și așa se face că după perioada euforică în care extinderea spre Est a UE s-a produs ca un adevărat marș triumfal, ieșirea Marii Britanii din Uniune, ca și valul de euroscepticism care se constituie la nivelul continentului și pare în continuare în ascensiune, descumpănește și preocupă într-un mod tot mai preocupant artizanii proiectului european și statele membre. Valul de alegeri din ultimele luni, care a cuprins practic toate zonele Europei, nu a clarificat multe în complicata sinergie europeană a momentului, chiar dacă se poate afirma fără rezerve că ideea proeuropeană rămâne mai puternică decât tendințele euronegaționiste ori eurosceptice. Iar ca un rezultat dintre cele mai concrete, anul european electoral care a trecut a înzestrat structurile comunitare cu un nou tandem franco-german, în care se investesc mari speranțe.
Victoria lui Emmanuel Macron în alegerile prezidențiale din Franța și victoria partidului creștin-democrat în alegerile pentru Bundestag din Germania, urmată de constituirea unui nou guvern – al patrulea – avându-l drept cancelar pe Angela Merkel au inaugurat și un nou tandem germano-francez în Uniunea Europeană. Un tandem care asigură coloanele de rezistență ale edificiului comun european – cel puțin al celui care s-a edificat, extins și consolidat până acum.
În istoria postbelică a Europei, relațiile la vârf franco-germane au jucat un rol esențial, iar la începutul parcursului european chiar rolul fondator. Cancelarul Konrad Adenauer și președintele Charles de Gaulle, marii lideri ai Europei de după război, inițiatorii temerari ai procesului extrem de complex și de sensibil al reconcilierii istorice a două state și popoare care, în numai câteva decenii, s-au înfruntat în două războaie mondiale, au consfințit, în ianuarie 1963, prin Tratatul de la Paris nu numai noile relații, de prietenie și colaborare germano-franceze, ci și embrionul a ceea ce avea să devină, în anii și deceniile următoare, Europa unită și instituțiile sale, sub diverse denumiri succesive: Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui, Piața Comună, Comunitățile Economice Europene și, în sfârșit, Uniunea Europeană de astăzi.
Urmașii, în funcția „la vârf”, ai ctitorilor noilor relații franco-germane (cancelarul Helmut Schmidt și președintele Valery Giscard d’Estaing) au continuat și amplificat procesul de unificare europeană și, ca foști miniștri de Finanțe în țările lor, înainte de a deveni nr. 1 în guvernele de la Bonn și Paris, au creat, în 1979, Sistemul Monetar European, ceea ce a inaugurat demersurile pentru adoptarea monedei unice.


Următorul tandem european, alcătuit din cancelarul Helmut Kohl și președintele François Mitterrand, are ca emblemă definitorie reconcilierea istorică dintre două mari puteri europene, prin gestul simbolic al celor doi oameni de stat, în reculegere la cimitirul soldaților căzuți de la Verdun. Un alt moment de referință istorică avea să-l reprezinte reunificarea Germaniei, care a însemnat un eveniment de importanță continentală și europeană, dar în același timp și o piatră de încercare pentru raporturile dintre cele două țări. Președintele Mitterrand și-a dat însă, în deplină responsabilitate, acordul, în pofida unor temeri exprimate față de o posibilă „Germanie prea puternică”.
În tandemul la cel mai înalt nivel care a urmat, armonizarea între cancelarul social-democrat Gerhard Schröder și președintele de orientare conservatoare Jacques Chirac a solicitat un răstimp mai îndelungat pentru a se realiza, dar în 2001 cei doi lideri au decis instituirea de reuniuni periodice informale între membrii guvernelor de la Berlin si Paris. Cele două state au dezavuat, împreună, intervenția militară a Statelor Unite în Irak, în 2003, și au aniversat, în același an, patru decenii de la semnarea Tratatului de prietenie germano-francez, evenimente care i-au apropiat mai mult pe cei doi oameni politici și au cordializat raporturile oficiale bilaterale.
Analiștii remarcă, în continuare, că nici în cazul cancelarului Angela Merkel și președintelui Nicolas Sarkozy nu a fost vorba de o conlucrare optimă spontană, fapt explicat de stilul politic și caracterul prea diferit al celor doi. Și totuși, criza economico-finaciară declanșată în 2008 i-a apropiat pe Merkel și Sarkozy, în eforturile comune de combatere a crizei euro, astfel încât presa, remarcând strânsa cooperare dintre cei doi lideri politici, au lansat, în context, construcția lingvistică a tandemului „Merkozy”.
Nici colaborarea din tandemul următor, Angela Merkel-François Hollande nu a debutat sub auspicii optime, drept care, în 2012, în campania electorală din Franța, Angela Merkel l-a susținut deschis pe contracandidatul la Elysee al lui Hollande, Sarkozy. Și în modul de abordare, în finalitatea aplanării, a crizei economice din arealul UE, viziunile celor doi oameni de stat au fost diferite. Cu toate că ambii lideri s-au străduit să ajungă la compromisuri, Merkel și Hollande nu au reușit să coaguleze un tandem puternic franco-german în timpul conlucrării lor.
Și acum, un nou tandem, între doi parteneri care se disting – ba chiar și diferențiază – în multe privințe. Liderul german – aflat la al patrulea mandat în fruntea Executivului de la Berlin, rămâne consecvent coordonatelor poziției sale europene perpetuate în timp: politică de austeritate, prudență în procesul de integrare europeană, prudență – dar nu respingere – în privința fluxurilor de imigranți în statele UE, deschidere largă în relațiile economice cu Rusia și China etc. Liderul francez – la primul mandat în funcția supremă, ambițios și cutezător în proiectul său european, nerăbdător de a imprima un ritm alert procesului de integrare care trece printr-o perioadă de mari încercări și insistă ca Berlinul să se alăture aspirațiilor sale de renaștere europeană. Întâlnirile de până acum ale celor doi au fost, însă, mai mult unele de tatonare prudentă, dar, în primul rând, de mai bună cunoaștere reciprocă a propriilor priorități și intenții europene.
Paris și Berlin – un început întârziat, observa un titlu de comentariu. Și nu numai întârziat, ci și mult mai dificil de demarat decât altele din trecut. Și în cauze interne și externe. În Franța, noul și ambițiosul președinte își dorește succese spectaculoase și imediate, deși entuziasmul inițial legat de președinția sa are o cotă fluctuantă, iar în Germania cancelarul Merkel trebuie să țină seama nu numai de partenerul social-democrat de guvernare, dar și de propriul aliat creștin-social din coaliția de dreapta UCD-UCD.
Președintele Macron s-a grăbit să lanseze propuneri pentru reformarea Uniunii Europene încă înainte de se forma actualul guvern de la Berlin, printr-un discurs fastuos pronunțat la Palatul Versailles. Președintele francez își dorește mai multă integrare – aprecia ziarista Barbara Wesel de la Deutsche Welle –; el propune reformarea profundă a Zonei Euro după principiul toți pentru unul, unul pentru toți, își dorește o monedă unică, cu buget propriu, ministru unic etc. Ideile sale aveau să fie însă întâmpinate cu rezerve clare la Berlin, a cărui conduită consecventă este, de ani de zile, aceea de a respinge formula numită „uniune de transfer”, ceea ce înseamnă, de fapt, în accepția oficială germană, mutualizarea datoriilor suverane. Germania nu a dat curs nici altor idei avansate de președintele francez, ca de pildă înființarea funcției de ministru de finanțe unic, naționalizarea datoriilor, buget european, uniune bancară. La toate aceste sugestii propuse în avalanșă de Elysee, cancelarul Angela Merkel, remarcă presa germană, a anunțat că responsabilitatea principală rămâne mai departe de resortul statelor membre, care trebuie să își rezolve singure problemele cu băncile.
Și totuși, tandemul franco-german trebuie salvat de suspiciunile care ar putea să se abată asupra sa în situația când cei doi parteneri nu pot demonstra, într-un viitor rezonabil (de preferință cât mai repede) că s-au angajat efectiv într-un efort concret de deblocare a traseului european și de identificarea de soluții pentru deblocarea proiectelor imobilizate în mod cronic. Berlinul și Parisul trebuie, de asemenea, să se menajeze reciproc, pentru că orice semn de defecțiune a tandemului lor ar dăuna celor doi lideri atât pe plan intern, în țările lor, cât și în relațiile fiecăruia dintre ei cu propriii aliați privilegiați din sau din afara UE. Franța este considerată de restul statelor europene ca fiind liderul așa numitului ClubMed al țărilor din sud, care se afundă cronic în datorii și nu respectă disciplina financiară, iar statele nordice tind să se constituie ca o forță opusă acestor tendințe. Olanda, Danemarca, Suedia, Irlanda și statele baltice semnalizează că nu vor accepta pur și simplu planurile care ar putea fi concepute în materie de Paris și Berlin.
Și totuși, conchide analista germană Barbara Wesel, cancelarul și președintele trebuie să dezvolte câteva proiecte care să fie acceptate atât de electoratul de acasă, cât și de restul statelor comunitare. Și ea explică de ce principalii doi lideri ai Europei Unite au nevoie de a-și confirma în mod explicit și viguros, în public, abordarea comună și solidaritatea de acțiune: „Pe fundalul crizelor din întreaga lume, al războiului comercial declarat de Trump și al atitudinii agresive a lui Putin, nimeni nu mai are nevoie de o criză a Uniunii Europene. Parisul trebuie să își domolească ambițiile, iar Berlinul să capete mai mult curaj pentru a realiza proiecte comune. Să acționeze acum și să revină asupra teoriei mai târziu”.
În luna aprilie, președintele francez a lansat o nouă ofensivă europeană prin discursul pronunțat în Parlamentul european, unde și-a prezentat viziunea despre democrația și suveranitatea europeană. În mod concret, însă, primul său anunț a fost ideea de a instaura un program european pentru finanțarea colectivităților care primesc refugiați, după cum remarca „Le Figaro”. Președintele Emmanuel Macron a propus, cu acel prilej, și „remodelarea” bugetului european, în special pentru a răspunde chestiunilor legate de „apărare” și de „migrație”, și a anunțat că Franța este „gata să-și sporească contribuția” la Uniunea Europeană în scopul enunțat de el. Șeful statului a insistat din nou „să definească o foaie de parcurs pe etape privind uniunea bancară pentru a favoriza convergența țărilor în Zona Euro”. Președintele Republicii a redeschis și subiectul imigrației, propunând „un program pentru a finanța colectivitățile locale – adică europene-n.n. – care primesc și integrează refugiați”.
După cele două „discursuri europene” ale președintelui Franței (cu propunerile aferente) și previzibilele, dar discretele, rezerve germane față de impetuoasele inițiative ale Parisului, ca și după cele câteva întâlniri la vârf germano-franceze, între Berlin și Paris încep să se contureze tot mai distinct abordări diferite, dacă nu chiar divergente, ceea ce ar pune în fața unui dificil moment al adevărului nu numai tandemul european germano-francez, dar și actualul model al integrării europene.

Distribuie:

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

PORR România – partener principal în cadrul EBcon 2024, prima conferința internațională de Employer Branding din România  

EBcon, prima conferinţă internaţională de Employer Branding din România,...

SeedBlink devine o platformă all-in-one pentru investiții și equity management, transformând deținerea de acțiuni în sectorul tehnologic european

SeedBlink, companie specializată în investiții în domeniul tehnologic european,...

Clifford Chance Badea a asistat Premier Energy la listarea pe Bursa de Valori București, o tranzacție de aproape 700 milioane lei 

O echipă multijurisdicțională de avocați Clifford Chance din București,...