Banca Angliei, între ciocan și nicovală

Pe 2 august banca centrală a Marii Britanii a majorat dobânda cheie cu 25 de puncte de bază, până la 0,75%, cel mai ridicat nivel din martie 2009. La vremea respectivă, în urmă cu nouă ani, surprinsă de criza financiară cu o dobândă de referință la 4,5%, banca a trebuit să mute rapid și în pași mari. În martie, același an, pentru prima oară în istoria de peste 300 de ani a Bank of England (BofE), s-a atins nivelul de 0,5%, un minim istoric. Doar că, șapte ani mai târziu, în 2016, Brexitul a impus un nou minim. La ședința din august 2016, comitetul de politică monetară (MPC) a votat în unanimitate pentru reducerea dobânzii de referință la 0,25%. Decizia a marcat totodată și o premieră pentru guvernatorul Mark Carney, având în vedere că reducerile anterioare au fost operate sub bagheta lui Mervyn King. Tot atunci s-a pus în funcțiune și așa-numita Term Funding Scheme (TFS), o facilitate de finanțare acordată băncilor comerciale pentru ca acestea să transfere costul mai redus către debitori. „Nu au nicio scuză ca să nu o facă”, insista acum doi ani guvernatorul. Fiecare a înțeles ce-a vrut. Lloyd’s, spre exemplu, a luat bani cu două mâini, fără să transfere mai departe nimic. Nici dobânzi mai ieftine și nici credite. Potrivit „The Telegraph”, în perioada respectivă portofoliul de împrumuturi al băncii s-a redus cu 5,5 miliarde de lire, în timp ce accesările TFS s-au ridicat la 20 de miliarde.
Ședința de politică monetară din urmă cu doi ani merită evocată pentru că, prin contrast, ne oferă o mai bună înțelegere a prezentului. Acum dobânzile o iau în sus, așa cum era normal să se întâmple încă mai din timp. Doar că a intervenit Brexitul. Mark Carney nu se mai grăbește să bată obrazul băncilor. Acestea, dacă la o reducere a dobânzii cheie poate mai stau pe gânduri dacă să ajusteze corespunzător costul împrumutului, la o majorare sigur nu mai au nevoie de nicio invitație. Oricum, normalizarea politicii monetare, într-un ritm gradual, adecvat atât economiei cât și condițiilor din piața creditelor, trebuia începută.
Cei care-și permit să o facă nu mai stau de mult pe gânduri. În SUA, Rezerva Federală a demarat procesul la sfârșitul lui 2015. Și în cazul Marii Britanii existau motive. În 2014, UK a fost campioana creșterii economice la nivel de G7, performanță repetată și în 2016, după un mai mult decât onorabil loc secund în 2015. Mulți au sperat că 2017 va fi la fel de spectaculos, având în vedere că scenariile pesimiste nu s-au confirmat imediat după referendumul din martie 2016. Într-adevăr, efectele macro nu lovesc instantaneu, există întotdeauna o întârziere: în 2017, UK se afla deja la coada celor șapte economii dezvoltate, cu un avans de doar 1,7% (revizuit la 1,8%), pe fondul dezaccelerării din ultimul trimestru.
Emoțiile au venit abia în primele trei luni ale lui 2018, când ritmul de creștere a PIB s-a redus la 0,1%. În campania premergătoare referendumului, Carney a fost acuzat de susținătorii Brexitului că alimentează teoria Project Fear, potrivit căreia în cazul ruperii de Uniunea Europeană economia ar urma să se prăbușească. Guvernatorul nu a mers niciodată atât de departe cu avertismentele, însă datele pe primul trimestru au cam speriat lumea. Prudența Băncii Angliei, tradusă printr-o serie întreagă de măsuri luate în ipoteza unui vot pro-Brexit, părea deodată foarte la îndemână. Cifra a fost ulterior revizuită în sus la 0,2% și majoritatea analiștilor merg pe varianta unui „one-off” (incident unic/singular), cu alte cuvinte nu este vorba despre o tendință.

Varianta integrală a articolului este disponibilă doar pe bază de abonament