Anul acesta Uniunea Europeană aniversează 60 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, certificatul de naștere al Uniunii Europene, iar România, 10 ani de la aderare. Semnat în martie 1957 de Italia, Franța, Germania de Vest, Belgia, Olanda și Luxemburg, Tratatul de la Roma a pus bazele atât ale Comunității Economice Europene – piață unică pentru bunuri, forță de muncă, servicii și capitaluri – cât și a viitoarei Comisii Europene. Pe 24 martie, liderii europeni, reuniți în capitala Italiei vor ciocni o cupă de șampanie, vor ține discursuri mobilizatoare, dar vor avea prea puține motive de sărbătoare. Crizele suprapuse cu care se confruntă UE pun în pericol însăși existența construcției europene, care are de înfruntat cele mai grele încercări de la formarea sa în urmă cu 60 de ani.
În spatele ușilor închise, șefii de stat și de guverne nu vor pierde prilejul pentru a analiza stadiul negocierilor cu Marea Britanie privind condițiile de retragere din structurile Uniunii – Brexit. După care vor trece la un alt subiect fierbinte: criza provocată de imigrația masivă, scăpată de sub control. Se vor arată îngrijorați și de ascensiunea partidelor populiste, mai ales după aflarea rezultatului surprinzător al alegerilor parlamentare din Olanda soldate cu încă o victorie a populiștilor. Vor căuta soluții și pentru suplimentarea fondurilor destinate Greciei, dar și pentru salvarea sistemului bancar din Italia. Pentru creșterea inegalităților sociale, precum și majorarea ecartului dintre statele bogate și cele mai sărace din cadrul Uniunii, probabil că nu le va mai rămâne mult timp, pentru că vor fi nevoiți să se gândească la ce măsuri pot lua pentru a stopa valul de atentate teroriste din principalele orașe europene. Palatul în care se va desfășura evenimentul va fi ca o cetate asediată în vreme de război: înconjurat de mii de soldați înarmați până în dinți, sute de vehicule blindate care patrulează pe străzile dimprejur, elicoptere care încearcă să surprindă din aer orice mișcare suspectă, baraje pe principalele artere de circulație și puncte de control în tot orașul.
Tabloul general arată o Uniune Europeană care trebuie să se transforme și să facă loc unor reforme profunde care să readucă bunăstare și securitate propriiilor cetățeni. Situația geopolitică este în schimbare, iar oficialii de la Bruxelles par a fi întotdeauna cu un pas în urma evenimentelor mondiale. Peste doi ani, în 2019, când România va prelua președinția Consiliului Uniunii Europene, nici numărul de state membre nu este sigur. Marea Britanie ar putea să fi încheiat procesul de ieșire din cadrul structurilor UE, dar termenul nu este sigur. Relațiile cu superputerile mondiale, SUA și Rusia, sunt și ele puse sub semnul întrebării, mai ales după alegerea ca președinte al SUA a lui Donald Trump, exponent al noului val de populism care câștigă tot mai mult teren și în Europa.
Spunem că este aproape imposibil de anticipat modul cum va evolua Uniunea Europeană în următorii ani, pentru că schimbările vor fi determinate de alegerile care vor avea loc în state foarte importante: Olanda, Germania, Franța și posibil Italia, care s-ar putea solda cu venirea la conducere a unor partide euro-sceptice.
Europenii sunt tot mai săraci, iar inegalitățile se măresc
Una dintre problemele esențiale cu care se confruntă UE o reprezintă distribuirea inechitabilă a veniturilor între cei mai bogați și restul populației. Este unul dintre efectele nedorite ale globalizării, dar și ale dezvoltării rapide a tehnologiei. 10% din gospodăriile din țările care constituie zona euro dețin mai mult de 50% din avuția regiunii, conform unui studiu al Băncii Centrale Europene publicat la sfârșitul lunii decembrie 2016. Indicatorul standard care măsoară inegalitatea dintre gospodării, din punct de vedere al averii deținute, a crescut „ușor”, iar aproape toate gospodăriile au dus-o mai rău în 2014 comparativ cu datele din 2010, este concluzia autorilor studiului.
Aceste constatări dau apă la moară populiștilor care au câștigat electoratul prin discursul împotriva împărțirii inechitabile a bogăției în societățile dezvoltate, mai ales că, după cum afirmă ei, situația se înrăutățește. De menționat că această analiză se bazează pe datele colectate înainte ca BCE să demareze programul de cumpărare masivă de active (relaxare cantitativă), prin care a diminuat drastic economiile deponenților din sistemul bancar și a ridicat valoarea activelor financiare și a proprietăților imobiliare.
Valoarea mediană a averii unei gospodării din zona euro era de 104.100 euro la nivelul anului 2014, cu aproximativ 10% mai mică decât în 2010. Cei mai bogați 10% dețin în medie o avere de 496.000 euro, iar în partea de jos, 5% dintre cei mai săraci au o avere netă negativă, cu datorii care depășesc valoarea activelor pe care le dețin. Coeficientul Gini, o măsură statistică a inegalității, a crescut astfel de la 68 la 68,5. Scara Gini merge până la 100, maximum de inegalitate. Cei care desfășoară activități pe cont propriu se numără printre cei mai bogați europeni, cu o avere medie de 256.100 euro. Proprietarii de locuințe au o avere medie estimată la 226.700 euro, dar care scade la 144.300 euro dacă se ia în calcul și ipoteca. Chiriașii sunt printre cei mai săraci, avuția lor valorând doar 8.900 euro.
Contracţia clasei de mijloc în economiile avansate
Creșterea și modernizarea producției industriale din perioada postbelică și care a durat până în 1975 a generat locuri de muncă bine plătite pentru un mare număr de oameni cu o calificare medie și a managerilor de nivel mediu atât în Europa, cât și în Japonia și America de Nord. Este ceea ce se numește epoca de aur pentru clasa mijlocie. Diferențele de venit s-au aplatizat în aceste societăți. În Europa, fenomenul a fost cel mai pronunțat, ponderea veniturilor celor mai avuți, 1% din populație, scăzând de la 11% în perioada antebelică, la 4% la începutul anilor ‘80. Din deceniul al optulea al secolului trecut, inegalitatea veniturilor în cadrul acestor societăți a început însă să crească.
În schimb, tot ca efect al globalizării, din anii 1980 nivelul inegalității dintre economiile dezvoltate și cele în curs de dezvoltare a început să se reducă rapid. Este momentul deschiderii Chinei și apoi a Indiei către economia globală. Mâna de lucru foarte ieftină din Asia a condus la proliferarea lanțurilor globale de aprovizionare, prin care bunurile și serviciile ieftine „made in China” au început să alimenteze piețele dezvoltate. Și alte state precum Brazilia, Africa de Sud pe lângă China și India își dezvoltă infrastructura, construind orașe, autostrăzi, căi ferate, fabrici. În plus apariția cartelului țărilor exportatoare de petrol – OPEC – care a condus la scumpirea petrolului, a transferat veniturile din lumea statelor bogate către țările producătoare de țiței.
Efectele cele mai vizibile ale acestei noi ordini în economia mondială se observă în Europa. În 1975, economia Franței era de două mai mare decât a Chinei și de aproape trei ori mai mare decât a Braziliei. Conform datelor FMI, în 2014, economia chineză este de patru ori mai mare față de cea a Franței, iar Brazilia aproape a egalat-o. Aceste schimbări imense, petrecute pe parcursul unei singure generații, au provocat nemulțumiri în statele dezvoltate și o respingere a continuării procesului de globalizare. Pe acest fond, partidele numite populiste câștigă teren, iar forțele centrifuge din UE sunt din ce în ce mai puternice.
Era digitală a provocat și ea schimbări majore în economiile dezvoltate. Dezvoltarea, de necrezut în urmă cu 20 de ani, a Internetului, permite companiilor de IT să obțină venituri de sute de miliarde de dolari doar cu foarte puțini angajați. Acest lucru a polarizat și mai mult distribuția profiturilor, crescând inegalitățile din cadrul societății. Astfel, Alphabet Inc, compania care deține Google și este cea mai valoroasă din SUA, are 61.000 de angajați în Statele Unite, iar următoarea companie, Apple, are 76.000 de salariați. În contrast, în vremurile sale de glorie, General Motors avea peste 618.000 de salariați doar în fabricile americane. Chiar și un start-up de azi precum Airbnb, cu doar 1.600 de angajați, are o valoare de piață de 25 miliarde dolari. Pur și simplu, azi, nu mai este necesar ca o companie să aibă un număr foarte mare de angajați în activitatea de producție sau să ofere multiple servicii performante ca să genereze venituri de miliarde de dolari. Și aceasta se vede în reducerea numărului de locuri de muncă bine remunerate.
Creşte decalajul între statele membre
Pe lângă disparitățile dintre veniturile individuale care cresc, Uniunea Europeană se confruntă și cu o accentuare a inegalităților dintre statele membre, în special în cadrul celor care folosesc moneda unică. Dacă distanța dintre unele state, precum Olanda și Portugalia, constituia o caracteristică a blocului euro, în prezent, situația se înrăutățește, prin majorarea decalajului dintre țările din sudul Europei și cele din nord, se arată în studiul realizat de Flossbach von Storch, manager al unui fond de investiții german.
Luând în calcul un coș de produse incluzând proprietăți imobiliare, titluri de valoare, lucrări de artă și vinuri de colecție, cercetarea sa a demonstrat că nivelul averilor din Germania și Austria a crescut în medie cu 7% în 2015, comparativ cu anul precedent. Aceasta este de două ori mai mare decât rata de creștere a Italiei sau Spaniei, în timp ce grecii și-au văzut averile scăzând cu 4%. Prețul proprietăților imobiliare este principalul vector al averii personale, care, de exemplu, a crescut anul trecut cu 6% în Germania. Decalajele între averile cetățenilor din cele 19 state membre ale zonei euro se înrăutățesc, mai ales când ieftinirea de pe piețele imobiliare din statele din sud afectează profiturile băncilor care dețin ipotecile pe case și proprietăți comerciale ca garanții pentru creditele acordate. „Până în 2006, când a explodat bula imobiliară, țările din sud se dezvoltau mai rapid. În prezent, acestea se află în situația Japoniei”, spune Thomas Mayer, fondatorul institutului care a efectuat studiul. Japonia se confruntă de o lungă perioadă de timp cu stagnarea economiei și cu un nivel al datoriei guvernamentale chiar mai ridicat.
Mulți economiști se tem că aceeași soartă le așteaptă și pe statele membre UE. „Statele din nordul Europei n-au avut presiuni inflaționiste atât de mari și au traversat mai bine criza”, adaugă Mayer. BCE recunoaște că această tendință de majorare a decalajului dintre statele care utilizează euro este o tendință care se accentuează în timp, în loc să se diminueze, așa cum se credea inițial, când a fost creată moneda unică.
Într-un raport publicat de Oxfam (organizație care luptă împotriva sărăciei) înaintea Forumului Economic Mondial de la Davos se arată că 1% dintre cei mai bogați oameni din lume dețin împreună averi, care însumate, sunt mai mari decât averile celorlalți locuitori ai Pământului. Dintre toate statele dezvoltate, Spania este țara care a consemnat cea mai mare creștere a inechităților de după criza declanșată în 2007. Conform Oxfam, inegalitatea veniturilor a crescut în Spania „de 10 ori mai mult decât toți europenii și de 14 ori mai mult decât grecii. În 2014, 29,2% dintre spanioli se aflau la limita riscului de sărăcie sau al celui de excluziune socială, cu 2,3 milioane de persoane mai multe decât în 2008, depășind media UE cu șase puncte procentuale”. Averile celor mai bogați 20 de spanioli au crescut cu 15% în 2016, în timp ce restul de 99% din populație a sărăcit cu același procent, se arată în studiul menționat.
Europenii nu-și mai pot plăti datoriile
La nivel microeconomic nivelul îndatorării continuă să afecteze țările din UE. În multe state din UE, datoriile populației raportate la PIB au fost mai mari în 2013, decât în 2008. În Franța au crescut de la 75% la 83%, în Italia de la 58% la 65%, în Olanda de la 249% la 266%, iar în Irlanda de la 209% la 212%. Germania și Marea Britanie au văzut o ușoară scădere în această perioadă. Aceste nivele ale datoriilor gospodăriilor sunt cauzate de stagnarea veniturilor, ceea ce implică o spirală în scădere a consumului care afectează producția și investițiile. Problema nu poate fi rezolvată decât prin adoptarea de măsuri fiscale radicale pe care UE și guvernele naționale refuză din păcate să le pună în aplicare.
La nivel macroeconomic, diverși autori au atras atenția că raportarea datoriilor suverane la veniturile bugetare este un indicator mai realist al sănătății economiei decât comparația datoriei cu PIB-ul. Pentru Irlanda, acest indicator ar crește la 187%, pentru Franța, la 174% și Marea Britanie, la 212.
„Colapsul UE nu mai este de neconceput”
Insistența cu care Germania a pledat pentru implementarea programelor de austeritate în zona euro a divizat Europa mai mult ca oricând, iar dezmembrarea Uniunii Europene nu mai este un fapt de neconceput, a declarat vicecancelarul german Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru revista Der Spiegel, preluat de Reuters. Gabriel, al cărui partid social-democrat (SPD) face parte din coaliția de guvernare, consideră că eforturile foarte mari pe care țări ca Franța sau Italia sunt obligate să le facă pentru a-și reduce deficitele fiscale sunt asociate cu riscuri politice la fel de mari. „Am întrebat-o odată pe cancelarul Merkel ce ar fi mai costisitor pentru Germania: Franța să depășească cu jumătate de procent deficitul bugetar sau ca Marine Le Pen să devină președinte?”.
Social-democrații germani pledează mai mult pentru investiții, în timp ce conservatorii conduși de Merkel pun pe primul loc disciplina fiscală ca fundație a prosperității economice. Întrebat dacă crede într-adevăr că poate câștiga mai multe voturi prin acordarea de ajutoare financiare către alte state din UE, Gabriel a răspuns că știe că este un subiect extrem de nepopular. Dar a ținut să adauge că este conștient de situația în care se află UE: „Nu mai este de neconceput ca Uniunea să se destrame. Iar acest lucru trebuie împiedicat cu orice preț, pentru că Germania este cea mai mare beneficiară a comunității europene – atât economic, cât și politic”, a concluzionat vicecancelarul.
UE se dezintegrează după modelul sovietic
„Cu o creștere economică anemică și cu o criză a refugiaților ce a scăpat de sub control, UE este aproape de dezintegrare, urmând un scenariu similar care a condus la dispariția URSS la începutul anilor ‘90”, avertizează George Soros într-un apel către politicienii europeni. Este deosebit de interesantă asocierea destinului Uniunii Europene de cel al Uniunii Sovietice pe care o face Soros. Și de fapt, nu doar el face această analogie. Aceasta, deoarece, lăsând la o parte ideologia comunistă care a stat la baza creării URSS, cele două uniuni de state au multe puncte comune: zonă de liber schimb, uniune monetară, libera circulație a forței de muncă și eliminarea granițelor interne.
Ideologia sovietică promitea egalitate, justiție, un nivel de trai mai ridicat și un nivel de dezvoltare economică mai mare decât în „lumea capitalistă”. În realitate, sovieticii, ca de altfel toți cei care au trăit sub regimuri comuniste, s-au confruntat până și cu lipsa alimentelor de bază, distribuția inechitabilă a veniturilor, o clasă politică conducătoare privilegiată, cu o calitate a vieții și o dezvoltare economică inferioară celei din Occident. Interesant este că reformarea sistemului a fost inițiată de către o elită ideologică care într-adevăr a crezut în ceea ce se promisese poporului. Mișcarea pentru un „adevărat Leninism” s-a dorit a fi întoarcerea la idealurile revoluției inițiate de Lenin și să îndeplinească țelurile ideologice. Mihail Gorbaciov a venit la putere promițând să „reinstaureze idealurile leniniste”, prin ceea ce s-a numit „perestroika”, dar tot ce-a obținut a fost colapsul URSS. Scopul suprem al ideologiei comuniste, crearea „omului nou sovietic – homo sovieticus” n-a fost niciodată realizat, dovedindu-se a fi doar o utopie.
Din păcate, societatea europeană tinde să devină și ea din ce în ce mai ideologizată. Ideologia, bazată pe ceea ce s-ar putea numi „democrație”, promite cetățenilor europeni un nivel de trai foarte ridicat, libertate, dispariția frontierelor dintre state, pace și eliminarea conflictelor sociale, justiție, drepturi egale și participarea tuturor cetățenilor la luarea deciziilor.
În realitate, europenii se confruntă cu o distribuție tot mai inegală a veniturilor, cu creșterea decalajului dintre statele membre și cu un grup de birocrați la Bruxelles, birocrați ce iau decizii politice foarte importante, chiar dacă nu au fost aleși după regulile democrației. În plus, mai ales în statele occidentale, criza provocată de fenomenul migrației scăpate de sub control, a stagnării economice și a lipsei de securitate este o problemă pe care oficialii europeni nu reușesc să o rezolve. Iar conceptul de „cetățean european” în loc de cetățean cu naționalitate proprie nu este pe placul majorității.
Pe 9 decembrie 2016, cu ocazia a celei de a 25-a aniversare a Tratatului de la Maastricht, care a deschis drumul pentru euro – moneda unică adoptată de 19 țări dintre cele 28 de state membre UE – președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, a ținut un discurs care a șocat prin excesul de „europenism”:
„Europa este cel mai mic continent. (…) Suntem o parte importantă a economiei globale, reprezentând 25% din PIB-ul mondial. Peste 10 ani, ponderea va scădea la 10%. Peste alți 10 ani, niciunul dintre statele membre UE nu se va mai califica pentru a face parte din G7. (…) Și din punct de vedere demografic, nu vom dispărea cu totul, dar ne vom pierde importanța.
La începutul secolului 20, europenii reprezentau 20% din populația Globului. Acum, la începutul acestui secol, nu mai înseamnă decât 7%. La sfârșitul secolului 21 nu vom reprezenta decât 4% din 10 miliarde de locuitori ai Pământului. Astfel că cei care gândesc că este timpul să ne dezintegrăm, să ne divizăm în state naționale greșesc complet. Nu vom exista ca națiuni fără Uniunea Europeană”.
În concluzie, Junker pledează pentru crearea unui stat federal european, fără a mai fi vorba de o Uniune a națiunilor, așa cum a fost concepută inițial comunitatea europeană. Însă foarte mulți dintre cetățenii europeni nu sunt de acord cu această cedare a suveranității naționale, motiv pentru care partidele populiste care pledează pentru păstrarea statelor naționale câștigă tot mai mult electorat.
