Gernot Wagner
associate profesor la Universitatea din New York
În cazul în care există o singură metrică ce capturează complexitatea, ambiția și disperarea politicii climatice, aceea este „costul social al carbonului” (SCC). Cât de mult plătește societatea pentru fiecare tonă de dioxid de carbon emisă în atmosferă? Cât de mult ar trebui să plătească cei care emit CO2 în timpul activităților zilnice? Și unde se trage linia între „este” și „ar trebui să fie” – adică între datele cunoscute despre schimbarea climatică și judecățile politice cu privire la cine ar trebui să suporte fiecare cost?
Acestea nu sunt întrebări academice. Punerea unui preț corect pe carbon ar trebui să prevină cheltuieli aferente climei în valoare de trilioane de dolari. Ar putea determina dacă proiectele de infrastructură – de la conducte la piste de bicicletă – se vor construi sau nu, dacă viitorul tău aragaz va fi cu inducție sau pe gaz, cât de mare va fi următoarea ta casă, și cât de departe vei face naveta pentru muncă. Un viitor Congres al SUA ar putea pune America pe o cale a dezvoltării economice mai sustenabile, sau ar putea oferi doar niște gesturi simbolice, astfel păstrând infrastructura murdară, depășită, a combustibililor fosili pentru alte câteva decenii. Acest lucru va depinde mult de SCC și de interpretarea politicienilor cu privire la nivelul ambiției climatice pe care o reprezintă.
Însă SCC nu este doar un puternic sistem de măsurare; este și o lentilă prin care putem privi lumea. Nu mai putem ignora compromisurile ce au loc în mod inerent între activitatea economică și un climat stabil, între profitul pe termen scurt și sustenabilitatea pe termen lung, între durerea privată și cea publică. Calculând SCC ne putem îmbunătăți procesul de luare a deciziilor în condiții de incertitudine, și putem descoperi oricare limitări reale – de natură politică sau altfel – cu care ne confruntăm.
SCC ar putea lua practic orice valoare, de la zero la infinit. Zero ar indica faptul că emisiile de CO2 nu au niciun impact asupra schimbării climatice; infinit ar însemna că eliberarea unei singure tone de CO2 în plus ar însemna sfârșitul civilizației așa cum o știm. În această plajă enormă, economiștii pot oferi un preț „optim” în baza științei cunoscute. Însă istoria elaborării politicilor climatice ne arată că politica va fi, în final, factorul determinant.
Prima dată când cineva a încercat să stabilească un preț pentru carbon a fost în Anglia în anul 1306. Regele Edward I nu era îngrijorat cu privire la schimbarea climatică, dar se confrunta, în schimb, cu o problemă legată de poluarea aerului: supușii lui se înecau efectiv din cauza emisiilor de la o formă deosebit de murdară de cărbune. Așadar, coroana a interzis „cărbunele de mare”, după cum era cunoscut, și i-a amenințat pe cei care repetau această ofensă cu echivalentul unui SCC cu valoarea infinit: moartea.
Însă nu a durat mult până să apară interesele speciale pe termen scurt. Legea a fost în scurt timp anulată, iar arderea cărbunilor a continuat de atunci încolo. SCC-ul plătit efectiv pe parcursul istoriei a fost aproape zero.
Sărim la anul 1965, când un raport climatic a aterizat pentru prima dată pe biroul președintelui SUA. Acesta a venit de la comitetul consultativ științific al lui Lyndon B. Johnson, care includea câțiva dintre pionierii științei climatice, printre care și Charles Keeling, a cărui „Curbă Keeling” a fost prima care a ilustrat creșterea continuă a nivelului de CO2 din atmosferă, și Wallace Broecker, care mai târziu a introdus termenul „încălzire globală”.
Raportul pleca de la trendurile cunoscute ale producției de combustibili fosili din acea vreme și detalia implicațiile așteptate ale temperaturilor globale mărite – de la topirea calotelor glaciare polare și creșterea nivelului mărilor, la acidifierea oceanelor și creșterea fotosintezei și a productivității plantelor. SCC-ul sugerat era departe de infinit, însă peste zero.
Din păcate, munca acelui comitet nu a generat politici concrete care să forțeze persoanele responsabile pentru emisii să plătească. Autorii pur și simplu nu au putut găsi o alternativă la combustibilii fosili, așa că au speculat cu privire la ocolirea problemei, prin soluții precum geoingineria solară: „creșterea albedoului, sau a reflectivității, Pământului”.
La scurt timp după, pe la mijlocul anilor 1970, William Nordhaus de la Universitatea Yale a devenit primul economist care să se gândească la efectuarea unei analize cost-beneficiu asupra schimbării climatice. În 1992, el a publicat prima versiune a modelului său de Economie Climatică Dinamică Integrată (DICE), al cărui principal punct forte a fost simplitatea. Acesta rezuma cea mai ambițioasă analiză cost-beneficiu din lume în mai puțin de 20 de ecuații principale, dintre care doar trei reprezentau climatul global.
Nordhaus, care a câștigat premiul Nobel pentru științe economice pentru munca sa, recomanda un SCC în valoare de 2,50 de dolari pe tonă (echivalent în valoarea de astăzi a dolarului). Această valoare a fost rezultatul unui preț global „optim”, asumat, al carbonului, care să crească în timp. După alte ajustări, același calcul efectuat astăzi are ca rezultat un preț de aproximativ 40 de dolari pe tonă. Însă acum știm că acest preț este foarte depășit. În cazul în care Nordhaus și-ar fi câștigat premiul Nobel cu 20 de ani în urmă, el ar fi fost în fruntea gândirii climatico-economice. Însă la momentul în care a câștigat, în 2018, știința și politica schimbării climatice depășiseră acel stadiu.
De exemplu, acum știm că propunerea lui Nordhaus de cale „optimă” – o încălzire globală de 3°C peste nivelurile preindustriale, până în 2100 – ar fi dezastruoasă pentru civilizația umană. Așadar, atunci când actualizăm modelul în conformitate cu cel mai recent consens științific, SCC-ul recomandat crește de la 40 de dolari pe tonă la 100 de dolari sau chiar 200 de dolari. Iar dacă adoptăm un nou model, care reflectă și mai bine gândirea financiară și economică modernă cu privire la riscuri și incertitudine, SCC crește și mai mult.
Diferența dintre un preț al carbonului de 40 de dolari pe tonă și unul de 100, 200 de dolari sau mai mult, reprezintă diferența dintre stabilizarea temperaturilor medii globale undeva la aproape 1,5°C sau 2°C, sau alegerea unui viitor mult, mult mai fierbinte. Primul scenariu reprezintă plaja de temperatură în care civilizația umană a prosperat întotdeauna; cea de a doua este mai apropiată de modul în care arăta lumea în urmă cu două sau trei epoci geologice în urmă, când oamenii nu populau planeta. Faptul că până și ExxonMobil susține acum o taxă pe carbon de aproximativ
40 de dolari pe tonă spune multe. O SCC atât de mică nu va genera schimbarea necesară pentru a atinge emisii nete de CO2 zero în următoarele două sau trei decade.
Important este că, indiferent de valoarea SCC, taxa pe carbon nu ar trebui să fie singurul răspuns legislativ. Până la urmă, și economiștii au avansat foarte mult în ceea ce privește problema climatică. Dezbaterile au avansat mult peste o „taxă globală uniformă a carbonului”, incluzând totul de la codurile de construire eficientă Passivhaus din Germania și investițiile în susținerea implementării rapide a surselor de energie regenerabilă la tehnologiile de captare a carbonului.
Modul în care astfel de politici ar putea fi implementate este o problemă a politicienilor, care trebuie să ia decizii etice și de distribuție dificile. Întrebările legate de modul de decarbonizare sunt extrem de politice, și pe bună dreptate. Însă nu ar trebui să mai fie nevoie să dezbatem dacă ar trebui să aliniem prețurile și obiectivele cu cele mai noi descoperiri științifice.
Gernot Wagner este profesor la Universitatea din New York și coautor al cărții „Climate Shock” și autor al cărții „But Will the Planet Notice?”.
