Mohamed ElBaradei
Laureat al premiului Nobel pentru pace
Anul 2020 a demonstrat, încă o dată, că relația dintre lumea occidentală, cea arabă și cea musulmană rămâne confuză, complicată de amintirile persistente ale colonizării, războaielor și atrocităților care datează de la cruciade și, în timpurile moderne, de la războiul pentru independența Algeriei față de Franța și războaiele recente din Afganistan și Irak.
Este o relație afectată de suspiciuni, neîncredere și resentimente din partea multor (dacă nu chiar a celor mai mulți) musulmani, precum și a multora din Occident. Cunoașterea superficială pe care o au ambele părți în ceea ce privește relația cu alte culturi nu se pretează la înțelegere reciprocă – un fapt sumbru pe care radicalii (din nou, de ambele părți) îl exploatează cinic.
O multitudine de inițiative recente au încercat să promoveze dialogul intercultural și să încurajeze o înțelegere mai profundă între civilizații și culturi, în special între islam și Occident. Din păcate, aceste eforturi, inclusiv înființarea în 2005 a Alianței Civilizațiilor a Națiunilor Unite, au rămas în mare parte limitate la cei bine educați, iar eforturile lor nu au avut niciun impact asupra oamenilor obișnuiți. Dimpotrivă, un atac sau o enunțare extremistă copleșesc astfel de inițiative și întăresc percepția a două culturi antitetice blocate într-un conflict inevitabil și imuabil. Recenta revoltă reînnoită din Franța privitoare la caricaturile profetului Mahomed și atrocitățile șocante care au urmat acolo demonstrează în mod clar profunda divizare culturală care continuă să distrugă relațiile dintre islam și Occident.
De ce aceste caricaturi au adâncit din nou această fisură? Musulmanii nonlaici au perceput aceste caricaturi într-un cadru strict religios, iar furia și indignarea rezultate s-au întins pe întreaga lume islamică, de la Africa de Nord până la Indonezia. Mulți musulmani au privit imaginile ca pe un alt atac iudeo-creștin deliberat și vicios asupra islamului, o continuare a cruciadelor prin alte mijloace. De ce, se întreabă unii, sunt permise sau chiar încurajate atacurile împotriva islamului și simbolurilor sale sacre, în timp ce criticarea Israelului sau negarea Holocaustului sunt considerate antisemite și chiar pedepsite prin lege? La fel, de ce sunt drapelul francez și imnul național protejate împotriva profanării, în timp ce simbolul cel mai venerat al credinței islamice nu este?
Mulți din Occident, pe de altă parte, au considerat decapitările din Franța și uciderile barbare anterioare și ulterioare ale civililor nevinovați din orașele europene ca fiind atacuri directe ale „teroriștilor islamiști” împotriva culturii occidentale și a modului de viață al Occidentului. Ei spun că aceste infamii au fost un atac asupra valorilor și libertăților definitorii ale Occidentului. În urma acestor atacuri, conștientizarea publicului cu privire la profunzimea ofensivității caricaturilor s-a diminuat.
Cu președintele francez, Emmanuel Macron, în frunte, liderii occidentali au cerut un răspuns puternic și neclintit la recentele crime din Franța. Chiar dacă majoritatea covârșitoare a musulmanilor au negat întotdeauna că extremiștii ucigași le reprezintă credința, aceste evenimente tragice au devenit o altă ocazie pentru unii din ambele părți de a înscrie puncte politice și de a-și promova propriile agende înguste. În timp ce unii au opinat că islamul are nevoie de reformă, alții au susținut că soluția este de a restricționa imigrația musulmană în Europa – un mod de acțiune trâmbițat cel mai tare, fără surpriză, de către administrația președintelui american Donald Trump. Și unii musulmani, ca răspuns, vor ca toți musulmanii să revină la califat, o perioadă în care lumea islamică era unită și puternică.
Adevărul este că cele două culturi au profunde diferențe filosofice în ceea ce privește semnificația și sfera libertății de exprimare și credință. Cultura seculară occidentală are o viziune extinsă asupra acestor libertăți, considerându-le drept garanții finale împotriva opresiunii și autoritarismului. Occidentul acordă astfel prioritate libertății de exprimare asupra caracterului sacru al credințelor religioase, considerându-le pe acestea din urmă ca fiind idei care, la fel ca orice altă idee, ar trebui să fie deschise criticilor și chiar ridiculizării.
Cultura islamică, în schimb, consideră credințele religioase ca fiind sacrosante și mai presus de frământarea temporală și consideră că batjocura față de orice credință sau simbol religios abrahamic este un atac împotriva a tot ceea ce musulmanii consideră sacru. Tranzițiile politice și sociale dificile în curs de desfășurare în mare parte a lumii islamice conduc la faptul că mulți musulmani simt nevoia să se bazeze și mai mult pe certitudinile credinței lor ca o contrapondere la schimbările rapide din lume. Nu sunt dispuși să tolereze un atac asupra singurei constante din viața lor care le oferă consolare, speranță și sens.
Având în vedere toate mișcările sociale, confuzia și polarizarea din lumea de astăzi, ultimul lucru de care civilizația islamică sau occidentală are nevoie sunt motive noi pentru divizare și conflict. Ceea ce este extrem de necesar, în schimb, este un dialog amplu între cele două culturi, care pune toate problemele controversate pe masă, cu speranța de a obține o înțelegere empatică a perspectivei celuilalt și, astfel, de a restrânge decalajul care există între ambele. Oricare ar fi rezultatul final, scopul ambelor părți trebuie să fie ajungerea la un acord asupra unei formule de respect reciproc și autocontrol care să ia în considerare sensibilitățile specifice fiecărei culturi.
Dar pentru ca orice dialog să aibă succes, acesta trebuie să se confrunte direct cu problema mai amplă care stă la baza crizei recente: neîncrederea care există între cele două culturi. Prin urmare, discuția ar trebui să aibă loc la nivelul maselor și nu să se limiteze la elită. Și ar trebui să încadreze angajamentul intercultural nu ca o ciocnire inevitabilă a civilizațiilor, ci ca o oportunitate indispensabilă de a căuta adaptare reciprocă. Doar cu această schimbare a percepției și a mentalității va fi posibil să se construiască un parteneriat autentic, pe poziții de egalitate, între islam și Occident.
Mohamed ElBaradei este laureat al premiului Nobel pentru pace.
