Un influent politician român din Parlamentul European îmi mărturisea cu ceva timp în urmă, cu ton anecdotic, că nu există politică publică europeană care să nu fie „ambițioasă”. Numai că, adăuga cu tâlc europarlamentarul,
„și boul e ambițios”.
Este drept că „ambiția” ce caracterizează o bună seamă dintre politicile UE se traduce, aproape ca în DEX, într-o dorință arzătoare de a realiza ceva înaintea altora, nu doar pentru a-i întrece pe alții, dar și pentru a le fi un far călăuzitor. Ideal este ca aceste ambiții să aibă la bază și multă rațiune, iar obiectivele propuse să fie realizabile și rezonabile pentru toți cei implicați, astfel încât să fie ferite a primi atribute de veleități cu iz bovin.
Politicile legate de schimbările climatice și de protejarea mediului sunt un bun exemplu în acest sens. Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 55% până în 2030 comparativ cu 1990 și să devină neutră din punct de vedere climatic până în 2050. Prin Legea europeană a climei, aceste obiective sunt obligatorii pentru întreaga Uniune și implicit pentru toate statele sale membre, iar țintele sunt foarte ambițioase și necesită schimbări profunde, unele chiar nepopulare.
Avem la orizontul apropiat cea de a 28-a conferință a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (30 noiembrie – 12 decembrie 2023, Dubai), denumită mai frecvent COP 28 și care va face un bilanț al progresului global în ceea ce privește Acordul de la Paris. Iar Uniunea Europeană vrea să demonstreze lumii că este un lider real în procesul de decarbonizare a sectorului său energetic. Dar, pe măsură ce UE se străduiește pentru un viitor mai curat, regulamentele sale trebuie să acorde prioritate strategiilor rentabile, care nu sugrumă creșterea economică și care nu impun sarcini nejustificate niciunui stat membru, mai ales celor al căror sector energetic are particularități istorice unice la nivel european.
Așadar, Uniunea Europeană are ambiția de a construi o economie neutră din punctul de vedere al carbonului până la jumătatea secolului, devenind un model în lupta globală împotriva schimbărilor climatice. Printre căile-cheie ale procesului de decarbonizare a UE se numără și atenuarea emisiilor de metan, iar modul de a realiza acest obiectiv trebuie să fie rezonabil din punct de vedere economic, orientat spre rezultate tangibile, dar și spre realitatea și particularitățile fiecărui stat membru.
Un exemplu concret: atenția deosebită dată de un regulament european monitorizării și raportării emisiilor de metan din puțurile de petrol și gaze inactive. În cei aproape 160 de ani de când a scris istoria petrolului la nivel european și mondial, România are peste 50.000 de sonde forate, dar doar o foarte mică parte din acestea mai sunt operaționale astăzi. Accentul ar trebui să se pună pe monitorizarea marilor contribuitori la emisiile de metan, fără a risipi resurse într-un proces de monitorizare a puțurilor inactive de-o veșnicie, proces ce ar fi astfel extrem, exagerat și cheltuitor de eforturi substanțiale ce ar putea fi orientate către preocupări de mediu mai presante.
România s-ar putea confrunta cu un uluitor cost de peste 1 miliard de euro în următorul deceniu, dacă
regulamentul european nu găsește o formulare mai echilibrată. Acest cost transferat consumatorilor poate umfla prețurile la energie și subminează securitatea aprovizionării. Gazele naturale – și mai ales cele de la Marea Neagră – pot să joace un rol esențial în tranziția energetică a Europei, implicit a României. Pe măsură ce continentul se îndreaptă treptat către o economie decarbonizată, se așteaptă în mod natural să scadă emisiile de metan. Dar orice reglementare care umflă artificial costurile operaționale ar putea deraia această progresie și ar putea pune în pericol extinderea producției de energie regenerabilă în UE.
Este nevoie deci de o abordare echilibrată – una care nu numai că promovează obiectivele comune de mediu, ci care este și judicioasă din punct de vedere economic.
E nevoie de o abordare ambițioasă, dar de o ambiție însoțită de multă rațiune. Este efortul european o adevărată făclie a speranței în lupta globală împotriva schimbărilor climatice. Atenuarea emisiilor de metan se numără cu certitudine printre ingredientele cheie ale procesului de decarbonizare a UE.
Dar calea pe care o alegem pentru a parcurge acest efort trebuie să fie pe cât de ambițioasă, pe atât de rezonabilă și practică pentru toate statele membre, precum și durabilă din punct de vedere economic și orientată spre rezultate economice și de mediu, nu doar politice.
Ne aflăm acum într-un moment critic al negocierilor privind regulamentul pentru reducerea emisiilor de metan. Necesitatea unei acțiuni imediate este clară: cum spuneam mai sus, COP 28 este după colț, iar UE ar trebui să poată demonstra că este un lider real în decarbonizarea unor părți semnificative din sectorul său energetic. Deliberările în plină desfășurare între instituțiile UE scot la iveală nevoia unei abordări echilibrate – una care nu numai că promovează obiectivele noastre comune de mediu, ci este și judicioasă din punct de vedere economic. Pe măsură ce Europa se străduiește pentru un viitor mai curat, noul cadru legal trebuie să acorde prioritate strategiilor rentabile pentru a asigura angajamentul părților interesate și a câștiga încrederea consumatorilor.
Deși esența acestor regulamente este reducerea emisiilor nocive, este la fel de esențial să ne asigurăm că nu înăbușim în mod neintenționat creșterea economică și nu impunem sarcini nejustificate statelor membre. Un exemplu concret este concentrarea actuală pe monitorizarea și raportarea emisiilor de metan din puțurile de petrol și gaze inactive. Deși acesta ar putea părea un pas logic, este important să punem la îndoială eficacitatea sa în lumea reală. Arătam mai sus că o majoritate semnificativă a emisiilor de metan, cel puțin în România, provine dintr-o mică parte din totalul instalațiilor sale de petrol și gaze. Cu peste 50.000 de sonde forate în ultimii aproape 160 de ani, doar o fracțiune rămâne operațională astăzi. Astfel, accentul pus pe puțurile inactive ar putea fi deplasat. Prin canalizarea capitalului financiar și uman substanțial către monitorizarea acestor puțuri latente, riscăm să eliminăm preocupările de mediu mai presante.
Ramificațiile economice ale unor astfel de politici nu pot fi trecute cu vederea. Estimările preliminare indică faptul că numai industria românească de petrol și gaze ar trebui să suporte peste un miliard de euro în următorul deceniu, dacă actualul regulament nu capătă o formă care să facă apel la pragmatism și practicitate. O politică care cere o sumă uluitoare de bani și care nu va aduce niciun beneficiu evident nu este niciodată o politică bună.
Gazele naturale sunt pe cale să joace un rol esențial în tranziția energetică a Europei. Prioritățile noastre ar trebui să se îndrepte către îmbunătățirea fluxurilor de energie transregionale, consolidarea infrastructurii existente pentru securitatea aprovizionării și, cel mai important, încurajarea creșterii combustibililor gazoși decarbonizați, în special hidrogenul. În acest moment critic al elaborării politicilor, Europa trebuie să se ferească de dezbaterile bazate pe ideologie care oferă soluții practice minime.
În concluzie, pe măsură ce mergem înainte, este esențial ca implementarea cu succes a regulamentului să servească drept un bun exemplu pentru națiunile din întreaga lume. Să susținem abordările care oferă rezultate tangibile în atenuarea schimbărilor climatice și să inaugurăm un viitor durabil. Ceasul planetei ticăie și fiecare moment pe care îl petrecem pentru politici ineficiente este un moment pierdut în lupta autentică împotriva schimbărilor climatice. Avem un deceniu pentru a face diferența. Alegerile pe care le facem astăzi vor avea ecou de-a lungul generațiilor.
