Africa – un adevărat „magnet” pentru investiții străine de capital

Date:

Pentru un observator neavizat, care se limitează la a judeca lucrurile la suprafață, faptul că Africa – în ciuda nivelului redus de dezvoltare, a sărăciei endemice și a instabilității politice din majoritatea statelor care o alcătuiesc – a devenit în ultimii ani terenul unei acerbe competiții între importanți investitori internaționali poate apărea drept un paradox. În fapt, însă, tocmai gradul redus de industrializare, nivelul scăzut de calificare a forței de muncă (și, deci, costurile joase ale acesteia), precum și „foamea” de capitaluri – care fac ca imensele resurse de materii prime existente în țările africane (de la diamante, aur și argint, țiței, diverse metale neferoase rare, până la cărbune și lemn tropical) să fie practic foarte slab exploatate – constituie principalii factori de atracție a investițiilor străine directe (ISD).
În condițiile în care resursele proprii de materii prime ale statelor și grupărilor de state industrializate se vădesc a fi tot mai insuficiente în raport cu necesitățile, abundența acestor resurse constituie stimulentul esențial pentru cursa ISD din Africa. Acest stimulent compensează de departe riscurile derivând din instabilitatea politică și socială din numeroase țări africane.

Cifre edificatoare

Pe parcursul ultimului deceniu Africa s-a dovedit a fi regiunea care a înregistrat cel mai înalt ritm de creștere a ISD. Astfel, de exemplu, într-un an – 2014 – când ISD globale la nivel mondial abia au afișat un ușor spor, de 1%, continentul african a cunoscut o creștere fulminantă, de 65%, a influxurilor de capital străin, care s-au cifrat la circa 87 miliarde USD! Este de remarcat și faptul că, în timp ce ISD în nordul Africii s-au cifrat în anul respectiv la 26 miliarde USD, nivelul ISD în Africa sub-sahariană a atins 61 miliarde USD[1].

Chiar dacă în ultimii 2-3 ani, drept urmare a incertitudinilor privitoare la creșterea economică din unele state africane în condițiile unei instabilități politice semnificative, ISD au stagnat sau au scăzut (-3% în 2016), macro-tendința pe termen lung a ISD în Africa se menține accentuat pozitivă. Ceea ce însă trebuie semnalat este distribuția dezechilibrată a ISD. Astfel, cinci state (Egipt, Angola, Nigeria, Ghana și Etiopia) concentrează circa 80% din totalul influxurilor de capital în Africa (vezi tabelul 1 de mai jos).

tabel1 tabel 2
Situația oarecum negativă din ultimii ani este determinată de efectele combinate ale costurilor ridicate incumbate de valorificarea unor resurse neregenerabile relativ recent descoperite și/sau puse în exploatare și fluctuațiilor persistente ale prețurilor internaționale pentru produse de bază [2].

Interesant de observat, la acest punct, este dispariția Africii de Sud din sfera principală de interes a investitorilor străini: altă dată preferata acestora din urmă, această țară nu a atras decât 2,3 miliarde USD în anul 2016. Pe de altă parte, sporește interesul acordat unor noi destinații geografice pentru ISD: pe lângă Etiopia, intrată deja în Top-5 țări primitoare de ISD, pot fi menționate în acest sens R. D. Congo, Camerun, Mozambic și Kenya.
Din punctul de vedere al provenienței ISD efectuate în Africa, cei mai mari investitori continuă să fie companiile multinaționale din țările dezvoltate. Accesul acestora la imensele resurse ale continentului african devine însă tot mai dificil în condițiile concurenței crescânde din partea unor investitori din țări cu economii în plină expansiune, „înfometate” de materii prime, precum, de exemplu, China și India.

Este demnă de semnalat puternica ofensivă a investitorilor chinezi, ale căror ISD în Africa au crescut de aproape 2,7 ori într-un interval de numai 5 ani. Ei sunt urmați îndeaproape de investitorii italieni (creștere de 2,2 ori), precum și de cei indieni (+42%). Totodată, este semnificativ faptul că unele state africane (între care Angola, Africa de Sud, Nigeria) încep să se numere ele însele între investitorii care finanțează proiecte în alte țări de pe continent.

Factori motivaționali esențiali

Ce îi determină pe investitorii străini să-și îndrepte tot mai mult atenția spre Africa? În esență, există două categorii de factori care substanțiază deciziile de a investi în țări africane: (i) factori endogeni, proprii stării economice și social-politice din țările-gazdă ale ISD și (ii) factori exogeni, ținând de interesele și nevoile investitorilor străini.
Factorii endogeni au o importanță hotărâtoare în decizia de a investi, precum și – pe termen mediu și lung – în derularea proiectelor finanțate prin ISD.

Principalul factor de acest gen este, de departe, abundența de resurse naturale/materii prime, multe dintre acestea încă neexploatate sau numai parțial puse în valoare. Ele sunt indispensabile pentru economiile statelor industrializate. Or, dată fiind vădita insuficiență a lor în statele respective, Africa reprezintă o adevărată „bonanza”, în special pentru corporațiile multinaționale specializate. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, în condițiile intensității ridicate în forță de muncă și salarizării scăzute a acesteia, sunt practic compensate costurile cu transportul spre țările beneficiare, exploatarea resurselor respective devenind astfel (foarte) profitabilă.

Dimensunile importante ale piețelor interne ale unor țări africane reprezintă un alt factor de natură a motiva investitorii străini. Așa se explică de ce țări precum Angola, Nigeria și Africa de Sud au fost în mod tradițional (și sunt) destinații importante pentru ISD, în special în Africa Subsahariană.

Îmbunătățirea spectaculoasă a climatului de afaceri în statele africane este, de asemenea, de natură să potențeze ISD. Astfel, țări precum Mali, Mozambic, Namibia, Zimbabwe au întreprins încă din anii 1990 măsuri hotărâte privind: liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii; lansarea unor programe coerente și transparente de dezvoltare a anumitor segmente ale industriei; modernizarea cadrului juridic general pentru activități miniere și, respectiv, a celui care stabilește regimul ISD; adoptarea unor acorduri internaționale în sfera ISD; punerea în operă a unor proiecte prioritare cu efect multiplicator[3].

În ceea ce privește factorii exogeni, aceștia sunt subsumați, în principal, nevoii acute de materii prime a economiilor naționale ale majorității statelor industrializate (cum este, între altele, Japonia), precum și ale unor economii emergente (de exemplu China). Această adevărată „foame” de resurse exploatabile de materii prime se constituie într-un puternic stimulent pentru efectuarea de ISD de către cei ce dispun de mijloacele bănești necesare.
Dintre alți factori exogeni care motivează efectuarea de ISD în Africa pot fi menționate posibilitatea obținerii unor profituri operaționale semnificative, precum și, în unele cazuri, oportunitatea valorificării profitabile a resurselor acumulate în diverse fonduri suverane de investiții (FSI)[4].

În fine, în categoria factorilor exogeni care facilitează ISD se cuvin menționate legăturile menținute între actualele state africane independente și fostele lor metropole. Aceste legături tradiționale permit o mai bună cunoaștere și înțelegere a specificităților politice și economice ale statelor respective, ușurând astfel accesul și dialogul investitorilor străini cu autoritățile locale. Se asigură, astfel, o mai directă și mai promptă înțelegere a necesităților investiționale ale țărilor în cauză.

Domenii și proiecte de interes major

ISD în Africa au fost, sunt și vor rămâne concentrate în sectoarele de explorare, exploatare și valorificare a resurselor de materii prime (cu precădere a zăcămintelor de țiței și gaze naturale). Practic, aproximativ o treime din ISD se regăsesc în aceste sectoare.
Al doilea domeniu de interes pentru investitorii străini în economiile africane este cel imobiliar, care atrage circa 12-15% din totalul ISD, urmat de comunicații, cu 6-8%.
Industria prelucrătoare ocupă, deocamdată, un loc codaș pentru investitorii străini. Credem că acest interes scăzut din partea finanțatorilor externi este rezultatul eșecului prelungit al politicilor de industrializare urmate în special în zona subsahariană a Africii. Drept urmare, ponderea industriei în PIB-ul regiunii abia dacă se ridică la 10-12%, adică circa jumătate din potențialul generat de nivelul de dezvoltare economică. Este, totodată, de menționat că, în loc să crească, contribuția Africii la producția industrială mondială a scăzut de la 3% în 1970 la sub 2% în 2013 [5].

În ultimii ani, mega-proiecte în domeniul energiei au făcut obiectul ISD în Egipt – o rafinărie de țiței în valoare de 5 miliarde USD – și în Angola. Tot în sfera energiei, însă, de astă dată, cea regenerabilă, este de remarcat investiția de 2 miliarde USD efectuată în Maroc de o firmă din Shanghai (China) în realizarea a 5 unități de valorificare a energiei solare în producția de energie electrică. În fine, în Mozambic la loc de cinste în ceea ce privește ISD se află sectorul imobiliar, ca urmare a planurilor unei mari companii belgiene de a construi un lanț de 12 centre comerciale răspândite în toată țara [6].

Ascuțirea concurenței între investitorii străini. Competiția sino-niponă

Pe acest fundal, succint schițat mai sus, se observă o ascuțire semnificativă a competiției între investitorii străini pentru câștigarea accesului la „depozitele încă pline” de țiței, gaze naturale, minereuri, metale etc. din Africa. Competiția este de o asemenea importanță și anvergură, încât unele state recurg la strategii complexe de sprijin și stimulare a propriilor investitori pe tărâm african.

Motivațiile care stau la baza acestor strategii de sprijin și stimulare nu diferă prea mult de la un stat la altul. Dacă SUA și Rusia – ambele extrem de bogate în resurse naturale – urmăresc, deopotrivă, prezervarea acestor resurse prin crearea și diversificarea, prin ISD, a unor surse noi de aprovizionare, nu același lucru se poate spune despre majoritatea celorlalte state prezente în regiune. Acestea din urmă sunt interesate în principal în procurarea de materii prime și materiale care fie lipsesc, fie sunt insuficiente pe plan național, foarte necesare în inițierea ori asigurarea continuității proceselor de producție din diverse ramuri industriale.

Probabil că unul din cele mai grăitoare exemple în sensul celor de mai sus îl constituie acerba concurență dintre China și Japonia pentru ISD în Africa. În această adevărată „cursă contra-cronometru” pentru dobândirea accesului la resursele africane de materii prime punctele de plecare ale celor două țări sunt oarecum diferite: în timp ce Japonia este, practic, complet lipsită de resursele primare necesare funcționării industriei (fiind dependentă de importuri în proporție de circa 90%), China dispune într-o anumită măsură de resursele respective (gradul de dependență față de importuri cifrându-se la aproximativ 40%), însă economia sa înregistrează un ritm anual de creștere de peste trei ori mai mare decât cea niponă (ceea ce face ca gradul de urgență și implicarea investitorilor chinezi să fie mai mari decât în cazul Japoniei).

De aici, și unele diferențe în strategiile de abordare a relațiilor bilaterale, cu specială privire asupra ISD în domenii de interes. Astfel, Japonia pune un accent special pe gesturi prealabile de captatio benevoliente, prin mijloace specifice[7], pentru a determina o atitudine pozitivă a autorităților țărilor-gazdă față de interesele japoneze. În schimb, China, presată de nevoile industriei sale în creștere rapidă, acționează direct, atât în plan politic, cât și economic, pentru sporirea și consolidarea prezenței și influenței sale pe continentul african.

Se pare că strategia chineză este pe cale de a avea câștig de cauză în fața celei japoneze. Astfel, de pildă, în timp ce investițiile directe japoneze în Africa au totalizat în 2015 numai 1,24 miliarde USD, cele efectuate de investitorii chinezi numai într-o singură țară (Guineea Ecuatorială) s-au cifrat la 2 miliarde USD. De asemenea, în același an, în timp ce comerțul total al Japoniei cu statele africane s-a situat la modestul nivel de 24 miliarde USD, schimburile totale ale Chinei cu statele respective au atins astronomica sumă de 179 miliarde USD [8].

***

Concluzionând, se poate spune că suntem în prezența unei relații biunivoce de dependență: pe de o parte, economiile statelor industrializate sau în curs de industrializare au nevoie de cantități tot mai mari de materii prime, livrabile pe o bază permanentă și constantă, scop în care tind să-și majoreze ISD în Africa; pe de altă parte, complexul și dificilul proces de dezvoltare economico-socială a Africii pe termen mediu și lung necesită atragerea unor imense resurse financiare – inclusiv sub forma investițiilor străine –, motiv pentru care țările africane au adoptat și adoptă în continuare politici de deschidere a economiilor lor spre exterior și de atragere a ISD.
În atare condiții, se estimează că Africa va continua, pe viitorul previzibil, să reprezinte un adevărat „magnet” pentru ISD, în beneficiul tuturor părților interesate.

[1] „Foreign Direct Investment in Africa Surges”, Financial Times, 19 mai 2015.
[2] „Foreign Direct Investment to Africa Fell by a Moderate Three Per Cent in 2016”, Press Release, UNCTAD Secretariat, Geneva, 7 iunie 2017.
[3] A se vedea, pentru detalii, Foreign Direct Investment in Africa: Policies Also Matter, Policy Research Working Paper No. 2481, World Bank, Washington, D.C., 2000.
[4] Fondurile suverane de investiții (FSI) sunt instrumente financiare constituite îndeobște la nivel național prin mobilizarea de către stat a unor resurse bănești disponibile în prezent în vederea investirii lor în active producătoare de profituri viitoare. De cele mai multe ori, FSI au la bază redevențe percepute de stat pentru exploatarea unor bogății naturale, dividende distribuite de companii de stat etc. FSI sunt menite să asigure o anumită echitate între generații în condițiile în care, ca urmare a epuizării resurselor ce asigură prosperitatea actuală, gradul de bunăstare mediu la nivel național ar scădea în mod dramatic. Actualmente, cel mai mare FSI la nivel mondial este cel al Norvegiei (Norway’s Sovereign Wealth Fund), bazat în principal pe veniturile obținute/obtenabile din exploatarea țițeiului din Marea Nordului; resursele de care acesta dispune tocmai au depășit nivelul de 1000 miliarde USD (iunie 2017).
[5] Page, J. ”Commodities, Industry and the African Growth Miracle”, Brookings Institution, 5 aprilie 2016
[6] Sursa acestor grăitoare exemple este Financial Times, 19 mai 2015, art. cit.
[7] De exemplu acordarea unui sprijin financiar public și privat de 30 miliarde USD (din care 10 miliarde USD pentru realizarea unor proiecte de infrastructură împreună cu Banca Asiatică de Dezvoltare), în vederea „susținerii dezvoltării economico-sociale a Africii” (în fapt a statelor de interes prioritar pentru Japonia).
[8] Sun, Yun, ”Rising Sino-Japanese Competition in Africa”, Brookings Institution, 31 august 2016.

Coperta revistei

spot_img

Editorial

spot_img
spot_img

Opinii și analiza

spot_img

Recomandate
Recomandate

One United Properties accesează o finanțare de 47 de milioane de euro de la Banca Transilvania

One United Properties (BVB: ONE), principalul investitor și dezvoltator...