Cum ar putea Parlamentul European controla repartizarea fondurilor într-un buget UE mai flexibil

Parlamentul European poate participa la stabilirea regulilor și la aprobarea bugetului UE, dar să aibă o influență mult mai redusă asupra alegerilor prin care banii ajung efectiv la anumite priorități. Acesta este riscul pe care îl examinează economistul Zsolt Darvas într-o analiză Bruegel publicată la 2 noiembrie. Reforma propusă pentru 2028–2034 ar reuni finanțări importante în planuri naționale și regionale negociate de guverne cu Comisia. Darvas propune ca eurodeputații să poată examina repartizarea banilor înainte ca planurile să fie aprobate și să urmărească modificările importante, fără să devină administratori ai programelor.

Pentru un beneficiar al fondurilor europene, diferența dintre aprobarea unui buget și modificarea unui plan poate părea îndepărtată. Ea devine însă concretă atunci când o autoritate pregătește o investiție pe mai mulți ani, iar finanțarea este mutată către o altă prioritate. Un sistem flexibil poate răspunde mai repede unei crize. Pentru a rămâne previzibil, trebuie să arate și cine poate decide schimbarea, în ce limite și cu ce explicații publice.

Propunerea prezentată de Comisie în iulie 2025 urmărește reunirea unor programe administrate separat într-un fond pentru coeziune, agricultură, dezvoltare rurală, pescuit, prosperitate și securitate. Fiecare stat ar pregăti un plan național și regional de parteneriat, cu investiții, reforme și condiții pentru plata sprijinului. Comisia ar evalua planul și ar propune aprobarea sa printr-o decizie de punere în aplicare a Consiliului. Acesta este Consiliul UE, care reunește guvernele statelor membre.

Simplificarea are o justificare practică. Programele separate pot avea cerințe diferite și pot răspunde greu unor nevoi care traversează mai multe domenii. Comisia urmărește o coordonare mai bună a investițiilor și posibilitatea de a adapta finanțarea. Propunerea include parteneriatul cu autoritățile regionale și locale și cu actorii sociali, precum și condiții privind drepturile fundamentale și statul de drept.

Dificultatea apare atunci când reunirea programelor mută deciziile importante din etapa legislativă în negocierile pentru planuri. Parlamentul ar participa la adoptarea regulilor generale, dar nu ar aproba individual planurile. În lectura lui Darvas, diferența poate slăbi controlul asupra priorităților efective chiar dacă atribuțiile bugetare formale ale instituției rămân în vigoare. Este evaluarea autorului, nu o hotărâre care declară propunerea incompatibilă cu tratatele.

Competențele Parlamentului nu sunt identice la toate nivelurile bugetului. Cadrul financiar multianual este adoptat în unanimitate de Consiliu după aprobarea Parlamentului. Bugetul anual este stabilit împreună de cele două instituții. În plus, eurodeputații participă ca legiuitori la multe regulamente sectoriale și examinează execuția bugetului prin descărcarea de gestiune. Niciuna dintre aceste atribuții nu înseamnă automat aprobarea fiecărui plan național.

Darvas distinge două surse de flexibilitate. Unele fonduri ar rămâne protejate prin alocări minime pentru anumite politici, în timp ce alte resurse ar fi repartizate de state între prioritățile eligibile. Separat, propunerea Comisiei păstrează o parte din contribuția europeană pentru programare ulterioară. Cele două mecanisme nu trebuie confundate sau adunate ca procente din același total.

Rezerva de flexibilitate este stabilită la 25% în propunere, dar cu o bază de calcul care exclude finanțarea anumitor intervenții enumerate în regulament, inclusiv intervenții agricole. Regula nu se aplică în același fel contribuției la planul Interreg. Formula nu înseamnă nici 25% în plus pentru un stat, nici o sumă pe care guvernul o poate cheltui fără condiții.

Din rezerva astfel calculată, cel mult o cincime ar putea fi solicitată pentru crize în condițiile prevăzute de propunere. Trei cincimi ar urma să fie programate la revizuirea de la jumătatea perioadei, cu posibilitatea folosirii anticipate a unei părți în împrejurări excepționale și justificate. Ultima cincime ar putea fi solicitată pentru crize începând din 2031. Împărțirea se referă la rezervă, nu la întreaga finanțare a planului. Sunt reguli propuse, care pot fi schimbate în negocieri.

Pentru Darvas, controlul ar trebui să înceapă înaintea aprobării planurilor. Mai întâi, legislația ar putea stabili ponderi minime și maxime pentru obiectivele principale și cerințe mai precise pentru modul în care planurile răspund recomandărilor europene. Astfel, negocierile dintre Comisie și fiecare guvern s-ar desfășura în limite politice mai clare.

Apoi, Comisia ar trebui să adune alocările din toate cele 27 de proiecte de plan și să arate ce finanțează ele împreună. O evaluare separată a fiecărui document nu spune suficient despre rezultatul european. Douăzeci și șapte de planuri acceptabile individual pot lăsa insuficient finanțate legături energetice, transportul transfrontalier sau alte investiții ale căror beneficii depășesc granițele unui stat.

Autorul propune un calendar ilustrativ pentru această examinare. Proiectele ar fi depuse cu cel puțin șase luni înaintea termenului pentru planurile finale. Comisia ar avea o lună pentru evaluarea repartizării agregate, iar Parlamentul încă o lună pentru observații. Ar rămâne aproximativ patru luni pentru discutarea și integrarea modificărilor. Aceste termene sunt recomandări ale lui Darvas, nu obligații deja adoptate.

Parlamentul ar putea examina ulterior și evaluarea preliminară a fiecărui plan final, înainte ca propunerea de aprobare să ajungă la Consiliu. Ar primi informații despre discuțiile cu guvernul, jaloanele, țintele și valorile plăților și ar putea avea, de exemplu, o lună pentru un aviz. Comisia ar trebui să explice cum a ținut seama de observații. Procedura ar fi reluată dacă un plan respins de Consiliu ar reveni într-o formă modificată.

Avizele nu ar fi obligatorii. Influența lor ar veni din posibilitatea de a ridica probleme înaintea deciziei și din obligația Comisiei de a răspunde. Darvas examinează și varianta în care Parlamentul ar aproba planurile împreună cu Consiliul, dar o consideră dificil de conciliat cu rolurile instituțiilor și cu resursele administrative ale Parlamentului. Recomandarea sa urmărește control politic, nu preluarea execuției bugetare.

Un al doilea filtru ar fi un grup independent de evaluare, selectat competitiv și separat de autoritățile naționale de administrare și de serviciile Comisiei care implementează planurile. Evaluările publice ar examina conceperea măsurilor, implementarea și rezultatele. Grupul ar completa activitatea Curții de Conturi Europene, care și-ar păstra auditul extern independent; nu ar înlocui-o. Nici această structură nu este una deja creată.

Necesitatea informațiilor independente este susținută de experiența Mecanismului de redresare și reziliență. În sinteza sa din mai 2025, Curtea de Conturi arată că mecanismul urmărește în principal progresul implementării și oferă informații limitate despre rezultate și eficiență. Controalele s-au îmbunătățit, dar auditorii identifică în continuare slăbiciuni și riscuri provocate de întârzieri.

Diferența este ușor de înțeles la nivelul unei investiții. Adoptarea unei proceduri sau finalizarea unei etape poate justifica un jalon, fără să arate cât a costat rezultatul și dacă serviciul oferit s-a îmbunătățit. Plata legată de jaloane nu elimină nevoia de a urmări efectele și costurile reale. Tocmai aceste informații îi permit celui care controlează bugetul să distingă progresul administrativ de utilizarea eficientă a banilor.

Controlul ar continua și după aprobarea planurilor. Darvas propune un dialog periodic între Comisie și Parlament, de exemplu la șase sau douăsprezece luni, pe baza unor rapoarte care permit comparații între state și politici. Ele ar acoperi plățile, suspendările, corecțiile, modificările planurilor, folosirea rezervelor, constatările auditorilor și măsurile de remediere. Parlamentul ar formula observații, iar Comisia ar răspunde.

Nu ar fi suficient un raport general despre stadiul programelor. Eurodeputații ar avea nevoie la timp de evaluările Comisiei, rapoartele naționale, informațiile despre recuperarea banilor și documentele comitetelor de monitorizare. Procesele-verbale și recomandările de la nivel național și regional pot arăta probleme pe care o prezentare agregată le ascunde. Accesul la informație ar trebui însoțit de dreptul de a pune întrebări și de a solicita clarificări.

Cele mai importante modificări ale finanțării ar primi un control suplimentar. Darvas propune ca reprogramările cu efect material să fie aprobate prin procedura bugetară anuală, în care Parlamentul și Consiliul decid împreună. Pragurile ar putea depinde de ponderea fondurilor mutate, de diferența dintre obiectivele afectate și de utilizarea rezervei. Autorul nu fixează un prag procentual unic deja acceptat.

Astfel ar fi separate ajustările tehnice de schimbările care pot modifica prioritățile bugetare. Nu fiecare corecție a unui proiect ar reveni în plen. Dar transferarea unor sume importante între politici nu ar rămâne doar o chestiune de negociere administrativă. Rapoartele privind planurile ar trebui publicate suficient de devreme pentru a alimenta atât bugetul anual, cât și descărcarea de gestiune.

Propunerile sunt formulate într-o negociere încă deschisă. Parlamentul și-a adoptat poziția asupra cadrului financiar la 28 aprilie 2026, cerând transparență, predictibilitate și control democratic. La 16 iunie, Consiliul a convenit un mandat parțial asupra regulamentului planurilor. Mandatul exclude aspectele financiare și orizontale, negociate în pachetul bugetar. Nici poziția Parlamentului, nici mandatul parțial nu echivalează cu adoptarea finală a sistemului.

Pentru regiuni, agricultori și organizațiile care pregătesc proiecte, miza este existența unor reguli previzibile și a unei explicații accesibile atunci când finanțarea se schimbă. Controlul Parlamentului European nu înlocuiește consultarea regiunilor sau atribuțiile parlamentelor naționale. Poate însă face mai vizibile consecințele cumulate ale unor decizii luate separat în cele 27 de state.

Echilibrul propus de Darvas se va judeca prin regulile concrete ale negocierii. Dacă Parlamentul primește documentele abia după decizie, controlul său rămâne în mare parte retrospectiv. Dacă orice ajustare cere o nouă procedură politică greoaie, flexibilitatea își pierde rostul. O examinare timpurie, evaluări publice și un control distinct al transferurilor majore ar putea păstra capacitatea de reacție fără ca prioritățile aprobate să devină imposibil de urmărit.