Ucraina 2017: un război tot mai uitat, dar tot mai dureros

Date:

Criza și războiul din Ucraina s-au îndreptat accentuat, din 2016, pe un parcurs straniu: pe măsură ce se cronicizează și agravează, expunerea internațională a țării intră într-o penumbră tot mai pronunțată, iar sprijinul și chiar interesul pentru conducerea de la Kiev, însă și pentru cauza ucraineană, se însoțesc cu o rezervă, precauție, stânjeneală și condiționare accentuate.

Ucraina a părăsit poziția de vedetă – nedorită și deloc de invidiat de altfel – a mass media internaționale. Mereu alte evoluții din lume îi reduc vizibilitatea. Situația explozivă din Siria, cu prelungirea ei europeană – exodul de populație medio-orientală, Brexitul, alegerea ca președinte al Statelor Unite a lui Donald Trump, erodează, fiecare în felul său, imaginea dramatică a Ucrainei, care trece, de fapt, printr-o încercare existențială pentru statul său independent. Dar și cercurile influente internaționale, și opinia publică, par să fie tot mai puțin convinse de stringența unei acțiuni conjugate pentru soluționarea impasului.

Un război fratricid și stupid

Ca mai toate războaiele, și cel din Ucraina a izbucnit stupid, parcă din întâmplare. În noiembrie 2013, regimul Ianukovici de la Kiev a anunțat că amână să semneze Acordul de liber schimb cu UE, ceea ce a deschis seria unor demonstrații tot mai ample la Kiev și în alte orașe, urmate de ciocniri, răsturnarea guvernului și a președintelui, alt regim care și-a anunțat atașamentul ferm la Vest și instituțiile sale, anexarea promptă și fără vărsare de sânge a Crimeei de către Rusia, mișcări secesioniste transformate în război civil care au dus la dezmembrarea de facto a teritoriului țării prin desprinderea regiunii de sud-est, a Donbassului și, în sfârșit, conflictul înghețat (sau, mai potrivit spus, cronicizat) căruia deocamdată nu i se vede sfârșitul.

Această criză din spațiul post-sovietic, cea mai gravă după puciul nereușit de la Moscova, are două componente: criza (internă) din Ucraina și ceea ce se poate numi criza ucraineană, care include o complexitate de aspecte ce implică într-un fel sau altul mai toate marile conexiuni la nivel global, de la relațiile dintre Rusia și Ucraina, statele post-sovietice, relațiile Rusiei cu Europa Unită, cu Statele Unite și cu Occidentul și instituțiile sale etc. Războiul și criza au răscolit și solicită toate aceste resorturi, obligând la confirmări și mai ales reevaluări și confruntări, revizuiri și repoziționări. De fapt, se consumă resurse finale (să sperăm) din uriașele energii și tensiuni acumulate decenii de-a rândul în perioada Războiului Rece și care nu s-au epuizat la încheierea marii confruntări Est-Vest, în 1989-1991, când nu s-au pus bazele unui nou echilibru global (prin vreun Tratat de pace sau ceva similar, căci documentele de acest tip, de la Helsinki și apoi Paris, lasă multe probleme în suspensie sau ambiguitate).

În primele zile ale lui 2017, un raport al ONU estima 9.758 morți și 22.779 răniți în Ucraina, de la declanșarea ostilităților în aprilie 2014. În bilanț sunt cuprinși militarii ucraineni și cei ai forțelor separatiste, dar și aproximativ 2.000 de civili. După doi ani de la declanșarea sa, conflagrația continuă, mai degrabă ca un război de intensitate mai scăzută, cu toate că liderii Germaniei, Franței, Rusiei și Ucrainei au convenit, la 11 februarie 2015, la Minsk, încetarea focului și retragerea armamentului greu și a forțelor străine din Ucraina. Un acord care a reușit să diminueze intensitatea luptelor, fără însă a le opri. „Republicile” Donețk și Lugansk, cele două așa-zise state pro-ruse autoproclamate, au acceptat treptat să adopte o cale diplomatică pentru soluționarea conflictului, după ce Rada de la Kiev a acordat „independența politică temporară” celor două regiuni. S-a decis, de asemenea, desfășurarea de alegeri supervizate de OSCE. În același timp însă au continuat și ciocnirile armate, și concentrările de forțe și de mijloace militare în Donbass, dar și militarizarea semnificativă a Crimeei.

Pe de altă parte, războiul din Ucraina, care a consacrat termenul de „război hibrid”, pentru a defini cumva amploarea și complexitatea confruntării, mai este numit și „război prin procură”, pentru că pe fundal el exprimă o încercare de forțe între Rusia și NATO (în primul rând Statele Unite). Este de remarcat însă că în acest război „prin procură”, atât Occidentul, cât și Rusia au manifestat o prudență deosebită în ce privește nivelul de implicare. Rusia nu s-a aventurat în extinderea operațiunilor militare în întreaga zonă a sudului Ucrainei, până la Gurile Dunării, cum se temeau unii analiști. Cu tot sprijinul, asumat oficial sau nu, acordat insurgenților din Donbass, Moscova nu a recunoscut autoproclamatele „republici” din zonă, dar, în același timp, a subliniat în mod energic că nu este dispusă să discute despre statutul viitor al Crimeei, care a reintrat, conform poziției oficiale ruse, în mod legitim și în baza unor drepturi istorice, în componența Federației Ruse.

La rândul său, Occidentul s-a abținut să livreze Ucrainei armament greu, deși conducerea de la Kiev a solicitat insistent și repetat un asemenea ajutor, dar a instituit și prelungit un regim de sancțiuni economice aplicat Rusiei, ca urmare a violării de către aceasta a legii internaționale prin intervenția sa, sub multiple forme, în criza din Ucraina și, în primul rând, prin anexarea Crimeei.

În schimb, Uniunea Europeană, sau, mai corect spus liderii, Comunităților Europene de la Bruxelles, care poartă în mare măsură răspunderea pentru nefericita „aventura europeană” a Kievului, lasă în urmă un dosar politico-diplomatic complicat, penibil și potențial exploziv, care va greva multă vreme asupra atmosferei generale de securitate și conlucrare pe continent. De altfel, presa occidentală formulează tot mai clar și mai critic responsabilitățile UE în declanșarea crizei politico-diplomatice din jurul Ucrainei.
Mai decisă a fost Alianța Atlantică în demersurile ei pentru gestionarea crizei, dar nu a situației din Ucraina, (pentru că nefiind stat membru al NATO această țară nu poate beneficia de reglementările faimosului Art. 5 al Cartei Atlanticului), ci imperativul consolidării securității și stabilității în această parte a continentului care este flancul estic al Alianței. Reuniunea la vârf a NATO de la Varșovia din vara lui 2016 a adoptat un program cuprinzător de măsuri pentru întărirea flancului estic, care include, între altele, prezența permanent reînnoită a unui efectiv de 4.000 de militari și tehnica de luptă necesară în Polonia și țările baltice, dar și – la solicitarea expresă a României – măsuri de consolidare și a „celuilalt braț” al flancului estic, în bazinul Mării Negre.

O economie care supraviețuiește

Economia Ucrainei dă semne de înviorare – transmitea, în vara lui 2016, de la Kiev, corespondentul francez Sebastien Gobert, care semnala că după crizele repetate din ultimii doi ani și consecințele lor dramatice pentru populație, economia a înregistrat o creștere de 1,3% în al doilea trimestru al anului, tendință ce avea să se mențină. Dacă acest prim reviriment semnifică revenirea la o dezvoltare economică stabilă, rămâne însă de văzut; oricum, se constată o stabilizare la nivelul economiei după șocurile resimțite în ultimii câțiva ani. Sistemul economic face eforturi să se adapteze pierderii importantului centru minier și industrial al Donbassului, inflația a scăzut la 6% (după un maxim de 60% cu câteva luni în urmă), moneda s-a stabilizat după o deevaluare istorică (hrivna și-a pierdut din 2014 de trei ori valoarea în raport cu euro și dolarul), iar Banca Națională și-a refăcut rezervele în valută (de la cinci miliarde dolari la 14 miliarde). Este adevărat că asemenea performanțe macoreconomice nu au avut un impact imediat și concret în viața de zi cu zi a ucrainenilor. Un singur, dar edificator indiciu: salariul mediu rămâne echivalentul a 250 euro pe lună.

În bilanțul său anual, guvernul de la Kiev anunța intrarea în vigoare a zonei de liber schimb cu UE (începând cu 1 ianuarie 2017), adoptarea unui sistem informatic în administrația publică și creșterea investițiilor în domeniile social și economic. Dar, în preziua intrării în vigoare a Acordului UE-Ucraina, partenerii europeni au ținut să reamintească Kievului imperativul accelerării reformei și al intensificării acțiunilor de combatere a corupției. Numai că aceste exigențe se confruntă deja, ca într-un ritual, de vechea dilemă de tipul oul sau găina: debitorii de fonduri către Ucraina – FMI și UE – insistă pe reforme pentru atragerea de investitori, iar Kievul răspunde că are nevoie urgentă de bani pentru a proceda la schimbările avute în vedere. Schimbări pe linia reformei s-au produs, dar nu în măsura necesară sau așteptată. „În ultimii doi, ani au fost mai multe schimbări ca în toți cei 23 de ani de dinainte, adică de la proclamarea independenței țării. Ucraina dispune acum de un cadru legislativ excelent, dar mai trebuie eforturi pentru îmbunătățirea activității funcției publice, poliției și justiției” – apreciază Peter Wagner, șef de lobby pe lângă Comisia Europeană. „Kievul trebuie să-și păstreze câștigurile obținute prin independența băncii centrale, care a făcut un mare lucru asanând sectorul financiar prin închiderea a 82 de bănci” – remarca Jerome Vacher, reprezentantul FMI la Kiev.

Dar, așa cum spunea un comentator economic european, „țara vine de departe”. Și înainte de actuala criză, economia Ucrainei acuză dezechilibre majore, nu un deficit de conturi curente și un deficit public de 10 respectiv 12 procente din PIB. După ce, în 2014-2015 a pierdut 16% din bogăția sa, Ucraina și-a propus să crească PIB-ul cu 1,5% în 2016 și 2,5% în 2017. Și investitorii străini au început să revină, iar ei au investit, în 2015, trei miliarde dolari. Context în care FMI a pus capăt suspendării pe un an a ajutorului și a aprobat, în septembrie 2017, deblocarea a un miliard de dolari, ridicând la 7,7 miliarde dolari valoarea sumelor transmise din cele 17,5 dolari promise în aprilie 2014.

În sfârșit, în ultimele zile ale lui 2016, s-a anunțat naționalizarea primei bănci din Ucraina, , în încercarea de a evita o prăbușire a sistemului bancar al țării devastate de criză și război. Guvernul a explicat că devine „proprietar sută la sută al Privat Bank și va garanta funcționarea neîntreruptă a acestei instituții și conturile clienților ei”. Măsura, comentează presa de la Kiev, este un episod al luptei împotriva corupției, căci principalul acționar al băncii naționalizate era redutabilul oligarh Igor Holomoiski, care a devenit o țintă importantă a președintelui Poroșenko în eradicarea corupției.

Un nou guvern

După o criză guvernamentală de două luni, Rada a votat la 14 aprilie 2016 componența unui nou Executiv și a preîntâmpinat astfel dizolvarea Parlamentului și noi alegeri, dar de fapt o criză politică majoră. Deputații l-au votat ca premier pe Volodimir Hroisman, fostul președinte al Radei, și apropiat al președintelui Poroșenko, pe care l-au preferat favoritei Occidentului, fostul ministru de Finanțe Natalia Jaresko. Occidentul a răsuflat ușurat la soluționarea crizei fără alegeri anticipate, căci rezultatele ar fi adus o nouă echipă conducătoare la Kiev, după cum aprecia Le Monde diplomatique. „Stabilitatea este o condiție pentru menținerea reformelor pe drumul cel bun”, explica ministrul de Externe german Frank-Walter Steinmeier. Germania și Franța nu doreau să-și schimbe interlocutorii cu care negociaseră de luni de zile îndeplinirea Acordurilor de la Minsk și realizarea de înțelegeri cu separatiștii din Donbass. Dar echipa guvernamentală Iațeniuk a trebuit totuși sacrificată, după ce s-au dezvăluit o serie de afaceri de corupție la cele mai înalte vârfuri ale puterii (inclusiv președinția).

Acordurile de la Minsk, înghețate

Eforturile diplomatice pentru asanarea crizei ucrainene, în 2016, au avut rezultate mai degrabă mediocre, cu excepția întru totul notabilă de altfel, a diminuării proporțiilor înfruntării militare. Din sud-estul țării. Confruntarea s-a convertit în război pe poziții și nicio parte nu a încercat să escaladeze ostilitățile pe câmpul de luptă. Dar Acordurile de la Minsk s-au împotmolit în aplicarea la punctul privind alegerile proiectate în Dinbass. Kievul refuză însă negocieri pe tema alegerilor, pe care le condiționează de rezolvarea mai întâi a problemei insecurității în cele două regiuni secesioniste. Aceasta însemnând, pentru Ucraina, retragerea trupelor ruse din estul țării, unde presa din Kiev vorbește de 200.000 de militari ruși, MAE ucrainean de 34.000, iar Moscova respinge categoric orice prezență cu excepția celei umanitare. Kievul cere de asemenea închiderea frontierei între Rusia și Donbass, pentru stoparea sprijinului militar rus pentru insurgenți. Moscova respinge însă aceste revendicări, pe care le apreciază drept „o problemă artificială”. Înghețarea Acordurilor de la Minsk, atrage atenția Evgheni Mincenski, directorul unui institut de relații internaționale de la Kiev, ar însemna „etatizarea progresivă a republicilor autoproclamate în Donbass. Iar în acest caz, Kievul ar pierde definitiv orice posibilitate de a prelua controlul asupra regiunilor insurgente”.

Marea necunoscută: Trump

Instalarea lui Donald Trump la Casa Albă „a băgat Kievul într-un șoc politic”, titra oarecum alarmist agenția de presă Deutsche Welle o corespondentă de la Kiev. „Există o mare teamă că Trump și Putin vor decide soarta țării fără să țină seama de ucraineni. SUA, nu numai că-și vor lua mâna protectoare de pe Ucraina, dar ar putea reduce și ajutoarele economice pe care i le acordă”, detalia ziaristul german. La Kiev s-a reacționat, oricum, surpinzător. Un oligarh de prim rang și cu influență politică semnificativă, Viktor Pinciuk, a scris în „Wall Street Journal” că Ucraina va fi silită să facă „compromisuri dureroase” , adică să renunțe la aderarea la NATO, să amâne integrarea europeană, ba chiar să accepte necondiționat alegeri locale în Donbass și să amâne sine die discuțiile despre Crimeea. Din rândul politicienilor de la Kiev s-au ridicat însă proteste vehement, oligarhul fiind învinuit de „propuneri criminale” și „trădare”. Dar el nu exprima o poziție singulară. Politologul Vasili Filipciuk scria că „Ucraina nu se mai poate baza pe SUA” și trebuie să se înțeleagă cu Rusia, iar fostul președinte Leonid Kravciuk propunea o comisie ruso-ucraineană de arbitraj.

Nimeni nu câștigă

„Nimeni nu e câștigător în acest conflict; nici Ucraina, care trece printr-o criză economică extrem de gravă, după ce a pierdut 20% din PIB și a trecut printr-o deevaluare, nici Rusia, care este afectată de sancțiuni – apreciază ziaristul ucrainean independent Stéphane Siohan. Și atunci, de ce n-ar fi posibil compromisul? „Este vorba de o criză de încredere: aici sunt două fronturi, două războaie. Pe de o parte lupta împotriva rușilor și pro-rușilor în estul țării. Pe de alta, lupta împotriva corupției și oligarhilor, în interiorul țării. Or, pe acest front, eforturile guvernului nu sunt prea multe și, în acest context, popularitatea președintelui și a prim-ministrului au scăzut vertiginos”. Între timp, la Kiev a fost format un alt guvern, care a început promițător.

În ce privește șansele păcii, același ziarist ucrainean este mult mai direct și mai sincer decât vrafuri de studii sau discursul oficial: „De ambele părți se simte că populația este epuizată de acest război cu extrem de multe pierderi de vieți omenești, cu răniți și cu aproape două milioane de oameni care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și gospodăriile. Populația vrea pace, ea nu știe cum merg lucrurile între Moscova, Bruxelles și Washington și nici nu are cum controla situația. Dar sunt unii care au agenda lor ascunsă și care ar putea face ca acest război să mai dureze încă ani de zile”.

Distribuie:

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Hidroelectrica semnează cu UCMR pentru transferul de afacere 

Hidroelectrica a semnat astăzi contractul cadru pentru transferul de...

Leonardo Badea (BNR): Reforma guvernanței economice europene – implicații pentru România

În peisajul economic al ultimilor ani, marcat de niveluri...

Utilizarea stimulentelor fiscale: ce oferă România, Polonia, Republica Cehă și Ungaria?

de Răzvan Ungureanu (foto), Director, Impozite Directe, EY România...