_________________
Zaki Laïdi, Consilier principal al Înaltului Reprezentant al
Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate
Ultimul an a consolidat statutul Chinei ca una dintre cele mai proeminente provocări de politică externă cu care se confruntă Europa. Dar se prevede de mult timp. De fapt, prezența Chinei în fruntea dezbaterilor din Europa este produsul a trei realizări de natură politică începând cu 2020.
prima a fost recunoașterea, declanșată de pandemia de COVID-19, faptului că Europa a devenit dependentă de China pentru o gamă largă de mărfuri. După decenii de căutare perseverentă a avantajului comparativ prin relocarea industriilor, inclusiv a industriilor poluante, dincolo de granițele sale, Europa trebuia să se confrunte cu adevărul dur. Poate că distanța nu mai contează, dar geopolitica da. Iar un produs care nu este strategic poate deveni rapid unul dacă izbucnește o criză, dacă producția sau comerțul este perturbat sau dacă un singur producător câștigă monopolul.
Dar pandemia, cu deficitul de bunuri obișnuite devenite critice, cum ar fi măștile și reactivii chimici, a fost doar începutul. De atunci, mizele au crescut considerabil, deoarece China deține un monopol efectiv asupra producției și/sau rafinării materiilor prime esențiale pentru tranziția către energia curată. Nu există o soluție de-a gata pentru această provocare. Atât vigilența, cât și prudența politică vor fi necesare.
A doua realizare de natură politică a venit după invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia. Deși China nu a sprijinit, strict vorbind, acțiunile Rusiei – și astfel a evitat expunerea la costurile diplomatice și economice pe care le-a suportat Rusia, în special prin sancțiuni – ea a refuzat, de asemenea, să respingă Kremlinul, în speranța că războiul va slăbi Statele Unite și NATO. După ce au adoptat o mentalitate de tip sumă nulă, liderii chinezi au presupus că orice astfel de slăbire ar fi în mod automat în beneficiul Chinei, la fel cum orice dăunează Chinei este în beneficiul Occidentului.
În vreme ce Rusia se luptă să-și atingă obiectivele în Ucraina, speranțele Chinei pentru o lovitură puternică dată Occidentului sunt probabil în declin; obiectivul său principal este acum să-și limiteze expunerea la conflictul în curs. Cu toate acestea, liderii Chinei recunosc faptul că Rusia devine practic un stat vasal, ceea ce conferă Chinei o mai mare profunzime strategică și îi permite să extragă beneficii economice, cum ar fi acorduri favorabile în domeniul energetic, de la Kremlin.
China vrea ca Rusia să plutească din punct de vedere economic, însă numai puțin deasupra liniei de plutire. Dar sprijinul tacit pe care China l-a oferit Rusiei a fost suficient pentru a afecta grav relația sa cu Uniunea Europeană, care a văzut întotdeauna prin fațada de neutralitate a Chinei. Deși China nu a depășit niciodată „linia roșie” care ar fi adăugat-o pe lista țărilor care încalcă în mod deliberat sancțiunile occidentale, ea și-a intensificat relațiile comerciale cu Rusia (deși este departe de a fi singura).
A treia realizare care a propulsat China în prim-planul preocupărilor legate de politica externă europeană a apărut din intensificarea competiției țării cu SUA. Aici, Europa merge pe sârmă. Desigur, nu se poate impune ca pe deplin neutră, stând la distanță egală între cele două puteri, în chestiuni precum Taiwan, drepturile omului sau conflictele din Marea Chinei de Sud. Dar Europa nici nu poate renunța la spațiul său de manevră, mai ales având în vedere amploarea sancțiunilor americane și impactul rivalității asupra aproape tuturor problemelor globale.
Pentru Europa, competiția chino-americană nu determină orice tendință sau dezvoltare globală, cu atât mai puțin nu justifică orice acțiune sau răspuns. Acesta este motivul pentru care UE a asigurat China în mod repetat că nu se angajează într-o abordare conflictuală. Europa este dispusă să recunoască și să accepte importanța sistemică a Chinei și nu dorește să-i blocheze ascensiunea sau să se implice într-o competiție strategică cu aceasta.
Având în vedere acest lucru, Europa nu s-a străduit să-și clarifice poziția cu privire la Taiwan, care se bazează atât pe nerecunoașterea independenței insulei, cât și pe opoziția față de utilizarea forței (inclusiv provocarea sau constrângerea) pentru a schimba statu-quo-ul. UE este dispusă să mențină și să dezvolte legături cu mai multe fațete cu Taiwan, atâta timp cât acestea nu implică recunoașterea suveranității Taiwanului.
În același timp, UE a rămas neclintită în afirmația sa că există o rivalitate sistemică cu China. În timp ce China insistă că singurul său rival este SUA, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, le-a explicat liderilor chinezi de la Beijing în octombrie faptul că Europa și China nu sunt de acord cu privire la câteva aspecte importante și, în esență, la valori.
Prin stabilirea întâietății creșterii economice și prin ocolirea drepturilor civile și politice, China își propune să conteste viziunea Europei a unor astfel drepturi ca universale, esențiale și inalienabile. Și a depus efort pentru a aduce țările din Sudul Global de partea sa. Această ciocnire de viziuni modelează unele dintre cele mai semnificative dezbateri de astăzi, nu în ultimul rând privind standardele globale pentru tehnologia digitală și inteligența artificială.
Un alt mesaj politic pe care UE a dorit să-l transmită Chinei este acela că nu sunt garantate condițiile favorabile în temeiul cărora firmele chineze accesează piața europeană. Firmelor europene le este din ce în ce mai dificil să concureze cu omologii lor chinezi și nu doar din cauza propriilor deficiențe. China oferă subvenții masive firmelor sale, ridicând în același timp bariere mari la intrare – atât de reglementare, cât și informale, naționale și regionale – pentru companiile străine. Pe măsură ce China încearcă să se extindă în industriile pe care Europa le-a dominat în mod tradițional, cum ar fi automobilele și produsele chimice, acest dezechilibru devine și mai important. Dacă China nu schimbă cursul, Europa ar putea fi nevoită să adopte măsuri pentru a-și proteja industriile interne.
Deja, Europa urmărește o strategie de „reducere a riscurilor”, care presupune diversificarea lanțurilor sale de aprovizionare, mai ales în sectoarele importante din punct de vedere strategic. Dar, având în vedere că a încercat să și comunice cu China, aceasta este o mișcare practică, nu ideologică. UE încearcă numai să atenueze riscurile asociate cu dependența excesivă de o singură sursă. Reducerea riscurilor este un scut, nu un steag.
În cele din urmă, UE se angajează să mențină un nivel ridicat de cooperare cu China. Nu se poate nega faptul că China este o țară importantă din punct de vedere sistemic, cu o piață uriașă sau că multe țări în curs de dezvoltare o consideră o contragreutate politică și economică valoroasă pentru Occident. Trebuie inclusă în orice efort de abordare a problemelor globale, cum ar fi schimbările climatice, sustenabilitatea datoriei și sănătatea publică. Chiar și provocările regionale, cum ar fi conflictul israeliano-palestinian, necesită cooperare cu China.
În ultimii trei ani, Europa a fost forțată să renunțe la naivitatea geopolitică și să recunoască faptul că puterea normativă nu mai este suficientă pentru a exercita o influență strategică și că multilateralismul face loc logicii tranzacționale. Dacă UE dorește să prospere într-o lume mai aspră, mai plină de conflicte, este esențială atingerea echilibrului corect în relațiile sale cu China. Dar asta nu înseamnă că Europa a făcut-o deja. Departe de a fi făcut-o.
Zaki Laïdi, profesor la Sciences Po, este consilier principal al Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.
