Cum am putea trăi acum

Date:

Robert H. Frank
profesor de management și economie
la Universitatea Cornell

Dezbaterile privind schimbările climatice au depășit, în cele din urmă, disputele absurde cu negaționiștii. Majoritatea oamenilor acceptă acum că ne confruntăm cu o provocare mortală. Cu toate acestea, în lipsa unui consens cu privire la ce ar trebui să facem în continuare, se pare că ne aflăm într-un impas. Este posibilă decarbonizarea rapidă, cu orice preț? Dacă da, există perspectiva ca alegătorii să suporte de bunăvoie acel preț?

Există răspunsuri de un optimism moderat la ambele întrebări. În ceea ce privește problema decarbonizării, opinia mea a fost puternic influențată de munca lui Saul Griffith, inginer în domeniul energetic, care a argumentat, în mod convingător, că nu este prea târziu să acționăm. O mobilizare la scara celui de-al doilea război mondial pentru a decarboniza întregul sector energetic în decursul următorului deceniu, prin implementarea extensivă a soluțiilor de energie solară și eoliană, ar evita cele mai grave consecințe ale încălzirii globale.

Crearea unui sector de energie electrică neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon în Statele Unite ar face ca panourile solare să ocupe aproximativ 1% din suprafața totală a țării. Deoarece costurile aferente transmiterii electricității pe distanțe mari sunt substanțiale, aceste panouri ar trebui răspândite pe scară largă în apropierea zonelor populate. Va trebui să ne obișnuim să trăim în mijlocul lor.

Din fericire, electrificarea economiei ar îmbunătăți și experiența vieții de zi cu zi. De exemplu, încălzirea prin pardoseală este mult mai confortabilă iarna decât încălzirea pe bază de gaz. Convecția asigură un transfer mai bun al căldurii și un mai bun control al temperaturii de gătit. Vehiculele electrice au un cuplu mai bun și o accelerație mai bună decât cele propulsate de motoare cu combustie internă. Griffith a descris modul în care aceste beneficii pot fi realizate prin decarbonizare. Dar, pentru că munca sa nu este cunoscută pe scară largă, mulți experți insistă că este deja prea târziu să acționăm. Nu-i ascultați.

Un acord de control al armelor de consum

Cea mai mare întrebare în cadrul oricărei agende privind climatul este, desigur, cum să suportăm costurile. Până acum, decarbonizarea a fost în mare măsură un proiect al celor înstăriți, care, aproape exclusiv, achiziționau panouri solare, pompe de căldură, sisteme radiante de încălzire și mașini electrice. Obiectivele climatice vor rămâne de neatins dacă nu vor face toți ceilalți aceiași pași, fără întârziere.

Soluția propusă de Griffith este de a face decarbonizarea mai accesibilă printr-o inovație financiară după modelul Legii GI, care a făcut disponibilă finanțarea ipotecară veteranilor celui de-al doilea război mondial, la rate sub valoarea pieței. Dar astfel de măsuri nu vor schimba faptul că decarbonizarea rapidă, pe scară largă, este o propunere extrem de costisitoare. O mobilizare la scara celui de-al doilea război mondial ar costa câteva trilioane de dolari anual pentru o mare parte a următorului deceniu.
În principiu, găsirea acestor uriașe sume de bani este pe deplin fezabilă. Cu doar un deceniu în urmă, americanii câștigau colectiv cu câteva trilioane de dolari mai puțin pe an decât astăzi. Lăsând la o parte problemele legate de distribuție, adevărata întrebare nu este dacă americanii s-ar putea descurca satisfăcător cu câteva trilioane de dolari mai puțin pe an pentru cheltuielile personale – în mod evident, ar putea. Întrebarea este dacă pot fi convinși contribuabilii să renunțe la atât de mulți bani pentru a plăti decarbonizarea rapidă.

Și în această privință există motive de optimism. Așa cum le place liderilor politici să spună, „Nu lăsa niciodată o criză bună să se irosească”. SUA se confruntă acum nu doar cu amenințarea durabilă a încălzirii globale, ci și cu provocările mai imediate ale pandemiei și cu cererile insistente de a soluționa secole de nedreptate rasială. Acest amalgam de crize poate reprezenta o oportunitate unică de a adopta reforme politice majore.
În special experiența pandemiei poate stimula o reconsiderare a modului în care ne cheltuim banii în economiile avansate. Așa cum posta pe Twitter în luna aprilie a acestui an antreprenorul Andrew Wilkinson: „Lucruri care nu contează acum: Haine, pantofi, ceasuri, bijuterii, mașini. Care este noul simbol al bogăției în timpul carantinei?”.

În ultimii 50 de ani, creșterea venitului național în SUA s-a acumulat aproape în totalitate în beneficiul celor cu veniturile cele mai mari, fiind îndreptat în mare măsură către creșterea consumului privat. Nu poate nega nimeni că dacă am fi cheltuit aceiași bani pe energia regenerabilă, capacitatea spitalelor și cercetare medicală, am fi fost mult mai bine pregătiți pentru a face față atât schimbărilor climatice, cât și coronavirusului. Din păcate, a fost dificil să se obțină sprijin pentru schimbări majore în ceea ce privește cheltuielile atunci când amenințările păreau îndepărtate.

Dar atitudinile se schimbă considerabil în fața unor amenințări imediate. Pandemia a confirmat o concluzie centrală din vasta literatură privind factorii determinanți ai bunăstării umane: dincolo de un punct, care a fost depășit de mult în Occident, creșterile suplimentare ale multor forme de consum privat au un impact redus asupra sănătății sau fericirii. Când toată lumea cheltuie mai mult pe haine, pantofi, ceasuri, bijuterii și mașini, efectul este doar de a ridica ștacheta. Banii economisiți din reducerile generale în creșterea multor forme de consum privat ar fi mai mult decât suficiente pentru a acoperi investițiile necesare pentru a face față celor mai presante provocări cu care ne confruntăm în prezent. Concluzia clară a literaturii este că astfel de reduceri comune ar fi mai puțin dificile decât consideră mulți.

Dar când creșterea veniturilor va reîncepe după pandemie, oamenii nu-și vor schimba, în mod voluntar, obiceiurile de a cheltui, deoarece stimulentele individuale și colective diferă puternic, la fel ca într-o cursă a înarmării militare. Deși o escaladare reciprocă a cheltuielilor de înarmare de obicei nu sporește securitatea colectivă, acest lucru rareori împiedică puterile rivale să stocheze armament. Pentru dezarmare, țările au nevoie de acorduri cu caracter executoriu care să fie aplicate la unison. La fel se întâmplă și în privința curselor de consum, deși acestea au loc mai degrabă între persoane decât între guverne. Reducerile la nivel general sunt mult mai puțin dureroase decât reducerea unilaterală a cheltuielilor.
Deviza privind libertatea individuală – „Sunt banii mei și am dreptul să îi cheltui cum vreau!” – a făcut și ea mai dificilă creșterea investițiilor publice. Astfel de obiecții, care adesea ignoră conflictele fundamentale dintre drepturile specifice, sunt similare protestelor care susțin că un acord de control asupra armamentului încalcă dreptul fiecărei țări de a construi câte bombe vrea. Ei bine, sigur că da: tocmai asta este ideea.

Experiența din timpul pandemiei a arătat, de asemenea, foarte clar, că dorința de a face ce vrem nu ne dă dreptul de a provoca prejudicii nejustificate altora. După cum scria John Stuart Mill, cel mai elocvent campion al libertății individuale din Occident, „singurul scop pentru care puterea poate fi exercitată în mod justificat asupra oricărui membru al unei comunități civilizate, împotriva voinței sale, este de a preveni vătămarea altora”. Este irelevant dacă persoanele care nu poartă mască intenționează sau nu să crească riscul de infectare a celorlalți. Răul în sine este cel care justifică impunerea măștii.

În mod similar, multe decizii individuale legate de cheltuieli provoacă daune neintenționate altora. Școlile mai bune atrag mai mulți părinți în zonele respective, care sunt aproape întotdeauna situate în cartiere mai scumpe. Dar acest lucru ajută doar la creșterea prețurilor locuințelor. După ce lucrurile se liniștesc, jumătate dintre elevi vor învăța tot la școlile din jumătatea inferioară, ca și înainte. Răul este făcut, chiar dacă nicio familie nu a avut intenția să ridice costurile altora de a își trimite copiii la școli bune. Nici familiile care au cheltuit sume fabuloase pentru petrecerile de nuntă nu au intenționat să facă rău crescând costul mediu al nunților (ajustat în funcție de inflație) de peste trei ori din 1980.

Bun venit taxelor

În mod evident, modul actual de a cheltui nu ne-a ajutat la nivel de societate. Dar comportamentul consumatorului nu se va schimba de la sine. Avem nevoie de stimulente noi. În primul rând ar trebui să pornim de la codul fiscal. O înclinare mai progresivă a structurii fiscale existente ar stopa creșterea consumului privat, generând în același timp venituri suficiente pentru creșterea investițiilor publice și sprijin pentru o mai amplă plasă de siguranță socială.

Cu siguranță, alegătorii înstăriți s-au opus întotdeauna unor astfel de politici, considerând că impozitele mai mari ar face mai greu de susținut obiceiurile lor speciale de consum. Dar această concepție este bazată pe o iluzie cognitivă obișnuită, înrădăcinată în constrângerile structurale care modelează capacitatea creierului de a procesa informația. Viața este complicată. În fiecare zi suntem bombardați cu mult mai multe informații decât putem procesa în mod conștient. Pentru a face față, sistemele noastre nervoase apelează la diverse reguli generale care adesea acționează în subconștient. Acestea funcționează destul de bine în mare parte din timp – dar nu întotdeauna.

Ce se întâmplă când unei persoane cu venituri mari i se cere să își imagineze impactul unor impozite mai mari? Primul său instinct – de a-și aminti cum s-a simțit în urma altor creșteri ale impozitelor – nu are niciun rezultat. Dacă este ca majoritatea celor cu venituri mari de astăzi, a experimentat rate de impozitare marginale de top, care au scăzut în mod constant de la maximul din perioada celui de al doilea război mondial. În timpul războiului, rata de impozitare marginală în SUA era de 92%. În 1966, când am absolvit Georgia Tech, scăzuse la 70%, iar în 1982, era 50%. Singura creștere semnificativă a avut loc la începutul administrației Clinton; chiar și atunci, creșterea rapidă a veniturilor pentru cei care câștigau cel mai mult făcea ca orice scădere a veniturilor după impozitare să fie mică și pe termen scurt. Rata marginală superioară este acum de doar 37%. Scăderi similare pe termen lung au avut loc și în alte țări.
Când planul A eșuează, subiectul nostru înstărit va apela la planul B. Deoarece plata unor impozite mai mari înseamnă a avea mai puțini bani pe care să îi poată cheltui pe alte lucruri, o altă posibilă strategie cognitivă este de a estima efectul creșterilor fiscale amintindu-și anumite evenimente anterioare care au avut ca rezultat scăderea veniturilor disponibile: pierderea unui proces, să spunem, sau un divorț, sau o problemă de sănătate. Aceste evenimente au în comun faptul că reduc venitul cuiva, în timp ce veniturile celorlalți nu sunt afectate. Așadar, astfel de evenimente diferă fundamental de o creștere a ratei de impozitare marginală, care reduce toate veniturile în același timp. Această diferență crucială explică de ce oamenii supraestimează problema unor impozite mai mari.
Așa cum ar recunoaște majoritatea oamenilor bogați, aceștia au tot ce s-ar putea considera, în mod rezonabil, că au nevoie. Dacă mărirea impozitelor ar amenința ceva, ar fi capacitatea lor de a cumpăra anumite obiecte speciale de lux. Dar, la fel ca o școală „bună”, luxul este inevitabil un concept relativ. A fi special înseamnă a te distinge într-un fel sau altul. Aproape prin definiție și fără excepție, lucrurile speciale sunt în număr limitat.

Există un anumit număr de apartamente de lux cu vedere panoramică asupra Central Park. Pentru a obține unul, o persoană înstărită trebuie să ofere mai mult decât alții. Rezultatele unor astfel de întreceri depind aproape exclusiv de puterea de cumpărare relativă. Și pentru că puterea de cumpărare nu este afectată dacă toți cei bogați plătesc impozite mai mari, aceleași apartamente de lux ajung la aceleași persoane ca și înainte. (Pericolul de a fi întrecut în ofertă de oligarhi din alte țări poate fi atenuat de taxele de tranzacție aplicate cumpărătorilor străini.) Pe scurt, nici măcar un adept rațional al libertarianismului nu ar trebui să obiecteze față de o creștere a impozitelor, care aduce beneficii substanțiale tuturor fără a presupune sacrificii dificile pentru nimeni.

O problemă simplă de comunicare

Problema este, se pare, că atractivitatea unei abordări mai progresive a impozitării și cheltuielilor nu a fost clar explicată alegătorilor. Un exemplu în acest sens este eșecul de a adopta taxa pe emisiile de dioxid de carbon, în ciuda dovezilor clare că acest lucru ar fi însemnat o îmbunătățire a vieții tuturor. Încălzirea globală are loc pentru că este foarte costisitoare eliminarea gazelor cu efect de seră, dar și pentru că le permitem oamenilor să le elibereze în atmosferă fără a plăti pentru asta. Dacă am fi adoptat o taxa pe emisiile de dioxid de carbon cu câteva decenii în urmă, nu ne-am confrunta astăzi cu o criză climatică. Chiar și acum, implementarea unei astfel de taxe ar accelera substanțial progresul spre o neutralitate din punct de vedere al emisiilor de carbon.

Așadar, care este problema? Experții ar spune că taxele pe emisiile de dioxid de carbon nu ar fi pe placul alegătorilor. Deoarece familiile cu venituri mici și mijlocii reușesc oricum cu greu să facă față cheltuielilor de zi cu zi, ultimul lucru de care au nevoie este încă o taxă pe energie. Dar această obiecție este ușor de demontat. Pentru început, o parte disproporționată a veniturilor dintr-o taxă pe emisiile de dioxid de carbon ar proveni de la cei bogați. Primii 10% din cei care realizează venituri sunt răspunzători pentru aproape jumătate din emisiile anuale globale de dioxid de carbon. Deși modelele de utilizare a resurselor de energie sunt mai puțin dezechilibrate în SUA, americanii înstăriți trăiesc în case mai mari, conduc mașini mai mari și călătoresc mai mult în destinații îndepărtate.

În orice caz, chiar dacă venitul nu ar fi proporțional cu consumul de energie, ar fi o chestiune simplă să punem în aplicare o taxă pe emisiile de carbon care nu numai că scutește familiile nevoiașe de dificultăți suplimentare, dar chiar le oferă beneficii economice. Conform unei variante a ceea ce economiștii numesc un proiect neutru din punctul de vedere al veniturilor, toate încasările provenite dintr-o taxă pe emisii de carbon ar fi returnate alegătorilor sub forma unor cecuri lunare de reducere. În timp ce gospodăriile înstărite, a căror amprentă de carbon este mare, ar plăti mult mai mult decât ar primi în fiecare lună, majoritatea alegătorilor ar primi, de fapt, mai mult decât ar plăti. Și pentru că această măsură ar crește costul activităților cu consum intensiv de carbon, ar reprezenta un stimulent puternic pentru trecerea la alternative mai ieftine, cu emisii reduse de carbon.

Astăzi, SUA deja încurajează proprietarii de locuințe să instaleze panouri solare, oferind subvenții substanțiale care aduc beneficii disproporționate familiilor cu venituri mari. În schimb, o taxă pe emisiile de dioxid de carbon ar reduce automat costul energiei solare în raport cu combustibilii fosili, astfel creând același stimulent pentru instalarea panourilor solare, dar fără a fi nevoie de subvenții regresive care să împovăreze bugetul.
În timp ce familiile cu venituri mici și mijlocii s-ar bucura de beneficii financiare în cadrul acestui sistem, și alegătorii mai prosperi ar ieși în avantaj. Aceștia, pe de o parte, vor beneficia în mod disproporționat de reducerea pierderilor legate de climă, iar pe de altă parte vor fi scutiți de la a suporta o mare parte a viitoarei sarcini fiscale a măsurilor de adaptare la schimbările climatice.

Întrucât o taxă pe emisiile de dioxid de carbon ar reprezenta o amenințare a intereselor sale, industria combustibililor fosili se opune, desigur, unei astfel de măsuri. În lunile ce au precedat referendumul din 2018 privind taxa pe emisiile de carbon din statul Washington, producătorii de petrol și gaze au depășit susținătorii inițiativei aproximativ cu patru la unu. Dar și această provocare este ușor de surmontat. Pentru mult mai puțin decât câștigurile zilnice din dobândă ale portofoliului său, un singur miliardar ar putea angaja cei mai buni animatori ai companiei Pixar să producă un video de cinci minute care să explice de ce o taxă pe emisiile de dioxid de carbon, neutră din punctul de vedere al veniturilor, este absolut necesară. Nu doar că ar aduce în fiecare lună mai mulți bani de cheltuit pentru 90% dintre familii; ar oferi și stimulente puternice pentru producători și familiile de la toate nivelurile de venit să treacă la surse de energie curate.
De câtă expunere ar avea nevoie acest mesaj pentru a convinge alegătorii? Deoarece cheltuielile pentru reclame sunt caracterizate de o diminuare a rentabilității, susținătorii taxei pe emisiile de dioxid de carbon nu ar trebui să cheltuiască mai mult decât companiile de combustibili fosili; mai degrabă, ar trebui să cheltuiască doar atât cât să se asigure că mesajul lor a fost auzit pe scară largă. Acest mesaj, desigur, ar trebui să fie bine conceput. O lecție din știința comportamentală ne spune că, deși, în general, oamenilor nu le plac taxele, majoritatea acceptă că este corectă solicitarea taxelor pentru a utiliza o resursă valoroasă, precum capacitatea limitată a planetei de a absorbi dioxidul de carbon. Așadar, în loc să cerem o taxă pe emisiile de dioxid de carbon neutră din punctul de vedere al veniturilor, ar fi mai bine să cerem un program de taxe și dividende pe emisiile de carbon.

O pandemie pozitivă

În sfârșit, lucrări recente în științele sociale ne mai oferă încă motive de optimism. Luați în considerare, de exemplu, efectele contagiunii comportamentale – tendința de răspândire de la persoană la persoană a ideilor și a conduitei, în mod similar cu răspândirea bolilor infecțioase. Datorită contagiunii, efectele indirecte ulterioare ale oricărei politici care schimbă stimulentele individuale vor diminua de obicei efectul direct.
De exemplu, potrivit unui important studiu anterior, dacă o taxă pe emisiile de dioxid de carbon determină doar o familie să instaleze panouri solare pe acoperiș, o gospodărie vecină îi va urma exemplul în aproximativ patru luni. După alte patru luni, fiecare dintre acestea va genera alte instalări, ajungând la un total de patru. Așadar, după doi ani, instalarea inițială ar duce la 32 de noi instalări doar în cartierul respectiv. Și contagiunea nu se oprește acolo, deoarece fiecare dintre familiile care și-au instalat panourile solare le va povesti despre acestea și prietenilor și rudelor din alte locații.

Contagiunea comportamentală influențează, de asemenea, alegerile alimentare, care au un impact major asupra climatului. La începutul acestui an, senatorul american Cory Booker din New Jersey a fost întrebat de ce îi îndeamnă pe oameni să mănânce mai puțină carne și nu să devină complet vegani, așa cum a făcut el. Acesta a răspuns că amintindu-le oamenilor motivele pentru a mânca mai puțină carne ar avea ca rezultat o reducere mai mare a consumului de carne decât dacă ar insista pentru o schimbare mai radicală a alimentației.

Aceeași logică se aplică și în privința taxei pe emisiile de carbon neutră din punctul de vedere al venitului. Majoritatea consumă carne pentru că așa au fost crescuți și continuă să trăiască printre persoane care o consumă în cantități substanțiale. Lăsând la o parte eventuale preocupări legate de mediu, mulți dintre aceiași oameni recunosc că ar fi mai sănătoși dacă ar mânca mai puțină carne. Problema este socială. Când o dietă bogată în carne reprezintă normalitatea în familia și cercul lor de prieteni, oamenilor le este greu să renunțe.

Deoarece carnea are o amprentă mare de carbon, o taxă pe emisiile de dioxid de carbon neutră din punct de vedere al venitului ar crește prețul cărnii în raport cu alimentele pe bază de plante. În majoritatea cazurilor, efectul direct al acestui stimulent de preț ar putea fi mic. Dar dacă ar determina măcar câteva persoane să își schimbe obiceiurile culinare în favoarea alimentelor vegetale, treptat, și altora le-ar fi mai ușor să o facă. Cu timpul, astfel de schimbări s-ar autoconsolida. Contagiunea comportamentală ar putea produce schimbări considerabile în privința obiceiurilor alimentare, ca și în cazul fumatului.
Propriul meu studiu de contagiune comportamentală m-a determinat să îmi schimb părerea despre rolul „consumului conștient” (acțiuni individuale de reducere a propriei amprente de carbon) în lupta generală împotriva încălzirii globale. La fel ca majoritatea economiștilor, cândva priveam astfel de pași drept o distragere a atenției de la provocarea mult mai mare de a organiza investiții masive în energia verde și de a adopta taxe ferme pe emisiile de carbon. Dar văzând că efectele indirecte ale acțiunii individuale pot fi ordine de mărime mai mari decât efectele directe, am abandonat această perspectivă.

Ești ceea ce faci

Mai exact, angajamentele individuale sunt esențiale, deoarece acestea ne schimbă. Economiștii presupun că venim pe lume cu identități și preferințe determinate. Dar, așa cum a înțeles Aristotel, este mai corect să spunem că ne modelăm treptat identitățile de-a lungul vieții.

Pașii individuali pe care îi faceți pentru reducerea propriei amprente de carbon vă consolidează identitatea de apărător al mediului. Veți fi mai motivați să votați acei candidați care sprijină politicile care vor opri încălzirea globală și să îi susțineți pentru a fi aleși.
Alegerile au consecințe. În 2019, activiștii pentru protecția mediului au ajutat la răsturnarea ambelor camere legislative ale statului Virginia. Iar anul acesta, statul – care nu este chiar un focar al radicalismului de stânga – a adoptat unul dintre cele mai ambițioase proiecte de lege privind decarbonizarea din țară.

La alegerile din acest an, vor fi mulți candidați care favorizează menținerea statu-quo-ului și mulți alții care susțin investițiile publice neglijate de mult timp, precum și alte politici, pentru a face față celor presante provocări actuale. Viitorul urmașilor noștri depinde de modul în care ne confruntăm cu crizele generației noastre, dacă le lăsăm sau nu să se irosească.


Robert H. Frank este profesor de management și profesor emerit de economie la Facultatea de Management Samuel Curtis Johnson din cadrul Universității Cornell. Cea mai recentă lucrare a sa este „Under the Influence: Putting Peer Pressure to Work”.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

Mihai Daraban: Consiliul de afaceri România – EAU își va începe activitatea în scurt timp 

Președintele Camerei de Comerț și Industrie a României...

Politică şi politicianism în procesul integrării europene a României 

| de Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, membru corespondent al Academiei Române 

DIGI se pregătește pentru lansarea serviciilor în Belgia

DIGI a făcut încă un pas în procesul de...

Finanțare, sustenabilitate, tehnologie: comandamentele FoodIntelForum AQUA Carpatica pentru tot anul

Timpul trece iar ecourile puternice ale FoodIntelForum AQUA Carpatica, ediția...