Studiu realizat de Mihnea Cătuți, Denisa Diaconu, Andrei Covatariu, Mihai Bălan, Vlad Surdea-Hernea şi Radu Dudău
Redresarea economică post-COVID-19 reprezintă o oportunitate unică pentru a pune România pe o cale de creștere economică durabilă și pentru a-i asigura competitivitatea într-o viitoare economie a UE decarbonizată. Planurile de redresare ale României ar trebui să fie concepute astfel încât să maximizeze impactul economic al viitoarei finanțări de redresare, protejând în același timp ambițiile naționale climatice pe termen lung, concentrându-se pe investițiile de viitor și pe un cadru de reglementare inteligent, în conformitate cu acordul verde european. Circumstanțele extraordinare ale noii finanțări de recuperare disponibile pe care România le poate cheltui în anii următori fac imperativă identificarea priorităților cheie de investiții, dar, la fel de importantă, continuarea simultană a reformelor legislative, de reglementare și de piață care pot maximiza impactul economic pozitiv al viitoarele investiții. Această lucrare propune o listă a problemelor cheie care trebuie abordate ca parte a strategiei de redresare post-COVID-19 a României, structurată în zece priorități globale legate de energie și climă.
Introducere și contextul UE
Redresarea după șocul economic cauzat de pandemia COVID-19 creează o oportunitate unică pentru România de a lua măsuri decisive în vederea atingerii obiectivelor sale pe termen scurt și lung de energie și climă. Un plan de redresare ecologică ar trebui să fie conceput pentru a maximiza impactul economic al viitoarei finanțări de redresare, protejând în același timp acțiunea climatică pe termen lung a României, concentrându-se pe investițiile viitoare și pe un cadru de reglementare inteligent. Deciziile de politică și investiții care urmează să fie luate în lunile următoare reprezintă o oportunitate una într-o generație de a pune România pe o cale spre dezvoltare economică durabilă pentru deceniile viitoare.
Recunoscând că redresarea post-pandemică va necesita colaborarea între statele membre ale UE, precum și o nouă abordare a creșterii care pune accentul pe durabilitate, liderii europeni au convenit în iulie 2020 asupra unui pachet financiar cuprinzător de 1.824 miliarde EUR, care combină cadrul financiar multianual (MFF) și nou-creat instrumentul de recuperare Next Generation EU (NGEU). CFM acoperă o perioadă standard de șapte ani între 2021 și 2027, în timp ce NGEU oferă statelor membre ale UE mijloacele financiare pentru a aborda în următorii câțiva ani provocările pandemiei COVID-19 după aceea. Cheltuielile din cadrul CFM și NGEU trebuie să respecte obiectivul UE de neutralitate climatică, obiectivele climatice 2030 și prevederile Acordului de la Paris. În plus, o treime din finanțare ar trebui să acopere direct proiectele legate de climă. În centrul NGEU se află instrumentul de recuperare și reziliență (RRF), un instrument care va oferi statelor membre UE 672,5 miliarde EUR de împrumuturi și subvenții în sprijin financiar anticipat pentru primii ani ai recuperării post-COVID-19.
Aproximativ 80 de miliarde de euro din CFM și NGEU au fost alocate
României, fie sub formă de subvenții, fie de împrumuturi cu dobândă mică. În timp ce autoritățile române și-au anunțat intenția de a utiliza o mare parte din fondurile disponibile pentru investiții în infrastructură, condiționalitățile atașate CFM și NGEU, precum și cadrul politic general al UE indică faptul că multe proiecte vor trebui să respecte standardele ambițioase de durabilitate promovate de către UE.
Guvernul român va trebui să-și prezinte planul de recuperare și reziliență până în aprilie 2021, dar Comisia Europeană încurajează statele să prezinte proiecte preliminare până la sfârșitul anului 2020. În urma recomandărilor Comisiei, planurile naționale de recuperare și reziliență ar trebui să includă un minim de 37% din cheltuielile legate de acțiunile climatice și progresul către alte obiective de mediu, în conformitate cu Acordul verde european (EGD). Mai mult, cheltuielile rămase ar trebui să urmeze principiul „nu face rău”, astfel cum este definit în taxonomia UE pentru finanțare durabilă, adică investițiile finanțate prin aceste instrumente nu ar trebui să conducă la emisii semnificative de gaze cu efect de seră (GES).
Acest principiu este în concordanță cu EGD, care oferă o viziune îndrăzneață pentru o Europă curată și decarbonizată în următoarele trei decenii, cu pași intermediari ambițioși. Acest lucru implică faptul că, în loc să fie o simplă preocupare pentru notele de subsol, atenuarea schimbărilor climatice devine principiul organizațional primar pentru întreaga economie a UE. Politicile energetice, de transport, industriale și agricole vor fi modelate în funcție de necesitatea de a reduce amprenta lor de carbon. Această schimbare fundamentală, alături de concentrarea asupra economiei digitale, constituie noua strategie de dezvoltare a economiei UE pentru următoarele trei decenii.
Inițiativa emblematică a EGD este noua „lege” climatică propusă de Comisia Europeană, care urmărește să consacreze în legislație obiectivul emisiilor nete de gaze cu efect de seră până în 2050. De fapt, începând cu 2050, toate emisiile de GES rămase în economia UE ar avea nevoie să fie echilibrat de chiuvete de carbon. În mod crucial, regulamentul propus extinde, de asemenea, utilizarea planurilor naționale de energie și climă (NECP) până în 2050 ca instrument fundamental de guvernare a tranziției energetice și climatice a UE. Mai recent, Comisia a publicat o evaluare a impactului pentru ridicarea obiectivului de emisii de GES pentru 2030 la 55%. Pentru a realiza acest lucru va fi nevoie de ambiții și revizuiri sporite ale actelor legislative, precum Directiva privind Schema de Schimb a Emisiilor (ETS), Regulamentul privind partajarea eforturilor, Directiva LULUCF, Directiva privind energia regenerabilă și Directiva privind eficiența energetică, printre altele.
În prezent, Comisia lucrează la actele delegate necesare pentru punerea în aplicare a taxonomiei UE menționate mai sus pentru finanțare durabilă, care va stabili o clasificare pentru investițiile care sunt considerate durabile din perspectiva climatului. Finanțarea proiectelor va fi asigurată, de asemenea, prin Planul de investiții pentru Europa durabilă, propus de Comisie ca pilon de investiții al EGD. Planul este de a mobiliza 1 trilion de euro de proiecte de investiții private și publice durabile în următorul deceniu. Acest lucru va fi realizat prin folosirea a 279 miliarde EUR folosind Fondul InvestEU, un nou mecanism de tranziție justă pentru asigurarea unei tranziții echitabile din punct de vedere social în regiunile dependente de carbon, fondurile de inovare și modernizare, care fac parte din EU ETS, și mai mult de jumătate de miliard de euro în cheltuieli climatice și de mediu în cadrul CFM. Mai mult, Banca Europeană de Investiții (BEI) va transforma „banca climatică” a UE, crescând treptat cota sa de finanțare dedicată acțiunii climatice și sustenabilității mediului la 50% până în 2025, pe lângă eliminarea oricăror investiții în proiecte energetice care utilizează fosile combustibili, inclusiv gaze naturale, începând cu 2021. Pe baza acestor considerații, este esențial ca România să dezvolte o strategie de redresare ecologică axată pe investiții și măsuri politice care să poată asigura neutralitatea climei până în 2050.
Pe 23 noiembrie, un prim proiect al Planului Național de Recuperare și Rezistență a fost lansat – și apoi rapid retras, din motive neclare. Identificarea corectă a priorităților strategice ale unui astfel de plan ar trebui să fie, primul pilon al planului alocă 65% din fonduri pentru investiții în tranziția verde și schimbările climatice. În timp ce acest lucru reprezintă un pas în direcția corectă, în mod ideal ar fi acordată mai multă atenție tranziției către un sistem energetic neutru din punct de vedere climatic, decarbonizarea clădirilor și a industriei, punerea în aplicare a conceptelor de economie circulară dincolo de sectorul de gestionare a deșeurilor și chiar dezvoltarea în continuare a infrastructurii feroviare. În prezent, cantități semnificative din primul pilon al planului sunt dedicate transportului rutier, sistemelor de irigații și adaptării climatice mai general. În plus, fără un set de modificări legislative și legislative, impactul economic deplin al acestor investiții ar putea să nu se concretizeze pe deplin. Prin urmare, este important ca strategia de redresare a României să depășească măsurile și prioritățile de investiții stabilite în Planul național de redresare și reziliență.
Prin urmare, această lucrare adoptă o perspectivă mai holistică a recuperării post-COVID-19 a României, propunând zece domenii prioritare care ar trebui acoperite ca parte a unei strategii naționale integrate pentru o redresare ecologică. Deși lista nu este exhaustivă și unele probleme se pot suprapune, aceasta este menită să stimuleze discuțiile despre cum să răspundem cel mai bine provocării extraordinare a recuperării post-COVID-19 într-un mod care poate pune economia românească pe o cale de creștere durabilă. și competitivitate ridicată într-o viitoare economie a UE decarbonizată. Planurile de redresare ar trebui să caute în mod egal să evite investițiile care nu sunt aliniate cu obiectivele EGD, investiții care s-ar putea transforma în active blocate, deci o povară asupra bugetelor publice ulterior.
Cele zece priorități subliniate în această lucrare se referă la un set de domenii prioritare cheie, nu la proiecte specifice. Este important ca planurile de recuperare și reziliență să depășească logica simplelor liste de proiecte. Având în vedere imprevizibilitatea și incertitudinea momentului și formei redresării economice post-COVID-19, este important ca planurile să aibă un grad suficient de flexibilitate în proiectarea lor. Aceasta înseamnă că ar trebui să identifice domeniile cheie în care investițiile sunt cele mai necesare și ar avea cel mai mare randament. Mai mult, trebuie asigurat, de asemenea, că banii nou disponibili ai facilității de recuperare și reziliență nu sunt folosiți doar pentru liste de proiecte finanțate, preexistente. În schimb, planurile ar trebui să se bazeze pe o strategie și o structură de guvernanță concepute pentru a profita din plin de beneficiile unei tranziții verzi, de la asigurarea unei creșteri economice durabile, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea sectoarelor economice emergente, la crearea condițiilor pentru reducerea emisiilor de GES și îmbunătățirea aerului calitate pentru cetățeni, printre altele. Acest lucru implică nu doar stabilirea obiectivelor de investiții, ci și revizuirea în timp util a cadrelor legislative și de reglementare pentru asigurarea unui mediu adecvat pentru noile investiții.
1.Surse de energie regenerabile
Versiunea finală a NECP românesc trimisă Comisiei Europene prevede o desfășurare semnificativă a capacităților de energie regenerabilă de peste 7 GW până în 2030, pe lângă cele existente de 4,5 GW de energie eoliană și solară, plasând România ca unul dintre liderii în dezvoltare a surselor regenerabile de energie (SRE) în Europa Centrală și de Sud-Est. Potrivit NECP, investițiile asociate procesului de transformare pentru atingerea obiectivelor climatice 2030 se ridică la peste 22 miliarde EUR, făcând din investițiile în energie curată un pilon cheie al efortului de redresare ecologică.
În timp ce planurile anunțate sunt ambițioase și în conformitate cu obiectivele UE de decarbonizare, pentru a le atinge, România trebuie să repornească în mod eficient un sector care nu a văzut investiții în noi capacități în ultimii cinci ani, contrar extinderii accelerate a surselor regenerabile la nivel global. Nici măcar costurile în scădere ale noilor capacități eoliene și fotovoltaice (PV) nu ar putea contrabalansa lipsa de încredere din partea potențialilor investitori rezultată din anii de schimbări frecvente ale cadrului legislativ și de reglementare, o abordare conservatoare din partea OTS cu privire la conexiunea la rețea și cele mai mari costuri de echilibrare Europa.
Mai mult, deși procesul de autorizare nu este la fel de greoi ca în alte țări europene, dezvoltatorii RES trebuie să plătească un tarif de consolidare a rețelei care poate ajunge până la 10% din costul total al proiectului. În plus, sursele regenerabile de energie (în special eoliene și fotovoltaice) s-au bazat, în general, pe investiții private și, în consecință, au fost considerate competitori pentru companiile controlate de stat care se bazează pe tehnologii convenționale de generare. Mai recent, au început să apară semnale pozitive de la companiile de stat cu privire la interesul lor de a investi în noi instalații de energie regenerabilă.
În lumina proiectelor viitoare, unele dintre principalele blocaje actuale ar trebui rezolvate. Dintre cele mai notabile, datorită concentrării resurselor regenerabile (în mare parte eoliene) în partea de sud-est a României, flexibilitatea rețelelor reprezintă o amenințare serioasă pentru dezvoltarea capacităților regenerabile planificate în următorii zece ani. În prezent, există, de asemenea, o nepotrivire între cota de surse regenerabile prevăzută pentru 2030 și planurile de dezvoltare a rețelei OTS. Deși acest lucru poate motiva în mod indirect dezvoltarea unor noi tehnologii de flexibilitate, cum ar fi gestionarea cererii sau bateriile la scară utilitară, acest lucru ar putea în cele din urmă să împiedice dezvoltarea rapidă a capacităților RES.
Pentru a stabili SRE ca un adevărat pilon al procesului de redresare ecologică a României, trebuie abordate o serie de provocări:
Introducerea contractelor de achiziție de energie electrică (PPA) în
legislația română.
Începând cu 1 ianuarie 2020, în temeiul Regulamentului UE 943/2019 privind piața internă a energiei electrice, PPA-urile trebuie să fie permise în toate statele membre ale UE. Abia în luna mai, guvernul a emis o ordonanță de urgență (OUG) de modificare a legislației primare prin introducerea posibilității de închidere a AAP pentru noile capacități construite după iunie 2020. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea, Parlamentul a actualizat Legea energiei fără a adăuga niciun articol care să permită PPA-uri în afara pieței centralizate. Astfel, în fața acestei zone gri, cu reglementările UE și OUG care încă nu au fost transpuse în legislația primară, investitorii au ezitat cu privire la orice acord PPA.
Unele etape de clarificare au fost făcute în legislația secundară, totuși: un ordin ANRE din 2019 preciza că contractele pe termen lung pot fi închise în afara pieței centralizate, iar altul în 2020 a definit contractele pe termen lung ca fiind mai lungi de un an. Mai mult, o nouă platformă pe piața centralizată (OPCOM) a fost introdusă de la 1 septembrie 2020 pentru PPA-urile centralizate.
Adoptarea unui cadru pentru contracte de diferență (CfD) pentru surse de energie curate.
Deși guvernul se gândește la un mecanism CfD de ceva timp, nu există încă un cadru de reglementare în vigoare. CfD-urile, ca mijloc de stabilizare a veniturilor, care sunt esențiale pentru depășirea incertitudinii post-COVID privind cererea și prețurile energiei electrice, sunt utile ca instrument pentru organizarea licitațiilor pentru capacitățile de energie regenerabilă. Împreună cu PPA-urile, CfD-urile pot constitui principalul mecanism pentru realizarea ambițiilor regenerabile ale României, așa cum este subliniat în NECP. Mai mult, CfD-urile ar putea debloca resursele eoliene offshore ale Mării Negre, având în vedere impulsul Comisiei Europene pentru dezvoltarea acestei tehnologii. S-ar putea crea un fond, de preferință folosind instrumente financiare ale UE, care pot fi utilizate ca tampon pentru tranzacțiile CfD. Fondul pentru modernizare sau chiar RFF ar putea fi utilizat în acest scop, cu scopul de a oferi sprijin pentru cel mai mare număr posibil de proiecte.
Prioritizarea investițiilor în consolidarea și extinderea rețelei.
Pentru a crește fiabilitatea, adecvarea și flexibilitatea, care sunt esențiale pentru a găzdui capacități RES suplimentare, rețeaua electrică trebuie extinsă și consolidată. Prioritatea pentru astfel de investiții ar trebui acordată atunci când se decide, de exemplu, o strategie de cheltuieli pentru Fondul de modernizare. România ar trebui, de asemenea, să utilizeze instrumente cu înțelepciune, cum ar fi Proiecte de interes comun (PCI), în special după viitoarea revizuire a Regulamentului TEN-E, precum și viitorul Fond de recuperare și reziliență – parte a facilității
financiare NextGen UE.
Reformarea pieței de echilibrare.
Această măsură este extrem de necesară într-un sistem de electricitate cu o pondere ridicată a producției de energie intermitentă. În prezent, piața românească de echilibrare este foarte concentrată, cu unele dintre cele mai mari costuri pentru instalațiile regenerabile din UE. În implementarea pachetului Energie curată pentru toți europenii, autoritatea națională de reglementare a energiei, ANRE, ar trebui să facă modificări pentru a permite producătorilor, agregatorilor sau consumatorilor să participe la orice piață angro, în orice moment, pentru a încuraja concurența în sector. Introducerea unui preț de echilibrare unic este, de asemenea, necesară pentru a contracara efectele eliminării plafonului de 450 RON pentru diferențialul de preț dintre prețul de închidere DAM și prețul maxim de echilibrare, începând cu 1 septembrie 2020.
Incentivarea bateriilor la scară utilitară și gestionarea cererii.
Introducerea reglementărilor de stimulare a depozitării în baterii la scară largă și a măsurilor care facilitează gestionarea cererii (DSM) ar putea oferi o flexibilitate suplimentară semnificativă și stabilitate rețelei electrice.
Evaluarea oportunităților pentru dezvoltarea eoliană offshore.
După cum se arată într-un studiu publicat recent de EPG, România are un potențial semnificativ de resurse eoliene offshore în Marea Neagră. A existat o creștere remarcabilă a interesului pentru sector în 2020, inclusiv la nivel guvernamental și de la marile companii energetice. Cu toate acestea, există încă puține cercetări și date disponibile cu privire la potențialul eolian al Mării Negre în larg, precum și cu privire la alte aspecte critice de reglementare, planificare și proiectare – inclusiv planificarea spațială, dezvoltarea rețelelor, peisajul instituțional și accesul pe piață.
2.Rețele, stocare și digitalizare
Investițiile în infrastructura majoră au reprezentat, în mod istoric, un motor economic. Investițiile în rețeaua electrică românească pot contribui la acomodarea unei economii din ce în ce mai electrificate și pot permite funcționarea piețelor de electricitate lichide și competitive. Un sistem energetic modernizat, extins și digitalizat va aduce beneficii clienților și va atrage interesul pentru noi proiecte de investiții de la părțile interesate care se bazează pe o rețea electrică care funcționează bine.
În ceea ce privește transmisia energiei electrice, în prezent este necesară extinderea liniilor de înaltă tensiune pentru a găzdui mai multă energie electrică (în special pentru sursele regenerabile de energie), în timp ce în ceea ce privește distribuția, rețelele se confruntă cu provocări legate de calitatea serviciilor și de acoperirea geografică limitată. Rețelele energetice din România au nevoie de investiții masive în soluții și echipamente digitalizate, precum și upgrade-uri, pentru a debloca potențialul rețelelor inteligente și al serviciilor centrate pe clienți.
În afară de unele dezvoltări timide aprobate de ANRE – și anume proiectele pilot pentru implementarea contoarelor inteligente de către DSO – progresele în acest domeniu au fost insuficiente.
România trebuie să accelereze modernizarea rețelelor sale de distribuție a energiei electrice printr-o digitalizare rapidă și extinsă, bazându-se pe performanțele remarcabile ale țării în sectorul TIC și big data. Având în vedere că TIC reprezintă 6% din PIB, țara își poate folosi avantajul competitiv pentru a deveni un lider în serviciile de energie digitală și chiar un jucător european relevant în noi soluții energetice și abordări de afaceri.
Ar trebui adoptate mai multe măsuri de facilitare:
Încurajarea investițiilor pe termen lung pentru operatorii de transport și distribuție.
În acest sens, este necesar să se introducă noi acte legislative și de reglementare și să se faciliteze accesul la instrumente financiare precum Fondul de modernizare și Fondul de tranziție echitabilă, precum și, din nou, Fondul de recuperare și reziliență, care ar trebui să fie parțial cheltuit pentru consolidarea rețelei electrice naționale. Acesta din urmă va fi un canal cheie și un factor cheie pentru întreaga tranziție a energiei curate a țării. Mai ales când vine vorba de Fondul de modernizare, investițiile în rețea ar trebui să fie una dintre principalele priorități, deoarece astfel de proiecte se pot califica pentru statutul de prioritate, acoperind astfel o parte mai mare din costurile investiției.
Simplificarea procedurilor de conectare la rețea.
Pentru gospodării, accesibilitatea și durata procedurilor de conectare la rețea este un element important, de care adoptarea unor tehnologii curate și durabile depinde într-o măsură importantă. Având în vedere problema larg răspândită a țării în ceea ce privește sărăcia energetică, un program public poate include o formă de tichete de „prima conexiune la gospodărie”.
Creșterea nivelului de adecvare a rețelei electrice
prin integrarea stocării.
Un mijloc important este investiția în stocarea la scară utilitară și bateriile la scară de uz casnic. Bateriile (inclusiv cele de pe vehiculele electrice, cu tehnologie V2G) vor debloca întregul potențial al ecosistemului prosumer și vor genera beneficii suplimentare pentru sistemul energetic românesc în ansamblu.
În acest scop, renovarea clădirilor, puternic încurajată prin strategia Comisiei „Un val de renovare pentru Europa”, lansată în octombrie 2020, nu numai că ar trebui extinsă masiv, ci și să acorde atenția cuvenită cerințelor de integrare a vehiculelor electronice și a stocării energiei , mai general (inclusiv depozitarea termică la nivel de district). Pentru implementarea pe scară largă a bateriei, este necesar un sprijin specific atât pentru proprietarii de rețele, cât și pentru producătorii descentralizați la scară mică.
Studiu realizat de Mihnea Cătuți, Denisa Diaconu, Andrei Covatariu, Mihai Bălan, Vlad Surdea-Hernea şi Radu Dudău
