Teoria unor economiști care pretind că piața va rezolva toate problemele nu ia în considerare faptul că teoria economică neoclasică suferă de multe deficiențe, care o fac să nu reacționeze conform modelelor de laborator, aspect care se poate întâmpla și în cazul problemei „apogeului petrolului”. Pentru a ilustra acest lucru vom face următorul exercițiu: în prezent un baril de țiței costă 102 USD. Energia conținută într-un baril de petrol costă între 150 și 250 USD dacă vrem să o obținem din surse alternative de energie. În consecință, piața nu va da un semnal companiilor energetice să caute surse alternative de energie decât în momentul când prețul petrolului va ajunge la 150-250 USD pe baril.
Odată demarată investiția în aceste surse alternative, este posibil a fi nevoie de un interval de circa 25-30 de ani până când ele vor putea fi implementate la scară industrială. Pentru a putea finanța o implementare agresivă a energiilor alternative, avem nevoie de un capital imens – și în plus de energie și materii prime ieftine – ceea ce în mod sigur nu va fi cazul, devreme ce prețul țițeiului va fi în jurul a 150-200 USD pe baril.
Deci în timp ce sunt necesari între 25 și 30 de ani pentru a converti economia noastră la surse alternative de energie, s-ar putea să avem mult mai puțin timp până ce producția petrolului își va atinge apogeul. Aceasta va determina ca prețul să depășească pragul de 150 de dolari pe baril, iar dacă bancherii vor aprecia că lumea a intrat într-o eră a penuriei de petrol, scumpirile vor continua, element ce va duce la o rapidă falimentare a industriei.
Vă vom prezenta câteva evenimente care pot fi simple coincidențe sau consecințe ale vârfului de producție a petrolului pentru câteva țări din lume:
– Statele Unite au atins punctul maxim de producție al petrolului în 1970. La nici 3 ani după acest eveniment, în 1973, țările membre ale OPEC se simțeau suficient de puternice pentru a-și ridica tarifele, conducând astfel la primul șoc petrolier. Această criză a fost de natură politică. Cu toate acestea, criza nu ar mai fi avut loc dacă nu ar fi scăzut producția SUA.
– Fosta URSS a atins vârful producției petroliere în 1987. Trei ani mai târziu URSS s-a prăbușit. Multe studii au arătat că această prăbușire s-a datorat inadaptabilității sistemului comunist la lumea reală. Este o ipoteză la care se poate adăuga faptul că s-a atins vârful maxim de producție a petrolului.
– România a atins în anul 1986 vârful maxim de consum pentru gazele naturale (principala resursă de energie din România, spre deosebire de majoritatea țărilor, unde resursa care domină piața energetică este petrolul), care a determinat multiple măsuri de raționare a energiei, alimentelor etc. Trei ani mai târziu regimul comunist din România se destrăma.
Crizele petrolului din anii 1970 au fost create de evenimente politice. În 1973, OPEC și-a scăzut producția ca represalii pentru ajutorul acordat de SUA Israelului în războiul de Yom Kippur cu Egiptul și Siria. În 1979 a avut loc
revoluția iraniană, când șahul a fost alungat, iar fundamentaliștii conduși de ayatolahul Khomeini au naționalizat resursele și întreprinderile. Iranul și-a oprit vânzările pentru SUA în speranța de a lovi „marele Satan”. În 1990, în războiul din Golf, Saddam Hussein a invadat Kuweitul și a incendiat principalele facilități pentru extragerea și transportul petrolului. În toate cazurile, s-a reușit să se importe petrol din alte părți, cum ar fi Venezuela, rezolvând astfel crizele.
Ce se întâmplă odată ce producția globală își atinge maximul? De la cine vom lua petrol? Evidențele unui apogeu în producția globală de petrol sunt astăzi mari:
1. 99% din producția mondială de petrol provine de la
44 de țări producătoare. Cel puțin 24 dintre acestea și-au depășit apogeul și sunt în faza de declin.
2. Întreaga lume – cu excepția Orientului Mijlociu – și-a atins vârful producției de petrol în 1997. SUA au făcut-o în 1970, Rusia în 1987, Marea Britanie în 1999 (România în 1976). Chiar și Arabia Saudită – faimosul „producător pentru zile negre” – ar putea fi pe marginea prăpastiei.
Descoperirile mondiale de petrol și-au atins apogeul în 1962 și respectiv 1973 pentru gazele naturale, ajungând la valori practic lipsite de importanță în ultimii ani.
Conform unui articol publicat în „New York Times”, intitulat „Top Oil Groups Fail to Recoup Exploration Costs”:
„Primele zece, ca mărime, companii petroliere din lume au cheltuit 8 miliarde de dolari în explorarea de noi zăcăminte în anul curent, dar descoperirile lor au o valoare comercială de doar 4 miliarde de dolari, la prețul actual al țițeiului brut”.
Afirmația lui Henry Kissinger: „Cantitatea de energie e finită, iar până azi a reușit să facă față cererii, dar competiția pentru accesul la energie poate deveni o chestiune de viață și de moarte pentru multe țări”.
Gazele naturale pot fi un succesor al petrolului în topul formelor de energie primară, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, dar nu îl vor putea substitui în toate aplicațiile tehnologice. Motivul principal nu este unul tehnologic, ci se datorează tendinței din ultimii ani, de creștere a prețului acestuia comparativ cu cel al petrolului, dar și faptului că prezintă o volatilitate mai ridicată.
Consecințe:
– creșterea economică nu înseamnă doar creșterea numărului de bunuri produse, ci înseamnă și o cantitate mai mare de materii prime și de energie consumată. O diminuare a producției de petrol și ulterior de gaze naturale, în lipsa altor resurse viabile, însemnă declin economic.
– bursa depinde în întregime de creșterea economică, iar investitorii vor să câștige bani.
– după ultimul război mondial dolarul american s-a impus ca moneda de schimb a petrolului (petrodolarul). În consecință, toate țările care doresc să importe petrol trebuie să împrumute dolari, susținând astfel, în mod artificial, această deviză.
– „revoluția verde” a devenit posibilă cu ajutorul petrolului și al gazelor naturale. Acestea servesc la fabricarea îngrășămintelor, a insecticidelor indispensabile unei agriculturi moderne. Reducerea productivității solului și a profitabilității agrare, mai ales a pământurilor „obosite”, care au dat recolte generații la rând – și care nu pot fi întreținute pentru agricultura decât cu fertilizatori – se va resimți în urma absenței chimizării solului, apărând pericolul ca populația actuală să nu mai poată fi hrănită în întregime.
– „dezurbanizarea” și reîntoarcerea omenirii spre mediul rural. Proporția actuală, în care 10% din populație hrănește celelalte 90%, nu va mai putea fi menținută în condițiile „morții petrolului”.
– o economie bazată pe hidrogen necesită o masivă restructurare a întregului sistem global de transport și de aprovizionare.
– energia solară și eoliană, deși înlocuitoare ale surselor regenerabile, au în prezent o aplicabilitate limitată (tehnic și economic) pentru transport, dar putând să înlocuiască cu brio energia în sectorul rezidențial.
Cum abordăm viitorul?
În ciuda deficiențelor, este posibil ca economia să funcționeze cu ajutorul surselor alternative de energie. Pentru aceasta trebuie să se îndeplinească următoarele condiții simultan:
1. Voință politică;
2. Dezvoltări tehnologice;
3 Cooperare și colaborare internațională;
4. Investiții masive de capital;
5. Reformarea sistemului financiar – bancar;
6. Eliminarea piedicilor puse de industria de petrol și gaze;
7. Lansarea unei generații de ingineri, cercetători, economiști, muncitori etc. capabili să lanseze și să conducă economia alimentată de aceste noi surse de energie;
8. Regândirea sistemului fiscal din energie.
În caz contrar vom fi prizonierii următoarelor dileme:
1. Nu există alternative economice viabile la petrol (viabilitate economică și tehnică).
2. Nu suntem motivați să introducem energii alternative la scară mare decât atunci când prețurile petrolului vor deveni enorme.
3. Când prețul petrolului va fi enorm, riscul ca economia să se prăbușească este mare și nu se va mai putea finanța trecerea spre energii alternative.
4. Programele agresive de reducere a consumului vor scădea prețul petrolului, înlăturând astfel stimulentul necesar pentru a trece la sursele alternative, până când va fi deja prea târziu.
5. Materiile prime folosite în multe surse de energie alternativă, cum ar fi siliciul, cuprul și platina, sunt deja în cantități reduse pe glob. Orice tentativă de a controla aceste resurse necesare pentru o tranziție la scară largă către energiile alternative va fi întâmpinată de o competiție agresivă. Singura soluție este reducerea consumului actual de energie și inițierea dezvoltării unor tehnologii capabile să genereze suficientă energie (energie regenerabilă, SMR, energia deșeurilor) pentru ca rezervele de petrol și gaz să reziste cât mai mult în timp și să asigure trecerea naturală către o nouă formă energetică.
